top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Omul dintre două lumi (Diana Dobrița Bâlea),nr.6(169), iunie 2017
Omul dintre două lumi (Diana Dobrița Bâlea),nr.6(169), iunie 2017 Print
Iun 29, 2017 at 11:00 PM

Diana Dobriţa BÎLEA

OMUL DINTRE DOUĂ LUMI

(fragment)

 

Ajunși la răscrucea aleasă, oamenii lăsară cu grijă sicriul în groapă, îl astupară cu pământ și deasupra înfipseră o cruce de lemn pe care fusese scrijelit un singur cuvânt: CALOIAN. Întorși de la groapă, înfometați și însetați, sătenii se așezară pe canapelele din curtea largă a Costinei pentru a mânca pomana Caloianului. Doar ouă prăjite, dulciuri și vin aveau pe masă, conform obiceiului. Fetele alergau sprintene printre mese, abia prididind cu servitul.

- Și când o să plouă?, o întrebă Ileana pe femeia de lângă ea, o grăsună între două vârste, legată la cap cu un batic înflorat.

Nebănuind ironia din spatele întrebării, săteanca, roșie în obraji din pricina vinului, răspunse cu toată inima:

- Peste trei zile are să plouă, fata mamii, după ce o să dăm Caloianul pe Dunăre.

Ileana nu se putu abține:

- Sunteți chiar așa sigură că o să plouă?

Grăsuna se arătă perplexă:

- Păi, cum să nu plouă, fata mamii?! Nici nu s-a mai pomenit așa ceva...

În ziua de vineri, la ora stabilită, sătenii – mai mulți decât la înmormântare –  se strânseră la răscrucea de drumuri unde Caloianul își dormea somnul de numai trei zile. Îl dezgropară, urcară micul sicriu într-o remorcă a unui tractor și formară un cortegiu funerar destul de gălăgios. Cum distanța până la Dunăre era mare, unii se urcară în remorcă, alții, în mașinile proprii, iar câți mai rămăseseră, în căruțele la care era înhămat câte un singur cal. Ileana urcă în mașina unchiului Luanei, un vânător-pescar înrăit, cu care aducea fizic nepoata sa. Luana, o brunetă cu ochii la fel de limpezi ca o dimineață însorită de mai, era opusul Ilenei, căreia îi înfloreau în creștetul capului două cosițe bălaie. Blondina avea ochii mari și migdalați ai răposatei sale mame, de un azuriu mereu tulburat de tot felul de neliniști.

De pe malul fluviului, în timp ce câțiva gârliceni pricepuți se puseră să împletească din nuiele tinere un pat ce avea să servească părții a doua a ritualului pentru ploaie, se văzu înaintând un pod plutitor, imens, făcut din două bărci de fier acoperite de o punte de lemn, care transporta o mașină, o căruță cu doi cai și șase oameni. Podarului nu i se vedea decât capul prin geamul cabinei, dar fetei de la oraș, care se apropiase de apă mai mult decât ceilalți, acesta îi stârni o mare curiozitate întrucât se gândea că numai un om foarte abil putea să aducă imensul pod plutitor cu atâta precizie între cei doi țăruși de fier, unde avea să fie ancorată mașinăria. Își căută din priviri prietena și o zări contemplând podul și pe podar, zâmbind rătăcită în propriu-i vis, așa cum nu credea s-o mai fi văzut vreodată. Legă tulburarea fetei fie de cei ce coborau pe mal, fie de podar. Deveni și mai curioasă și chiar râse cu hohote mici, abia perceptibile, gândindu-se că îi era dat să descopere vreo iubire ascunsă a prietenei sale. Fețele celor doi băiețandri care fixau de țăruși parâmele podului nu-i spuseră nimic, după cum nu-i atrase atenția niciunul dintre călători, deși unul o zărise pe Luana și-i surâdea bucuros. Observă că privirile brunetei îmbujorate stăruiau totuși în direcția podului, pe care nu mai rămăseseră decât podarul și cele două ajutoare ale sale. Apoi o văzu șoptindu-i ceva la ureche unchiului în timp ce acesta se îndrepta spre pod pentru a-și saluta tovarășul de pescuit. Observându-l, podarul ieși din cabină, urcă pe punte și coborî pe mal.

- Da’ știu că ăsta-i o apariție!, exclamă încet Ileana către Luana.

