top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Vitrina arrow Cărți de Dana Borcea și de Dumitru Fânățeanu, nr.7-8(170-171)iul-aug2017
Cărți de Dana Borcea și de Dumitru Fânățeanu, nr.7-8(170-171)iul-aug2017 Print
Aug 30, 2017 at 11:00 PM

Christian W. SCHENK

DANA BORCEA ȘI... UN BOB DE LUMINĂ

 

Fiecare nouă carte tinde spre frumos, încearcă să străpungă marginile esteticului, să le depășească asemenea unei raze de soare străpungând în zori de ziuă liniștea infinitului nopților. Biografia Danei Borcea poate constitui materialul unui roman întreg, prin atașamentul ei față de problemele sociale, sacrificiul personal pe care-l aduce față de nevoiași, față de cei marginalizați, față de cei pe care soarta nu i-a alintat. Iată ce ne spune într-o mărturisire de credință: „Activitatea mea de treisprezece ani de ajutorare a bătrânilor abandonați reprezintă cel mai bine idealul meu de viețuire - ajută dezinteresat, dăruiește-te celor în nevoie ca să atingi plinătatea sufletului! Sunt convinsă că și binele contaminează, nu numai răul, tocmai de aceea îmi doresc să dau un ton în acest sens. O parte din poezia pe care am scris-o este legată de apropierea de suflet ce s-a creat între mine și bătrânii din stradă de-a lungul anilor. Natura, cerul, omul,  timpul, veșnicia și Dumnezeu sunt preocupări constante în versul meu. Ce reprezintă poezia pentru mine? Deși am renunțat la ea cu cincisprezece ani în urmă, după o coabitare profundă începută din clasele primare, a revenit acum în forță. Când scriu poezie rup din lăuntrul meu, versul mă împarte și mă adună din nou pentru a da mai mult din mine celorlați”.

Acum, cu această carte, Pe genunchii luminii titlu cât se poate de reprezentativ – Dana Borcea se află la debutul editorial, cu toate că mai publicase sporadic în câteva reviste și într-o antologie. Poezia ei ritualică, de continuă sugestie, provoacă stări metaforice de o adâncă trăire lirică, implicit sentimentală și, nu în cele din urmă, profund socială. „Ridică-mi ochii către Tine Doamne/Sau vino Tu sub pleoapele-mi greoaie/În Bărăgan este festin de toamne/Și mintea mea s-a-ntunecat a ploaie/Și mi s-au stins cuvintele-n cenușă/Aleanul mi-a încărunțit pe cale/E noaptea-ndoliată după ușă/Iar zorile scriu cântece cu jale /Desprinde-mă din coasta lumii Tale/Să nu mai calc morminte de petale”.

Modalitatea de a se situa într-o expresie modernă este conjurația dintre o reflecție de tip heideggerian (aș spune chiar noician), glisată însă pe formulări modulare, care invită pe alocuri – prin construcțiile artizanale – mandalele, în care fragmentul articulează întotdeauna întregul, ca în ultima strofă a poemului La margine de an: „Cu cât murim mai des se vede cerul/Sclipind în mii de lacrime căzute/Iar în pustiul iernilor misterul/Zvâcnește către rosturi nevăzute”.

Analiza poate fi extinsă, dorința de înnoire trebuie apreciată oricând și în orice condiții, chiar dacă dincolo de bunele intenții problema poeziei nu ține doar de lupta cu vitregiile impuse de destin, de dinamica proiectelor poetice, ci de faptul apropierii condiției poeziei de cea a ființei. Poezia se naște întotdeauna din relații interumane, sociale, și nu în cele din urmă psihologice, în cele mai firești condiții; la urma urmelor, creatoarea săvârșește un act cosmogonic, demiurgic, căutând prin frământări noi valențe: „Din frământările atâtor gânduri/Cu greu se mai desprinde o idee/Tot caută în inimă intrânduri /Să-i dea tristeții iz de orhidee”.

Tonul general al poeziilor, chiar dacă la prima vedere nu pare, este elegiac, ca o neliniște totală a existenței în care singura bucurie umană sunt cuvintele, cu care se pot scrie poeme, cu care se pot întocmi – deopotrivă – rugăciuni și blesteme. Poezia nu se face numai din emoții și din cuvinte, materia primă fiind mici fraze intercalate într-un global liric de un rafinament divin, fie prin „toamne de umbrele rupte”, fie prin „zări învăluite în singurătate”. Căutătoare de himere topice, Dana Borcea aduce prin poezia ei un elogiu atât literaturii în general, cât și limbii române în special, căreia îi descifrează unele taine pe lângă care trec indiferenți atâția oameni, atât de mulți poeți contemporani: „Dacă peste iarnă vom scăpa muririi/Care înălțime ne va rechema/Suntem ca și iarba supuși putrezirii/Sau întindem aripi dincolo de nea”.

