top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Portret arrow Daniela Sitar-Tăut în dialog cu George Achim (II),nr.7-8(170-171)iul-aug2017
Daniela Sitar-Tăut în dialog cu George Achim (II),nr.7-8(170-171)iul-aug2017 Print
Aug 30, 2017 at 11:00 PM

DANIELA SITAR-TĂUT

ÎN DIALOG CU GEORGE ACHIM (II)

 

          D.S.-T.: Tot la Viena v-ați lansat cel de-al doilea volum de poezii, Dulceţuri din fructe târzii de pădurela o seară românească, la care au participat academicienii Eugen Simion și Ion Aurel Pop, poetul Adrian Popescu, profesori vienezi, reprezentanţi diplomatici. Cartea, care are de altfel şi cinci traduceri germane realizate de poetul şi profesorul Hans Dama, a fost prezentată de domnul profesor, academicianul Ion Pop, prefaţatorul acesteia, bun poet și degustător de poezie. Tomul are o structură duală, atât în ceea ce priveşte reţeta estetică şi timbrul poetic asumat, cât şi la nivelul limbajului. Dacă primul ciclu, Minunile vin înainte de înserare, traduce o respiraţie dionisiacă, încărcată de patosuri revelatorii, gnomice, trăiriste, cel secund, Marmaţia, denunţă o falie surprinzătoare pentru cei obișnuiți cu eruditul romanist, care plonjează într-un mediu ancestral, alcătuind o galerie mitopoetică, izvorâtă din arhetipal, ceea ce angrenează simultan o metamorfoză lexematică a discursului liric....

 

G.A.: Dacă ar fi să afișez puțin orgoliu, dragă Daniela, aș spune, împreună cu un confrate celebru, că sunt „un poet de duminică”. De altfel, în opinia mea, poetul este un creator cu intermitențe. Nu poți fi inspirat tot timpul, e nevoie de starea de grație, de acea clipă, mult invocată de altfel de poeți, când te vizitează daimonul sau îngerul, după caz. În rest, existența înseamnă „proză”, uneori insipidă și de calitate îndoielnică, spun asta cu un zâmbet și în sens larg, într-o oarecare dispoziție ludică, de aceea rog să nu se înțeleagă că prozatorii ar fi privați de harul iluminării inspiratoare.

În ceea ce mă privește, eu sunt un tip de creator care scrie puțin, greu, chinuit, revăzându-și și refăcându-și până la saturație textele. Mi-ar fi plăcut să profesez o poetică a șoaptei și a nuanței, să fac parte dintr-o generație discretă și ceremonioasă, dar așa ceva nu există pe scena literaturii. Privesc propriul meu scris cu multă exigență și rigoare, cu o permanentă tentație a revizuirii și sunt foarte parcimonios cu actul în sine al scrierii. Rămân rezervat și sceptic când aud că cineva face din scris manufactură, producând câte două-trei cărți pe an și nu îmi pot reprima suspiciunea că ne aflăm în zona diletantismului, a provincialismului sau a superficialității. Când lucrurile se schimbă și e vorba de o carte la trei ani, totul începe să devină plauzibil; intrăm în logica firească, organică a scrisului și a textualizării de calitate.

Cred că poetului adevărat, redutabil, i-ar fi suficient să scrie patru-cinci cărți de poezie în total: câte una pentru fiecare dintre vârstele biologice și spirituale pe care le traversează. Și dacă ne gândim bine, există nenumărate cazuri de mari poeți care au făcut tocmai asta. În acest context, textierii, versificatorii și manufacturierii nu ne interesează.

Interesant a fost că la spaima și la frisonul meu interior în fața cuvântului și a scrisului s-au adăugat uneori și neșansa sau hazardul contextului: primul meu volum de versuri echinoxiste, intitulat Înălțare la sunet, care era în pregătire la Editura Dacia, la mijlocul anilor 80, a fost realmente mutilat de absurditatea dogmatică a momentului, topit până la nerecunoaștere într-unul dintre nefericitele volume colective ale acelor ani de marasm cultural. Am fost bucuros totuși să constat că, așa stinghere cum puteau părea în context, versurile acelea au fost remarcate și apreciate de către criticii importanți ai momentului.