Prietena sa n-o auzise. Pășea sprintenă către omul fluviului, cu un surâs mare și trandafiriu pe buze, mai frumoasă decât o văzuse vreodată pentru că lumini misterioase i se revărsaseră, deodată, pe chip. Uimită să vadă această stranie transformare, Ileana se întoarse puțin contrariată către podar, hotărâtă să-l studieze mai bine și să-i descopere cât mai multe defecte. Tânărul avea în jur de douăzeci şi cinci de ani, era înalt și lat în umeri, prea lat pentru gusturile ei, șaten, ars de soare și cu ochii de un verde tulbure, ca ai Dunării. Nu avea pe el decât niște geans-i scurți şi un maiou decoltat, iar în picioare, șlapi negri din plastic. Îl văzu întâmpinând-o cu bucurie pe Luana, sărutând-o pe amândoi obrajii și îmbrățișând-o scurt, apăsat. Când strânse mâna prietenului său, participă și cu cealaltă mână, adăugând căldură salutului.

„Nu pare țăran, se gândi Ileana. Seamănă cu fluviul, pun pariu că miroase ca un pește, și totuși are ceva în el... o eleganță cultivată, care demonstrează că n-a fost podar de când lumea...”

- Ileana, vino să ți-l prezint pe prințul Dunării, se auzi invitată.

Cum încă mai stătea nemișcată, reflectând la posibilele fragmente de viață ale dunăreanului, Luana veni lângă ea și o trase de mână.

- Ea e prietena mea Ileana, o prezentă bruneta. Are sângele sărat, i se trage de la mare, din spuma căreia s-a ivit...

Dunăreanul îi zâmbi cu aceeași căldură pe care o dedicase Luanei și prietenului său, semn că acesta era modul lui de a întâmpina oamenii. O întrebare îi străfulgeră prin minte fetei: „El nu e îndrăgostit, la rândul lui, de ea?”.

Își strânseră mâinile și, privindu-l în ochi, făcu un gest pe care mai târziu nu și-l putu explica: se ridică pe vârfuri și îl sărută pe amândoi obrajii. Nu avusese timp să-și dea seama dacă mirosea ori nu a pește, dar îl simțise complet relaxat, deloc impresionat de gestul ei.

„E obișnuit cu fetișcane pupăcioase”, trase, îmbufnată, concluzia.

Făcu repede un pas lateral și își trimise privirile în zare, încercând să-și ascundă adevăratele gânduri.

- A venit să vadă cum știm noi să aducem ploaia, continuă Luana. Nu vii și tu la Gârliciu, Călin? Ne așteaptă niște plăcinte calde și vinul Costinei, care e vestit în zonă, cred că ai auzit de el...

- Eu am crap proaspăt şi icre delicioase, spuse Călin cu o voce plăcut timbrată. Ce-ați zice de-o ciorbă? Lăsați plăcintele pentru altă dată. Vin se găsește și în coliba mea.

„S-o crezi tu, prințule al crăpoaicelor!, îi replică Ileana în gând. N-ai să mă vezi mâncându-ți ciorba. Doar ficații, dacă vrei, dar sunt sigură că nu ești pregătit...”

- Mă duc să văd dacă au terminat patul de nuiele, Caloianul o fi nerăbdător să moară a doua oară, zise ea către Luana și le întoarse spatele, nu înainte de a căuta pe chipul lui Călin o impresie, eventual o părere de rău.

 Descoperi doar mirare lipsită de curiozitate şi resimţi acest fapt ca pe o înfrângere.

„Ce-ți pasă ție, chip de dunărean, dac-oi fi eu sau alta!”, se auzi reproșându-i și se forță să zâmbească, găsind cu cale să se admire pentru cum îl parafrazase pe Eminescu.

Călin o privi îndelung în timp ce ea se îndepărta. Trase concluzia că exista o contradicție mare între trupul frumos, de o gingășie cum rar mai văzuse, și vorba acidă, deși glasul suav părea să fie făcut doar pentru a rosti șoapte de dragoste. O îmbrăcă imaginar în costum popular, îi prinse în păr o margaretă, îi puse în mâini două găleți pline cu boabe de porumb și o porni să-i hrănească porcii, peste două sute la număr. Era sigur că dacă i-ar fi făcut și o poză pe care ar fi trimis-o ziarelor, cumpărătorii de carne porcină s-ar fi năpustit imediat asupra Stoeneștiului.

