top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Cronica literară arrow Confesiunile unui poet tragic-Paul Celan(II) - Gh. Glodeanu, nr.7-8(170-171),iul-aug2017
Confesiunile unui poet tragic-Paul Celan(II) - Gh. Glodeanu, nr.7-8(170-171),iul-aug2017 Print
Aug 30, 2017 at 11:00 PM

Gheorghe GLODEANU 

Confesiunile unui poet tragic -

Paul Celan (II)

 

          În data de 20 iunie 1949, în pragul aniversării zilei de naștere a iubitei sale, Paul Celan îi scrie de la Paris. Așteaptă cu nerăbdare momentul în care poate depune pe masa ei foarte mulți maci și foarte multă memorie, aluzie la propria lui operă. Ingeborg primește felicitarea în ajunul aniversării, iar veștile o umplu de bucurie. Cuvintele iubitului o ating la inimă, astfel încât recunoaște că, uneori, nu își dorește altceva decât să plece la Paris, să simtă cum Paul îi prinde mâinile și cum o împresoară cu flori. Aspiră spre un ideal nedefinit, dar constată faptul că în jurul ei „totul e flasc și searbăd, obosit și uzat înainte de a fi folosit”. Mărturisește că la sfârșitul lunii august dorește să petreacă mai multe zile la Paris. Visează să se plimbe în compania lui Celan pe malul Senei și să privească în adâncurile apei. Pe poet îl bucură vestea sosirii iubitei la Paris și o roagă să îl anunțe când sosește. Își cere voie să o aștepte și este nerăbdător să o vadă.

În mod paradoxal, o tăcere ciudată înconjoară iubirea celor doi poeți, care își scriu rar și nu își spun tot, preferând, fiecare, să își ducă mai departe propria lui taină. O demonstrează și scrisoarea lui Celan din data de 20 august 1949. Acesta își exprimă dezamăgirea că iubita și-a amânat cu două luni călătoria la Paris, fără să precizeze de ce. Păstrează tăcerea și în privința bursei pe care urma să o primească, ceea ce trădează faptul că starea ei materială este destul de precară. Poetul îndrăgostit își explică muțenia din ultimul an atât prin starea lui sufletească, cât și prin faptul că nu știe ce crede femeia iubită despre cele câteva săptămâni petrecute împreună la Viena. Se pare că primele ei scrisori, redactate în treacăt, nu au fost elocvente în privința sentimentelor sale. Celan afirmă că se evită unul pe celălalt exact acolo unde ar dori să se întâlnească mai mult. Știe însă că fiecare trebuie să ia singur marile hotărâri. Când ea o întreabă ce să aleagă, Parisul sau Statele Unite, Paul este derutat. Pe de o parte, ar fi dorit să își exprime bucuria dacă ea ar alege Franța. Pe de altă parte, se gândește că, dacă pentru ea ar fi contat să trăiască în același oraș cu omul iubit, nu i-ar fi cerut sfatul. A trecut un an de la întâlnirea lor și ar dori să știe cât de aproape mai este Ingeborg de el.

În mod ciudat, cei doi nu manifestă nerăbdarea specifică îndrăgostiților de a se vedea și de a dialoga. Iubirea lor este trăită mai ales în plan spiritual. Nu își ascund sentimentele, dar nu se grăbesc să le exprime. Așa se explică de ce Ingeborg își trimite scrisoarea redactată în luna august abia în data de 24 noiembrie 1949. Totul i se pare și ei foarte trist. Simte că îi spune prea puțin iubitului ei, că nu îl poate ajuta, dar nu face nimic în acest sens. Promite că, într-o zi, va merge și îl va readuce la Viena. Recunoaște că există multe obstacole în calea lor, dar este conștientă de faptul că nu trebuie să lase ca timpul să distrugă totul. Îi cere să îi scrie și să se elibereze prin scris de tot ceea ce îl apasă. Totuși, cei doi corespondenți nu prea cred în funcția terapeutică a scrisului.