         Au trecut alți aproape zece ani până când, într-o altă epocă și într-o altă stare de spirit, am scris Dinspre ieri, spre nicăieri. Era o fișă de temperatură poetică personală, destul de exactă a acelei perioade stranii și fascinante pe care o traversam la începutul anilor 90, după căderea dictaturii. Veneam dinspre un trecut pe care fiecare l-a trăit în felul său, dar care ne-a marcat decisiv pe toți, eram fatalmente impregnați de ceremoniile interioare, de fantasmele sau angoasele acelei epoci, de vorbele în doi peri și de expresia criptică, de aluzie ori de meditația amară și ne îndreptam spre un no man’s land în care iluzia, scepticismul, grotescul și metafizicul, meditația și ostentația alcătuiau un cocktail adesea exploziv. Era momentul acela dilematic pe care mulți dintre noi încă îl țin minte, în care pendulam între estetică și est-etică, într-un spectacol fastuos, deseori burlesc și esențialmente tragic, după cum putem constata astăzi, dintr-o rapidă ochire.

Cam despre asta era vorba în volumul cu pricina: exerciții de supraviețuire, de disimulare, de încenușare, ecorșeu sufletesc, sfidare și un dram de speranță. Spre bucuria mea, au scris despre acest volum (bine și cu multă înțelegere!) Ion Pop, Adrian Marino, care a întrevăzut canavaua poeziei politice,
Al. Cistelecan, Dan Cristea, Iulian Boldea, Ioan Moldovan, Mihaela Ursa, Virgil Mihaiu și alți câțiva critici care m-au onorat cu atenția și opiniile lor.

Și s-au mai dus alți cincisprezece ani, cu iminenta trecere prin alte vârste biologie și spirituale, prin experiențe și interogații personale, până când au apărut Dulcețurile din fructe târzii de pădure.

Care - glumind, desigur! - puteau fi încadrate, la rigoare, și la capitolul „cum să ne pregătim cămara pentru iarnă”, așa cum a procedat un site de specialitate de pe internet, crezând că înăuntru se află niscaiva rețete apetisante, dar mai ales puteau fi așezate pe rafturile unei posibile - și uneori tainice - cămări personale de sentimente și reverii. Era o carte a unor stări de grație indicibile și – mă tem! – greu repetabile: un desen erotic eteric și înmiresmat și un irepresibil abur de nostalgie, luminoasă și tandră, pentru o lume de altădată, livrescă și subiectivă, de spectre și fantasme, pe care fantezia mea a (re)construit-o.

 Nu cred că există poet, privind de la o anumită valoare în sus, din a cărui lirică să lipsească registrul erotic. Poezia este prin excelență o întâlnire cu miracolul, o tensiune a ființei, pe care dragostea o alimentează mai mult decât oricare sentiment. Se poate întâmpla asta și la douăzeci de ani, după cum se poate întâmpla la temperaturi magmatic-sufletești mult mai înalte și la 40-50 de ani ori chiar mai târziu (vezi cazurile cunoscute ale lui Blaga, Arghezi sau ale atâtor altora). Aș spune chiar că, în asemenea cazuri, poetul este, pe lângă un contemplator perpetuu, și un adevărat „vampir” sentimental și emoțional. De aceea, o astfel de carte se clădește cu necesitate în jurul unei femei, ea este cea care se vede imolată în text, ferecată în construcția de metafore, trans-scripturalizată cu totul. Cam așa s-au petrecut lucrurile și în Dulcețuri, mai exact în ciclul intitulat Minunile vin înainte de înserare: o lume de incantații și încântări, de miresme și arpegii, de senzual și de diafan. Peste care plutea un halou de magie și de fascinație pe care nu l-am mai regăsit de atunci. Și ce mult mi-ar plăcea!

În ceea ce privește celălalt ciclu al volumului, Marmația, el se vrea o încercare de reconstituire a unei lumi arhaice și arhetipale, rituale și ceremonioase, într-un fel, o lume de inițiați, locuită și însuflețită de oamenii aceia vechi care au avut acces la esențe, care știu, văd ori intuiesc doar, cu un simț infailibil al ingenuității lor rurale, lucruri pe care noi nu le știm sau nu le putem vedea. Într-un fel - și câțiva critici care au scris despre lucrare au observat cu inteligență acest lucru - cartea este un lung șir de inițieri în moarte și în taina unor rânduieli profunde, mai tainice, ezoterice aș zice, ale lumii.