- Privește-o cu îngăduință, râse Marcel, unchiul Luanei. Ceva a deranjat-o pe musafira noastră. Sau ai intimidat-o tu!

Luana îi luă apărarea:

- La prima vedere pare murătură, dar nu e așa, are un suflet de miere.

Gârlicenii puseră sicriul fără capac pe plută, adăugară un braţ de ramuri uscate și flori proaspete în jurul acestuia și, înainte de a trimite Caloianul pe Dunăre, îi dădură foc. Flăcările începură să plutească, la început mai timid, apoi înălțându-se cu grabă, parcă în căutarea norilor ascunși de o bună bucată de vreme de vreun duh necurat ce nu se îndura să plece din coasta dunărenilor. Fluviul întorcea parfum sălbatic dinspre rugul Caloianului, iar oamenii îi răspundeau cu o bucurie stranie, ridicând glasuri atavice, puțin inteligibile, făcând să trosnească plopii bătrâni și să vuiască lunca până departe. Câteva rațe sălbatice plonjară speriate spre cer, părăsindu-și cuibarele de prin lăstărișuri. Razele soarelui, subțiri, prelungi, tremurate, coborâră nerăbdătoare să se unească cu flăcările din mijlocul cărora, în ciuda hărmălaiei iscate, părea că se aud gemetele de moarte ale Caloianului.

Ileana aproape că nu mai respira. I se făcuse pielea de găină, îi era frig și privea în jur cu sfială. Vedea în oamenii strânși acolo un fel de trib din vremuri de mult apuse, pradă unor instincte primare. Erau transfigurați, cu mintea și cu sufletul în povestea fascinantă a Caloianului. Nu putea spune dacă îi vedea mai frumoși sau mai urâți, sălbăticiți de-a dreptul în mrejele unei transe închipuite sau doar înverșunați împotriva duhurilor rele pentru nedreptatea de a nu vedea nici măcar o picătură de ploaie de atâta amar de vreme. Când flăcările dădură semne de oboseală și prinseră a se micșora, vocea grupului începu să se stingă. Aproape că se făcuse liniște când glasul unui tânăr hotărât să se distreze izbucni viguros:

- Măăăi, ia să facem o geampara de dragul Caloianului răposat! Luați de-aici niște populară!

Deschise una dintre portierele mașinii sale și dădu drumul tare la muzică. Cineva se revoltă:

- Păi, pe mațele goale, mă Cătăline? Nu trebuie să mâncăm întâi plăcintele alea și să bem vinul Costinei ca să ne meargă muzica?

Chiar dacă fură câțiva care îl auziseră pe tractoristul ce purtase sicriul până la Dunăre, nimeni nu-l luă în seamă. Baba Marioara, deşi în prada unui acces de tuse, începu să chiuie pocnind din degete și, unul câte unul, mulți dintre cei prezenți se prinseră în horă. Unii, mai tineri sau mai bătrâni, formară perechi și începură să joace de mama focului în centrul horei, chiuind la rândul lor. O asemenea plăcere de a dansa nu mai văzuse Ileana decât la o nuntă ținută la Căminul Cultural al Gârliciului. Ca și atunci, se prinse și ea în horă, deși Luana stătea pe margine cu o expresie nefirească, de mamă care se bucura să-și admire feciorii. Zece-cincisprezece minute dură jocul, timp în care Ileana se învârtise în mijlocul horei împreună cu un flăcău nărăvaș, cu siguranță mare dansator, dar prea obositor pentru ea, prea dornic să-și demonstreze o calitate ce n-o interesa câtuși de puțin. La început, sperase să fie poftită la joc de Călin, apoi, văzându-l că nici măcar nu intră în horă, se gândise să meargă ea la el. Dar teama de a nu fi refuzată îi înghețase pornirile. Evită să-l privească, deși îl simțea urmărind-o, iscodindu-i cu interes lăuntrul gândurilor. Încercă să se bucure de joc și chiar reuși, astfel că, atunci când tractoristul nerăbdător porni motorul amenințând să se întoarcă singur în sat, observă că nu simțea decât o oboseală plăcută, care în niciun caz n-o secătuise de puteri.

- Ești extenuată?, se auzi întrebată de partenerul ei de dans.