Deosebit de importantă în privința clarificării sentimentelor este anexa la scrisoarea din 24 noiembrie. Este vorba de epistola redactată în data de 25 august și trimisă abia acum. Semnificativ se dovedește deja apelativul „Iubitule” cu care Ingeborg își începe mesajul. Recunoaște că a trecut un an de la povestea lor de dragoste, un an fără întrebări și fără răspunsuri, cu vagi încercări de a sta de vorbă și cu rare convorbiri telefonice. Bachmann vorbește de o senzație de sufocare ce pune stăpânire pe ea atât în scrisori, cât și în cazul convorbirilor telefonice. Recunoaște că, dintre ei doi, ea este cea mai puțin complicată și vrea să își explice tăcerea. În mod paradoxal, muțenia nu a însemnat o îndepărtare, ci a fost provocată de nevoia de a păstra cu fidelitate în amintire săptămânile pe care le-au petrecut împreună. Drept urmare, nu a dorit decât să primească de la el, prin intermediul unei cărți poștale, dovada faptului că nu visase și că totul a fost real. Mărturisește că iubirea ei a rămas neschimbată, de parcă ar fi fost conservată sub un clopot de sticlă. Cei doi poeți trăiesc în două nivele temporale diferite, ce marchează distanța dintre sacru și profan. De o parte se găsește existența cotidiană, care nu contează. De cealaltă parte se află amintirea unei iubiri de două luni, bine păstrată în memoria îndrăgostiților. Ingeborg și-a făcut planuri ca să îl revadă la Paris, dar, în ciuda sentimentelor sale, nu știe de ce dorește să îl vadă. Recunoaște că, în răstimpul care a trecut de când au fost împreună, a avut relații și cu alți bărbați, însă nu s-a legat de nimeni. Culmea, se pare că Celan însuși o încurajează în acest sens! Este mai neliniștită decât oricând și spune că nu poate și nu vrea să promită nimănui nimic. Întrebată fiind cât de departe sunt cele două luni (mai și iunie 1948) pe care le-au petrecut împreună, mărturisește faptul că acestea alcătuiesc un fel de prezent continuu, un timp de referință ce a trăit și va trăi foarte viu în memoria ei. Trebuie să își susțină examenele finale la doctorat, dar acestea se prelungesc foarte mult. Chiar dacă trivialul cotidian aparent îi desparte, recunoaște că este foarte aproape de el. De aici următoarele cuvinte emblematice: „E frumoasă dragostea pe care o trăiesc cu tine, și nu spun că e cea mai frumoasă doar pentru că mi-e frică să spun prea mult”. În ciuda stilului fluent, recunoaște că își găsește cu dificultate cuvintele. Drept urmare, ar dori ca el să poată citi și printre rânduri.

În data de 6 septembrie 1950, Ingeborg vorbește cu durere despre neînțelegerile dintre ei. Mărturisește că în ultimele săptămâni a fost foarte bolnavă, ceea ce a făcut-o incapabilă să aibă reacții normale și să ia o hotărâre. Îi cere să o ajute să plece la Paris și, în acest sens, îi solicită o invitație oficială. Spune că ar putea merge în octombrie, când va avea, probabil, suficienți bani pentru a supraviețui fără să-i devină o povară. Simte că totul s-ar putea îndrepta între ei în momentul în care va avea ocazia să stea în fața lui, să îi strângă mâna și să îi povestească totul. În încheiere, îi cere un răspuns cât mai grabnic, indiferent care va fi acesta.

Într-adevăr, Celan îi trimite invitația necesară obținerii vizei pentru Franța în data de 7 septembrie 1950. Mai mult, o roagă să înceapă cât mai repede demersurile necesare în vederea călătoriei și o asigură că nu trebuie să își facă probleme în privința șederii sale. Recunoaște că s-a adaptat cu dificultate la viața pariziană și îi promite să o protejeze de experiențele pe care le-a trăit el până a reușit să se acomodeze.

În așteptarea vizei, Ingeborg vorbește despre starea ei de spirit. Tânjește după ocrotire, deoarece este rătăcită, disperată și amărâtă. Știe că Parisul nu îi va rezolva toate frământările interioare, multe lucruri depinzând de ea și de relația lor. Promisiunea unei fericiri apropiate i se pare un vis, în timp ce realitatea în care trăiește este dominată de sărăcia care o zdrobește și care pare o hidră cu o mie de capete. Urmează să primească viza în data de 5 octombrie, iar dacă până atunci obține și banii necesari, după mult timp, va avea motive să fie fericită. Din păcate, scrisorile nu vorbesc despre maniera în care s-a derulat proiectata întâlnire dintre cei doi.

Există mai multe aspecte insolite în schimbul epistolar dintre Ingeborg Bachmann și Paul Celan, un schimb care nu are nimic convențional. Mai ales Ingeborg este cea care redactează o serie de mesaje pe care nu le expediază sau le expediază ulterior, ca anexe la epistola pe care tocmai o scrie. În data de 4 august 1951, poeta profită de călătoria la Paris a prietenului lor comun, Klaus, prin intermediul căruia trimite o scrisoare și trei „anexe”. Epistoliera își îndeamnă iubitul să își tipărească versurile la o editură germană. Își cere scuze că își bate la mașină scrisorile, dar aceasta a devenit o obișnuință de care doar cu greu se mai poate dezbăra. Dincolo de problemele legate de creație, o altă problemă ce revine obsedant este posibila călătorie la Paris. Trece pe la Institutul Francez, de unde află că ar putea beneficia de o bursă abia în februarie sau martie 1952. Recunoaște că, în ultimul timp, l-a îndrăgit foarte mult pe Klaus, cu care s-a văzut frecvent. Boala constituie o altă temă ce revine frecvent în scrisorile lui Ingeborg. La fel de sensibilă și de vulnerabilă precum Paul Celan, ea pare o depresivă ce se complace în maladia pe care o trăiește. În scrisoarea din martie 1951, vorbește – pentru a câta oară? – despre posibila ei călătorie la Paris, programată pentru toamna aceluiași an. Este vorba însă de un proiect mereu amânat din motive financiare. În încheiere, își îndeamnă din nou iubitul să îi scrie: „Scrie-mi, te rog, din când în când. Nu-mi scrie doar vag, nu-ți fie teamă să povestești că perdeaua de la fereastra noastră a ars din nou și că oamenii se uită la noi din stradă”.