Se cuvine să mai scoatem în evidență o trăsătură a poeziilor din această carte, și anume faptul că uneori poezia este cromatică, vizuală, senzuală, palpabilă, constând în sinteze de culori, parfumuri, stări materiale și imateriale. Arhitectura imaginii poetice, chiar dacă pare câteodată că starea eului stă în centrul atenției, putând fi vorba de subiectivizare în poezia autoarei, mai adânc privită apare ca un proces de obiectivare, de maturizare biologică și spirituală, o aură de înțelepciune și de înțelegere superioară a lumii. Tonalitatea dominantă a poeziei Danei Borcea este în primul rând descriptivă cu câteva elemente elegiac-misterioase. Alteori însă, în mod surprinzător – în sensul pozitiv al cuvântului –, versurile sunt de o naivitate dezarmantă, scoțând în evidență înclinația poetei spre ludic.

De menționat că poeta despre care vorbim scrie o poezie pragmatico-filozofică, psihologico-socială, pornind de la realitatea imediată și de la experiența de viață, ajungând la generalizări conceptuale căptușite într-un bogat limbaj metaforic.Versurile sunt adesea o pendulare între natural, firesc și artificial, fără sofisticări, înclinația poetei fiind, fără discuție, spre social. Există și sentimentul unei terori a istoriei (după expresia lui Mircea Eliade) sau o teroare a timpului care trece, însoțit de un destin implacabil, deopotrivă un destin al omului și al cuvintelor. Senectutea cu consecințele ei funeste nu prea stă în atenția poetei. Se mai zice că o altă dramă a omului pornește de la faptul că cere probe materiale lumii spirituale, divinității și le obține prea arar. Poezia este, cu siguranță, o asemenea probă materială care se obține cu efortul minții, al cugetului, al inimii. „Oricât mă-ndepărtez mai mult mă adâncesc/Fără puteri înot în lutul omenesc /Mă strânge noaptea-n chingi și veacul zbiară-n gând/Am sângele chircit cad visele plângând /Nu știu decât un leac al sufletului ars/Orbirea minților pe drumul către Tars/Când voi vedea din nou prin ochii zorilor/Cu lacrimi să plivesc poiana florilor”.

Poeta pare să aibă „combustie” pentru un destin poetic întreg, iar „combustia poetică” nu se adună prin zgârcenie, ci se obține numai și numai prin risipire aidoma dragostei. Poezia Danei Borcea refuză spectacolul. E un „non-combat” pe toate fronturile, cuvintele nu iau în posesie lumea, doar se descarcă de ea ca să devină șoaptă, eventual grea „șoaptă de plumb” socială. Iar șoaptele se pierd apoi în vacarmul lumii. Viața e o nepotrivire de idealități, de aspirații, numai frica este cea care ne face asemănători. Autoarea a ales să iubească lumea, măsurând-o în cuvinte. Uite, așa, o iei din aproape în aproape, din cuvânt în cuvânt, până descoperi că totul din jur îți aparține. Dai nume lucrurilor din preajmă, spui florilor pe numele lor intime, îmblânzești orice fiară cu un cuvânt pe care îl trezești din visarea lui. „Între gând și iriși/Un perete mut/În cameră toarce/Timpul cu-mprumut/Prin crengile verii/Năzuințe-n pârg/Stau la soare norii/Teii strigă-n târg/Ies pe brânci din mine/Chiar dacă mă dor/Cântecul și țepii/Trandafirilor”.

Poemele din Pe genunchii lumii ne arată că autoarea are o bogăție de lecturi asimilate într-un excepțional fond de sensibilitate, până la subtilele armonii ale unui curcubeu materializat în vers. În carte apare ideea de sublim, dezvoltată de un Friedrich Schiller, unde aflăm un autentic imn dedicat omului, fizic atât de ușor destructibil, dar cu o invincibilă putere morală în fața nesfârșitelor primejdii. Sublimul nu se întemeiază nicidecum pe învingerea sau suprimarea unei primejdii ce ne amenință, ci pe eliminarea ultimei condiții, singura în care poate exista primejdia pentru noi; căci sublimul ne învață să considerăm partea fizică a ființei noastre ca pe un lucru natural exterior, care n-are nimic și în niciun fel de a face cu adevărata noastră personalitate, cu eul nostru moral. Catharsisul e cel care prin lacrimi ne purifică, ne curăță sufletul întru sublimul și frumosul care prin poem ne despart de patimi, de invazia acaparatoare contingentului. Iată de ce fel de sublim dă dovadă Dana Borcea!

 

Adrian ȚION

INCANTAȚIILE POETULUI DUMITRU FÂNĂȚEANU

 

În efervescentul nord literar transilvan, afirmat puternic și convingător în anii din urmă, locul lui Dumitru Fânățeanu stabilește resurecția lirismului cu ton elegiac și baladesc, descins din frecventarea motivelor orfice. E un loc privilegiat, situat între invocația magică și pura delectare de fină extracție intelectuală. Nu este vorba despre determinări stricte ce țin de o geografie spirituală anume, deși, din punct de vedere toponimic și lingvistic, trimiterile acestea există și dau o anumită savoare discursului liric. Poetul își înscrie linia melodică a versului său pe coordonatele unei stilistici proprii, modelate de suflul candorii și al psalmodierii pe tema „neînvinsului timp”. De altfel, în structura acestei teme se resorb meditațiile lirice ale poetului „atins de sindromul neputinței în fața hazardului”, căutând cu înfrigurare, încă de la primul volum, Timpul din noi, esența trăiniciei în efemeritatea clipei. Este impulsul călăuzitor spre care se îndreaptă și substanța poemelor din acest volum, mărturisind, încă din titlu, veghea neîntreruptă asupra lumilor „ninse de vremi” a celui ce-și caută sălașul în trupul cuvintelor, departe de „Amarnica slăbiciune a unei lumi/Agresive și banale”. Astfel că Îndelunga răbdare marchează o seninătate a viziunii, o simfonie surdinizată ingenios, în care sunt glorificate sacralitatea vieții și dorul nestins după inocența iubirii.