Oricât de bine ar fi arătat gârliceanul, se simțea incapabilă să fie atentă la drăgălășeniile lui. Toată ființa ei se afla risipită în jurul nemilosului Călin, care uitase de ea și se adâncise într-o discuție cu unchiul Luanei. Privi cu oarecare tristețe către oamenii ce se îngrămădeau în mașinile cu care veniseră, apoi în josul apei, spre insula Pastrama și dincolo, pe brațul strâmt dinspre Dăeni, unde credea că avea să mai vadă vreo rămășiță din rugul Caloianului. Valurile mici și liniștite înghițiseră însă tot și privirea îi fu ușor rănită de reflexia luminii în oglinda apei.
O văzu pe Luana apropiindu-se și tristețea căpătă valențe dureroase, căci n-ar fi vrut să părăsească atât de repede tărâmul magic abia revelat. Observă că prințul Călin o fixa iarăși. Își compuse în grabă un surâs plăcut și merse către el cu mâna întinsă.

- Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Călin, spuse ea cu o voce plină, care nu era a ei.

Tânărul o privi adânc în ochi, dojenitor și tolerant în același timp, blând și energic.

- Nu mă cunoști, replică el, schițând un surâs atoatecuprizător, producând confuzie în mintea fetei.

Cum el întârzia să-i dea mâna, fata cu cosițe bălaie și-o retrase pe a ei. Se pregătea să-i întoarcă pur și simplu spatele când îl simți aplecându-se. Umbra lui i se păru atât de mare, încât se făcu brusc întuneric ori, fără să-și dea seama, închisese ochii așteptând o explozie de lumină înlăuntrul ei. În prima secundă îi percepu mâinile mari îmbrățișându-i umerii, apoi îi simţi şi buzele calde pe obraji. Fiorul prelung ce-i bucură trupul o făcu să-l ierte pentru micile suferințe pe care i le provocase mai înainte. Deschise ochii, hotărî că era aproape dezmeticită și replică la rândul ei, de această dată în șoaptă, încercând să nu fie auzită decât de el:

- O, ba da, nici nu știi cât de bine te cunosc.

- Ai auzit vreo poveste țesută cu răutate în jurul meu, poate?, se miră el.

Ea se dezechilibră din nou, dar numai pentru o secundă. Răspunse pe un ton dulce, care era al ei:

- Toate fetele din lume, până pe la șaisprezece-șaptesprezece ani, te cunosc...

- Aha, sunt Făt-Frumosul?, zâmbi el, flatat de complimentul care i se aducea.

- După vârsta asta, fetele îi părăsesc pe feți-frumoși, știai?

Călin se arătă destul de inspirat, păstrând o voce caldă, joasă:

- Nici eu nu mă mai joc de mult cu păpușile verişoarei mele.

Continuă imediat, mângâind inconștient cu privirile ochii ei azurii:

- Să fii iubită, Ileana! Azi, bucură-te de ploaia care va veni prin izbânda prietenilor mei gârliceni.

Fata zâmbi, deși o tristețe grea năvăli din nou în sufletul ei. N-ar fi plecat de lângă prințul fluviului, cum îi spunea deja în gând. Nu încă. I se întâmpla pentru prima oară să fie învăluită în ceva atât de bun încât să nu-și mai dorească altceva. O făcuse curioasă și se întreba ce anume îi stârnea un asemenea simțământ. Il mai privi o dată, scurt, pentru ultima dată. Pricepu despre ce era vorba: ochii lui tulburi, prin care curgea toată Dunărea, cu poveștile ei cu tot și cu lumina, înnebunitoare, a soarelui.

În drum spre sat, Luana îi atrase atenția:

- Să nu te îndrăgostești, Doamne-ferește, de Călin. A frânt inimi după inimi. Și nu pentru că așa vrea el. Ceva misterios îi oprește orice tentativă de a intra într-o relație serioasă. Fetele de pe aici zic că are cununiile legate și unele chiar s-au dus la vrăjitoare să-l dezlege. Dar niciuna nu i-a găsit leacul.

Seara, înainte să se termine petrecerea din curtea Costinei, nori grei se adunară pe întinsul cerului, se înghesuiră unul într-altul până ce nu mai avură loc și apoi se dezlănțui o ploaie torențială, care sătură pământul însetat al gârlicenilor.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.