top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Ion Negrea (Mihai Hafia Traista), nr.7-8(170-171), iul-aug 2017
Ion Negrea (Mihai Hafia Traista), nr.7-8(170-171), iul-aug 2017 Print
Aug 30, 2017 at 11:00 PM

Mihai HAFIA TRAISTA

ION NEGREA

          1. Cătană

          „Nu-mi pare rău că mă duc,/Da-mi pare rău după plug,/După plug și după boi,/După părinții-amândoi,/După plug, după rotile,/După dragile copile...” (dintr-un vechi cântec de cătănie din Maramureș)

De Sfântul Ispas, curtea lui Ion Negrea se umplu de oameni. 

Sub nucul umbros, Ion improvizase din scândură de brad o masă lungă, care parcă era gata-gata s-o rupă la fugă prin poarta deschisă și să-și ia lumea în cap însoțită de cele două laițe, improvizate tot din scândură de brad și așezate de-a dreapta și de-a stânga ei. Singurele lucruri ce o țintuiau locului erau poate fețele de masă din pânză de bumbac, pe marginea cărora mâna iscusită a Irinei cususe cu mătase albastră flori de nu-mă-uita, sau poate sticlele de horincă de prune, tare și curată ca lacrima fecioarei neprihănite, înstruțate cu brebenoc, înșiruite pe mijlocul ei ca niște bravi oșteni înainte de bătălie, însoțite pe ambele părți de păhărele, farfurii și tacâmuri. Mai era în capul mesei și o damigeană ce semăna leit cu un general burtos căruia în loc de chipiu îi înfipsese cineva un cocean de cucuruz în cap. Deși atât generalul burtos, cât și bravii oșteni făceau cu ochiul musafirilor strânși în curtea lui Ion, aceștia nu cutezau a se așeza la masă, ci ședeau cuminți pe iarbă, ascultând baleandrasele lui Gheorghe Pupăză, care turna gogoașă după gogoașă, de fugiră găinile din curte speriate de râsetele lor.

– Io când fost-am cătană, nu erau ordine din astea cum îs azi. De iezemplu nouă nu ne ordona căpraru: „La stânga împrejur!”, ci striga la noi: „Cu fața spre-e-e cur-r-r împre-jur-r-r!” – oamenii se porniră pe râs, de mugiră și boii în grajd, dar bătrânul Pupăză nici măcar nu zâmbi, se opri pentru o clipă să se potolească râsetele și începu iar:  – Nici comanda „Pe umăr arm’!” nu iezista pe atunci, ci ni se ordina: „Armărie pe osărie jup!”.

Râdeau toți. Numai Ion Negrea nu avea poftă de râs. Umbla trist, cu capul descoperit ca la înmormântare, cu sticla în mână omenindu-și musafirii cu câte un păhărel de horincă. Fiecare, când îi venea rândul, ridica paharul, spunea „Doamne ajută!” și, după ce îl dădea pe gât, îl întindea următorului, care la rândul său făcea la fel, până când acesta ajungea la primul musafir omenit. Oamenii glumeau, râdeau, se veseleau... Ce le păsa lor de supărarea gospodarului... Îi invitase și ei veniseră, cum s-ar zice își făcuseră datoria și acum e rândul lui să-și facă datoria față de ei.  Oamenii nu aveau de ce să fie triști.

„Că doară nu pruncu’ lor mere cătană, ci a mneu, a mneu...” – gândi Ion și oftă din greu. Cum ar fi putut să râdă și să glumească la un loc cu ei, dacă mâine Ionu lui, singurul lui prunc, de care avea grijă ca de lumina ochilor, pleca cătană. „Acela nu-i fecior ce nu mere cătană”, se spunea în popor, dar ce-i păsa lui de ce se spunea, sau nu se spunea... Câte nu se spun așa și apoi se fac altfel? Oamenii puteau spune orice, că nu pruncul lor mergea cătană, ci al lui, al lui... Mai bine l-ar fi vorbit de rău, numai să fi rămas acasă.

Una dintre femei începuse să cânte, cu voce frumoasă, cristalină: „Măgură, cin’ te-o cosi,/Măgură, cin’ te-o cosi?/Că eu mărg a cătăni,/Că eu mărg a cătăni.

Ceilalți i se alăturară: „Azi vară te-am cosit eu,/Azi vară te-am cosit eu./Alături de tata mneu,/Alături de tata mneu...”.

„Ce le pasă lor?... Cântă... Cântă de-mi rump inima-n două, ce le pasă lor... că pruncul mneu... a mneu...”

