top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Sfinții nu dorm în sudemetri pătrați (Viorica Răduță),nr.6(169),iunie2017
Sfinții nu dorm în sudemetri pătrați (Viorica Răduță),nr.6(169),iunie2017 Print
Iun 29, 2017 at 11:00 PM

Viorica RĂDUŢĂ

SFINŢII NU DORM ÎN SUDEMETRI PĂTRAŢI

 

Când vântul s-a oprit în pustiu, care era capul Bărăganului sub seceta verii, Mihăiţă a privit în oglinda de la cuier. Nu a văzut decât o suflare, dar tot a plecat în oraş pentru că trebuia să ajungă pe drumul lui. Înainta pe Independenţei spre zidurile care ţineau un mormânt gol, acum. Celulele păreau nişte gropi deschise şi Mihăiţă s-a trezit cu o umbră lungă în faţă. Umbra a făcut câţiva metri de brațe şi de picioare jupuite. Sunt culoarele închisorii în liniștea de altădată, peste liniştea de azi, îşi spune. Doar că pielea se întinde şi la etaj. Se întinde la centimetru, Doamne, apără şi păzeşte! Asta a fost până în 63, Mihăiţă. Vezi şi tu cum creşte volbura în curte. Ba e tot piele, doar că mai cârpoţită. Şi Borcea a stat șapte ani în ea. Îl ştiu. Şi Mihalache. La urmă spun că a fost câine. Ei, care mai era om la sfârşit? Pielea ce-i mai ţinea. Şi asta ca să ajungă la marginea Eternităţii. În cimitir tăcerea se albeşte din cauza crucilor de marmură. Dar Borcea zice că pielea avea şi vedere. Că de asta omul ar fi zărit moartea cum deschide pământul când s-a auzit strigăt: Aici este Ion Mihalache, mă omoară! Păi, în celule moartea era singurul vis, Mihăiţă. Şi, pe urmă, nu i-a rămas viaţa atârnată de baionetă, i-a rămas moartea cu mâna Comandantului. Unii spun că s-a dus de bătrâneţe. La 81 de ani, de! Ei, şi pâslarii de la Confecţii umblă prin oraş ca să fie tăcerea purtată mai departe, pe străzi. Păi nu supraveghetorii intrau în celule de dimineaţă? Nu ei băteau la Mihalache până a plecat duhul din om? Zic că ar fi fost ordinul Comandantului, iar ordinul Comandantului a fost ordinu’ de sus. Că deţinutu’ s-a exprimat contra partidului comunist chiar şi când aruncau găleata de apă pe el în decembrie, dujmanu’! Scrie în caracterizare. Duhul lui Mihalache bântuie prin Râmnic şi se uită prin cele şase guri de la uşă că e putredă groapa. Şase? Nu se vede niciuna. Zice că moartea şi acum luminează acolo dacă privim cu atenţie. Ştiu eu ce să mai zic? Şi ce, a fost sfânt? Dacă ar lumina ca şi moartea lui, poate că a fost. Da, dar în caracterizare protesta continuu. Şi când îl ţineau răstignit tot contra partidului comunist era. Asta nu-i fanatism? Ehe, aşa au schimbat ei pâslarii de pânză cu pantofii de Clujana, unde pielea e viaţă de om. Că îl răsturnau de pe pat ca pe un sac de cartofi şi-l târau pe scări nu făceau o crimă, nu? Aşadar, la Râmnic Comandantul era Dumnezeul şi seninul cerului. Superiorii lui ştiau? La controale, Mihăiţă, se făcea proces-verbal de constatare. Totul era în ordine şi în urmă dumnezeul putea să plouă şi să fulgere oricât din senin. Seninul lui, cum spui. Am înţeles, de asta când Mihalache aluneca de pe scări îl mai băteau o dată şi încă o dată. Comandantul şi Miti Leonte, subalternul, doar erau tineri, că futu-ţi dumnezeú mă-tii să-ţi fut, zicea unu’, paştele mă-tii, ieşti suptil, hai, scuipa ăl’alt. Îl loveau şi cu cizmele. Vişinoiu era mai tare decât Dumnezeu, Mihăiţă. Un dumnezeu care mai are alţi dumnezei înainte şi înapoi. Aşa e, dar pe unu’ singur până şi gardienii îl ştiau de frică. Intra şi în ei din seninul ăla care se încrunta ca dracu’. Eu credeam că îl ştiu şi morţii. Îl ştiu, doar le băga şi lor fieru’ înăuntru. Dacă mai horcăie şi pe lumea ailaltă o să iau măsuri, cică. Şi a luat? Acolo, nu cum ar fi vrut, că nici şobolanii nu putrezeau un timp, auzi! De ce să putrezească, doar în celule e frig vara ca iarna în metri pătraţi care sunt om. Aha, vreţi sudemetri, ţipa Vişinoiu, trădătorilor! Şi poc cu paru’, cu maiu, cu băţu’, cu ce avea în mână. Toţi, cu celula în ei, ieşeau la plimbarea din curte. Ca în sicriu? Erau sicrie separate, cum ar veni. De asta ce spui, Mihăiţă? Mintea mea e plină de Râmnic, cum zicea mama, te dau la orfelinat. Unii au găsit în morţi cuie şi bucăţi de lemn negeluit. Şi oase, că te punea să stai drepţi şi în mormânt. Ei, dar făceau o sfeştanie acolo. Făceau, doar nu leşinai ca la anchetă. Ceasuri, şi ceasuri, şi ceasuri, şi ceasuri, şi ceasuri, ceasuri întregi să ţii în ochi lumina de sute de waţi după ce ai stat cu cerul ca o lacrimă de sus, şi aia îngheţată, de dimineaţă până seara! Şi toţi, dar toţi, toţi, toţi, toţi, toţi cei din urmă, în celule nu cumva să respire fără ştiinţa Comandantului. Să nu se vadă, să nu vorbească. De vorbit au mai vorbit, Mihăiţă. Adevărat, numai că dacă tuşeai o dată ştia toată puşcăria. În caracterizare scrie că şi tusea era un duşman înverşunat. Păi, agita ziua şi noaptea. Cum să agite noaptea, Mihăiţă? Aşa, că toţi, dar toţi, toţi, toţi şi toate aşteaptă americanii, cu ochii la fereastra oblonită de sus. Şi în timpul ăsta numitul Mihalache a instigat populaţia din penitenciar? Asta s-a scris pe marginea foii dintr-o notă informativă, Mihăiţă. Lasă, aprobată şi de la Direcţii. Sunt semnături mari acolo. Că dumnealor locuiau în sudemetri pătraţi, nu în chichineţe. Şi acum locuiesc. Nu cum s-a întâmplat cu Seniorul, i-au zidit pereţi în jur şi la Rubla. Ca să se gândească la fereastra de sus că e oblonită, de asta. Eu am văzut că iarna se deschidea puţin. Atât cât să intre zăpada. Ca să vadă şi ea nemişcarea fiecărui sac, Mihăiţă. Unii râd şi de Învăţător, că era în poziţie de sfânt, fără pat, fără somn. Dar şi în lanţuri care săpau gleznele, Mihăiţă. Din ele nu mai ieşea decât umbra la plimbarea din curte. Măcar aşa îi ţineau drepţi până la şanţul Eternităţii. Pe Învăţător l-au legat de celălalt mort, Mihăiţă. Colegul lui de mormânt nu s-a sucit după bradul de la cap? S-a sucit după adeverinţa-caracterizare…. de la venire acest deţinut în acest penitenciar a avut această atitudine de dujman cea ce şi-n momentu’ de faţă are această poziţie dujmănoasă faţă de conducere şi de veghetori ziua noaptea că stă ca un sfânt ş’ poa s’ se roage dacă nu vine ’mnezeu mahomed sau ehova la iel vine dracu să-l ea de criminal.