Aparent este vorba de o lume rurală, țărănească și tot aparent de o experiență personală, autobiografică. În fapt este vorba din plin de o experiență livrescă și de valorificarea unor lecturi și episoade citite sau care
mi-au fost relatate de alții și din care eu am extras miezul alegorico-parabolic și sapiențial. Poate părea ciudat, dar eu nu am trăit niciodată propriu-zis la țară și fascinația mea pentru acest topos este una bazată pe povestire și mai ales pe lectură. (De pildă, spre amuzamentul unor apropiați, eu citesc și astăzi, din când în când, cu aceeași bucurie de altădată a lecturii, poveștile și povestirile lui Ion Pop-Reteganul, scrise într-un extraordinar grai ardelenesc). 

Marmația este o provincie lirică subiectivă, inventată de mine, cu legi, rânduieli și eresuri proprii, pe care am încercat să le reconstitui într-o scriitură postmodernă care alternează planurile diegetice și creează efecte uneori spectaculoase prin imprevizibilul lor. Am populat-o cu personaje, cu întâmplări și uneori cu cuvinte mai rare și mai înmiresmate, pe care am încercat să le readuc la viață. Am făcut acest lucru când eram departe de casă, mă aflam la Viena, într-un mediu complet străin, și lumea aceasta de spectre s-a constituit în universul meu compensatoriu. Când am încercat, peste ani, să lărgesc acest teritoriu de sentimentalism și melancolie, nu am mai reușit. Pierdusem starea privilegiată, vibrația care mă racorda parcă, invizibil, cu niște ritmuri secrete, nebănuite. Aș fi fericit să pot completa galeria Marmației și nădăjduiesc că voi fi în stare să fac acest lucru într-o zi.

Revenind la preambulul întrebării tale, mă simt foarte apropiat în spirit de profesorul și remarcabilul poet Ion Pop, mentorul nostru echinoxist, căruia îi rămân profund îndatorat, în multe privințe: al lecturilor, al exigenței intelectuale, al stilului, în ultimă instanță. Am fost foarte onorat de prezența alături de mine a tuturor celor pe care i-ai pomenit, nume ilustre ale culturii române.

Au trecut deja șapte ani de la apariția Dulcețurilor... și în logica ritmului meu de creație ar trebui să se întrevadă în următorii doi-trei ani un nou volum. Sper că va fi să fie.

 

 D.S.-T.: Tot o textură ianică, bicefală, regăsim și în tomul Revolte şi consimţiri – Scriitori români din secolul XX...

 

G.A.: Am imaginat în Revolte și consimțiri un dialog implicit între reprezentanții tradiționalismului și ai autohtonismului românesc și cei ai avangardismului și modernismului expres și adesea violent exprimat. Și unii, și alții au avut avataruri biografice și variațiuni de formulă, fronde uluitoare prin curajul lor și dezerțiuni siderante prin lașitatea lor. Revolte estetice, etice, politice ori simple fronde temperamentale sau puse de personalitate accentuată. Dezerțiuni și consimțiri pe măsură. Mi-a plăcut deopotrivă să scriu pe larg în această carte despre Gyr și Crainic, despre poezia închisorilor și „Rugul Aprins”, despre martirii cauzei naționale și victimele comunismului, ca și despre corifeii intemperați ai avangardismului și despre apostolii marilor insurgențe estetice sau despre insolențele celebre ale anilor 30 care i-au trimis pe unii tineri literați în fața instanței de judecată.

Toate aceste fațete alcătuiesc profilul inextricabil și foarte spectaculos al literaturii noastre din anii 30 și 40. Mi-a plăcut să scriu despre toți aceștia și sper că am reușit să o fac cu echilibru, cu rigoare și cu empatie neascunsă. 

 

 D.S.-T.: Răsfățuri și melancolii, volumul din 2007 de la Editura Limes, analizează autori cu o structură lirică mai alambicată, rafinată, exotic-mediteraneeană pe alocuri, având o predilecție pentru Dan Botta, Radu Stanca, Emil Botta, A. E. Baconsky sau cei apartenenți Cercului Literar de la Sibiu...