Fluctuația imaginilor poetice din construcția poemelor volumului are în vedere proiecția unor peisaje interioare în „templul viselor senine” ca într-un sanctuar ocrotit de lari înțelepți. Cromatica e diversă, metaforele sunt înșiruite ca sclipitoare ornamente stilistice filtrate prin sensibilitatea „celui trecut prin suferință”, invocarea iubitei, a iubirii și a dorului repetitiv amplifică senzația de caldă comunicare spirituală cu o lume cuprinsă în orizontul vârstei („potirul amiezii”). De pe acest promontoriu, imaginarul poetic fructifică harul închipuit de „puterea blândeții” stratificând și risipind generos motivele lirice pe o mare a serenității unde „corăbii de vise leagănă veșnicia”.

          Ca în arta picturii, unde rolul luminii este esențial, întrucât ea, lumina, trezește lumea obiectuală la viață, ea dă forma volumelor aflate în calea ei, modelează corpurile dând naștere umbrelor, spațialității și adâncimii planurilor, tot așa arta poetului băimărean tinde să personalizeze lumina întrupată în logos ca renaștere în „destinul nuntirii”. Versurile caligrafiate în „duhul iubirii” sunt ode de pioasă recunoștință, preaslăvire și venerație, versuri toarse din fu-ioare blagiene de lumină: „Tu, lumina o nuntești/cu privirile ce-ți cântă/truda vârstelor de când/pribegești spre asfințit/drum de lume și de moarte/și de viață-n infinit” (Drumul vieții). Pentru Dumitru Fânățeanu, lumina e „zămislitoare de tinerețe” și sub vraja ei poetul recompune interiorul sacrosanct al copilăriei, portretul mamei, suav conturat, satul natal, căsuța părintească, amintirile îngropate în „dorul de șoapte”. Multe dintre poemele volumului sunt icoane de suflet religios ce țintesc spre „Sfințenia celui/născut din cuvânt”. În „diadema luminii” sunt zugrăvite imagini tandre, izvorâte din zarea acelor „ierni cu zimții de gheață”, ce aduc fiorul trăirii în dantelăria versului. Sunt evocări de o expresivitate rafinată, cu efect direct la emotivitate și nostalgie, răscolitoare amintiri pentru fiecare cititor educat în spirit religios, împletite firesc din câmpul semantic al universului casnic, familial: „Îmi amintesc/cartea Sfântă pe masă/cu coperțile scorojite de ani” (În anii copilăriei, acasă). Deși Dumitru Fânățeanu nu e un pastelist în sensul strict al cuvântului, extensia spre descriptivism poate fi sesizată în unele poeme, astfel ca recursul la binomul imagine – cuvânt să fie conținut în același simbol al luminii: „Munții în lumină/se îmbracă”. Nici localizările nu lipsesc, parcimonios distribuite. Plaiurile maramureșene, dinspre Baia Sprie spre Baia Mare, îndeplinesc rolul unei spațialități spirituale intrate în legenda veacurilor, totem răstălmăcit ca „sămânța din glie”. Apelul la un cult baladesc, discret sugerat, nu poate fi ignorat: „Coboară din munții Gutâi/turme slăvite de veacuri/izvoarele murmură/peste codri-n ecou/de albe dimineți” (Pe drumurile vieții). Trăind în acest spațiu cultural românesc impregnat de tradiții străvechi, Dumitru Fânățeanu s-a lăsat contaminat de spiritul locului, dovedind că pe aceste meleaguri, „poezia coboară în suflet ușor” atunci când harul se îmbină cu trăirea întru poezie. Da, e cazul lui Dumitru Fânățeanu. E cazul poetului ce se alintă cu îmbelșugata gamă a metaforelor izvorâte din „zestrea de aur” a sufletului, căci inima lui bate, după cum mărturiseșe, „aproape de inima ta, poezie”. Simplitatea se îmbină armonios cu o inspirată concepție de structurare a ideilor și cu năvalnica dorință de comunicare, de sălășluire în cuvânt și în trăinicia lui. El simte poetul emblematic autodefinindu-se ca „romantic zeu”, pe care „cuvintele îl însoțesc peste zări”.

          Da, Dumitru Fânățeanu dovedește „îndelungată răbdare” cu gândurile lui plimbate prin amintiri pentru a ne transmite prin acest volum incantațiile sale lirice, clipele faste ale mărturisirii de sine.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.