Acum Mihăiţă era să dea pe Horia când vântul a făcut o pauză, cât să treacă trenul de după-amiază. S-a oprit şi el, fără să ştie că momentul este unul istoric. Un ziar central ca „Universul” mai păstra în arhivă emoţia proprietarului din Sihlea, noaptea anului 1901, dacă a ajuns şi sub Podul dintre Plantaţii cu trenul regal. Carol I a stat, la doi-trei paşi de însoţitori, înaintea vântului de toamnă sub brazii din curtea castelului. Se gândea la manevrele militare de a doua zi din Râmnic. A lăsat gândul acolo, dar, peste ani, o umbră ca de mormânt a intrat în Sfatul Popular Sihlea cu registre cu tot, chiar în camerele înalte ale micului castel. Se încălzeau greu iarna, iar vara fantoma brazilor uscaţi purta vântul spre pădure până au tăiat-o cu totul.

Şi zici că şefii lui Vişinoiu locuiesc în sudemetri pătraţi? Cum altfel să-şi crească nepoţii, Mihăiţă? Cum altfel!? Da’ ce, gândurile nu omoară? Când omul are un rost, nu. Vine la tine un gardian să-ţi zică eu am fost Mafalda, eu am tăiat şi spânzurat? Dar aveau ordin. Aveau, cu zecile. Şi alte câteva sute de ofiţeri de miliţie şi securitate. Au dispărut cu experienţe cu tot în neant. Şi masa de zinc? Şi masa, Mihăiţă, dacă va fi fost o pivniţă sub casa gardienilor. Totuşi, unii cred că deţinuţii erau prea intoleranţi, că lumea totdeauna e împărţită. Şi eu ce să mai înţeleg? Ce trăieşti, Mihăiţă. Eu nu mai trăiesc, visez. Că şi prin vise trec mereu gândurile deţinuţilor. Care dintre ei? Şi morţi, şi vii. Atunci mai vorbim după ce trecem de Casa Armatei. Şi eu sunt un gând. Lasă, Mihăiţă, acum mergem pe bulevard!

(Fragment din romanul Oraşul închis)

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.