 

G.A.: „Răsfățurile” unui scriitor țin, în opinia mea, de cantitatea de ludic pe care acesta îl „conține” în interiorul său, de capacitatea de a se juca  imaginativ, de a se construi și de-construi pe sine, de a se împăca și de a se lupta cu cuvintele, de a-și păstra dramul de inocență și grăuntele de umor care să îl salveze de la patetism și posomoreală, de la gravitatea sclifosită și ariditatea sentențioasă. Îmi plac scriitorii care știu și reușesc să își creeze un stil propriu și inimitabil, acela în stare să le reforjeze creația și să le moduleze atât expresia literară, cât și exprimarea temperamentală și socială: Dan Botta, de exemplu, urmărind idealul grecesc al kalokagathiei, adică al frumuseții fizice și morale, în stare să se înscrie pentru el ca student la Universitatea de Cultură Fizică, ori Baconski, cu toate păcatele lui, netrădând nici măcar în clipele mai puțin faste ștaiful său aristocratic de dandy spectaculos și superbia sa culturală, aureolată de erudiție și rafinament. Ori Radu Stanca, drapându-și în arabescurile reveriei medievale profunda sa suferință fizică și alții câțiva de care m-am ocupat. Îmi plac acei poeți care – cu o vorbă a lui Eliade despre Dan Botta - au văzut și au înțeles.

 

D.S.-T.: Sunteți un bun cunoscător al culturii europene (și nu numai!), în anii 1993-1994 urmând și cursuri de formare pe teme culturale europene la Helsinki, Paris, Dublin, Lisabona, Delphi sau München. Care a fost cea mai marcantă experiență socioculturală pe care ați avut-o în această perioadă sau mai apoi?

 

 

G.A.: Fiecare dintre spațiile culturale pe care le-am cunoscut a reprezentat pentru mine mai mult decât simpla și necesara achiziție de cultură, devenind, uneori foarte repede, un état dâme, la care mă reîntorc cu bucuria și mirarea ingenuă a eternei redescoperiri. De pildă, mă simt foarte apropiat de paradoxul solarității aspre, severe, a culturii portugheze, de spiritul lusitan, mlădiat de inflexiuni fatalist-nostalgice, la fel cum se întâmplă și cu sufletul românesc profund. Îmi plac deopotrivă senzualitatea eterată și acaparantă a fadoului și grimasele ludico-ironice ale avangardei portugheze, simbolismul tulburator al Fatimei, unde, cum zice poetul, „crește imperiul/ceresc printre noi” și silueta îmbrăcată în dantelării de piatră, în alb și ocru, a Estuarului, atât la Estoril, unde în anii 40-50 era o densitate de români celebri, cât și la Cascais, de unde se vede perfect linia de abur care separă două registre de albastru, ale apei dulci a fluviului Tejo și ale celei marine. „Galbenul liman portughez”, pe care Lucian Blaga, ministru plenipotentiar al României la Lisabona, pe atunci, își exersa solilocviul, „ceasuri și zile”, este și pentru mine un liman fascinant al tuturor reveriilor. Acum aproape un sfert de veac am petrecut câteva luni acolo, într-una din experiențele culturale pe care le-ați evocat și păstrez locului și oamenilor - poate și vârstei mele de atunci! - un atașament necondiționat. Dar dacă e să evoc o experiență cu adevărat revelatorie, aceasta s-a petrecut într-un loc ceva mai îndepărtat, respectiv în sălile extraordinarului Muzeu de Antichități din Cairo. Oricine privește arta egipteană de acum mai bine de trei mii de ani, cu superbele podoabe și obiecte decorative sau de cult, realizează deodată, fascinat și uluit, că sunt atât de moderne pentru exigența maximă a degustătorului de formule artistice, încât modernitatea însăși îți apare ca un simplu construct, bun pentru uzul erudiților – și uneori, al belferilor! – iar  evoluția (ca să nu zic – horribile dictu - „progresul”) în artă, și poate și în alte domenii, este simpla iluzie. Totul se rotește, centrifug sau centripet (după epocă și gust estetic), pentru a reveni la aceleași veșnice și imuabile tipare originare.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.