Anexa din iunie 1951 abordează problema publicării poeziilor lui Celan. Ingeborg ia legătura cu Heimito von Doderer de la Editura Beck, a doua ca vechime din Germania, care se arată interesat de tipărirea versurilor poetului. Drept consecință, îi așteaptă manuscrisul.

Dragostea dintre Paul Celan și Ingeborg Bachmann are ceva din trista poveste dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle. Cum cei doi se văd foarte rar, iubirea lor este trăită mai ales în plan spiritual, în sfera imaginarului. O dovedesc din plin scrisorile ce preiau locul întâlnirilor reale. Dragostea rămâne promisiunea supremă, cel puțin până când cei doi se decid să își trăiască viața alături de altcineva. Iubirea nu dispare nici atunci, dar se transformă într-o tentativă de recuperare a stării inițiale.

Sub aspectul trăirilor lui Ingeborg, semnificativă se dovedește epistola din 27 iunie 1951, trimisă și ea ulterior, ca anexă, prin același prieten comun, Klaus. În mod paradoxal, există scrisori pe care epistoliera nu îndrăznește să le expedieze imediat, deoarece se teme de reacțiile imprevizibile ale lui Celan. Este de părere că amicul lor îi va putea spune mai bine ce e mai important de spus despre ea. Recunoaște că îi este foarte dor, un dor care aproape că o îmbolnăvește. Nu își dorește altceva decât să îl revadă cât mai curând. În ciuda tuturor vicisitudinilor, își aduce aminte cu nostalgie de clipele fericite trăite odinioară. Îi reproșează că nu îi scrie și că nu simte că vrea să meargă la el cu inima ei nebună, confuză și contradictorie. Femeia îndrăgostită nu ezită să își mărturisească sentimentele: „Te iubesc și nu vreau să te iubesc, e prea mult și prea greu; te iubesc mai presus de orice – îți spun astăzi, chiar cu riscul că n-o mai auzi sau nu mai vrei s-o auzi”. Ingeborg își face planuri vagi, irealizabile din punct de vedere material. Constată cu regret că bursa ei pentru Paris s-a amânat pe 1952 și nu știe cum va suporta această lungă așteptare. Semnificativă se dovedește formula de încheiere a femeii iubite: „Lasă-mă să-ți dau, cu tot dragul și cu toată dragostea, sărutările și îmbrățișările pe care nu le poți lua, lasă-mă să fiu lângă tine atât cât durează un gând… A ta Ingeborg”.

Îndeosebi Paul Celan este cel care conștientizează faptul că ei doi nu au un viitor comun. Doar trecut. Un trecut pe care nimeni nu li-l poate lua și care este ireversibil. El nu poate fi modificat, ci doar reînviat prin intermediul amintirii. Îi mulțumește pentru eforturile depuse pentru a i se publica poeziile și o roagă să îi scrie mai des și mai regulat.

Din când în când, Ingeborg vorbește despre existența foarte grea pe care o duce la Viena. De aici afirmația: „Anul acesta, viața în Austria s-a înăsprit atât de tare, a devenit atât de dezolantă, încât e nevoie de foarte mult curaj să te readaptezi în fiecare zi”. Este nevoită să își ia o slujbă, dar se pare că este foarte prost plătită din moment ce face asemenea afirmații. Îl întreabă dacă a renunțat la proiectul de a veni în Austria și îl anunță că, de curând, poemele lui au fost citite în Secesiunea Vieneză. Concluzia ei este aceea că numele lui Paul Celan devine cunoscut în cercuri din ce în ce mai largi. 

 

Tonul iubitei este ceva mai optimist în data de 30 august 1951, când acceptă o slujbă nouă, care o solicită mai mult, dar care se găsește mai aproape de preocupările ei. Mai exact, devine „Script Writer Editor” la postul de radio Rot-Weis-Rot, unde urmează să organizeze, aproape singură, emisiunile cu caracter științific. În plus, se va ocupa și de piesele radiofonice. Din această nouă postură, îl întreabă pe Celan dacă poate realiza o emisiune cu poeziile lui. Este interesant faptul că Ingeborg vorbește despre Viena la modul peiorativ, considerând orașul un „no manˈs land”. În privința bursei, speră să primească un răspuns favorabil prin luna septembrie sau la începutul lui octombrie. Nu îndrăznește să își dorească ceva, deoarece vede că nu îi sunt îngăduite dorințele, existența limitându-i-se la travaliul cotidian.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.