Ion Negrea cunoștea bine sufletul pruncului său, știa cât de nerăbdător e, ‘nalt și sănătos ca un brad, dar slab din fire ca o fată și cu suflet de pasăre liberă care va pieri îndată ce va fi închisă într-o colivie, va pieri... da, va pieri... De mic cocon crescuse la munte, lângă oi, n-o vrut să meargă la școală. M-am rugat de el, l-am sfădit, l-am și bătut, dar la școală tot n-a mărs, așe-i firea lui – liberă. Da când l-o tăiat cu cățătu ciobanii di Rogna, de era să mi-l prăpădească... parcă o vrut să stea la spital? O fugit, de s-o speriat doctorii, că la început nu-i dăduseră multe zile de trăit, da el peste două săptămâni fugi la oi. Vai, Ionu mneu, Ionu mneu... Cum îi răbda tu traiu de cătană... Cum îi răbda tu departe de casă, de munții tăi dragi, de șipotul izvoarelor, de foșnetul cetinii de brad... Și unde ți-o fo dat să meri, tomna-n Bărăgan, unde nici apă rece n-o să bei, nici vântul nu-ți va mângâia obrăjorii... Oh, Ionu mneu...”

Undeva spre capătul uliței se auziră vocile feciorilor care se întorceau de Peiter Baci, tâmplarul satului, aducând cufărul din scândură de stejar, cu care Ion urma să plece a doua zi în armată. În fruntea lor mergeau Găvrilă a Cucului cântând la vioară și Petrea Doboș, cel mai bun prieten al lui Ion, ducând cufărul în mână. Găvrilă parcă plimba degeaba arcușul peste strune, căci glasurile feciorilor acopereau sunetele ceterii: „Eu mă duc, mândră,-n cătane,/Tu rămâi și spală haine/Și le spală-n soponele/Și le uscă-n dor și jele.//Spală și batista me,/Care am feciorit cu ie,/Spală-o și o înfășoară/Și pune-o pe policioară.

Glasurile feciorilor parcă alungaseră gândurile negre din capul tatălui necăjit. Zâmbi trist și se amestecă printre musafirii care răspunseră la cântecul feciorilor: „Gată, mamă, cufăru/Minten zine ghezășu./Gată, mamă, valiza,/Minten zine mașina.//Nu-ți mai usca sufletu,/Când i vede ghezășu./Te rog, mamă, nu zdiera,/Când i vede mașina.//Trenule, nu frișcăii/Pre de grădina mămii...”.

Oamenii cântau mai cu bucurie decât cu jele, că de acum, dacă s-au întors feciorii de la tâmplar, înseamnă că se puteau așeza la masă. Ion Negrea mai oftă o dată din greu și începu să-i poftească la masă. Irina, ajutată de câteva vecine, puse pe masă oale mari cu ciorbă de pasăre, cu sarmale și cu guleaș din carne de berbecuț.

– Luați, luați, vă rog!, îi îmbia Irina. Ea nu avea timp de stat pe gânduri, nici de lacrimi nu avea timp, dar nu-i nimic, o să aibă timp destul de mâine încolo să verse lacrimi fierbinți după Ionu ei.

„Eu mă duc, mândro, mă duc,/Eu mă duc, mândro, mă duc./În cătane, nu la plug,/În cătane, nu la plug.//Eu mă duc, mândră,-n armată,/Eu mă duc, mândră,-n armată./Tu să stai nemăritată,/Tu să stai nemăritată.

Începuseră feciorii alt cântec, iar Ion se apropie de Anișoara lui Boică și îi șopti la ureche:

          – Tu, Anișoară, să nu te măriți, auzitu-m-ai?

Fata plecă capul rușinoasă, clătinând în semn că a înțeles.

          – Când m-oi înturna din cătane, ne-om lua, bine, tu, Anișoară!

 În același timp, la capătul grădinii lui Ion Negrea fluieră trenul, după care trecu cu mare  zgomot peste podețul de fier. A doua zi același tren, la aceeași oră, avea să-l ducă pe Ion departe de casa părintească, departe de Anișoara lui Boică, de toți cei dragi, de munții lui, de izvoarele cu apă limpede, de foșnetul cetinii de brad și o să-l ducă în Bărăgan, „unde nici apă rece n-o să bea, nici vântul n-o să-i mângâie obrajii”.

 

2. Dezertorul

„Sus e cerul, largă-i lumea,/N-a ști nimeni că m-am dus,/Bine c-a-nfrunzit pădurea,/Numa’ m-or vedea că nu-s…” (Doru Stănculescu)

Pentru proaspătul soldat Ion Negrea, obişnuit cu libertatea şi cu felul său de a fi propriul stăpân, primele zile de armată i se părură nişte fantome hâde ce-i bântuiau viaţa, un coşmar din care nu se mai trezea. Parcă nici nu trăia, ci doar executa nişte porunci primite deseori cu o brutalitate de neînchipuit pentru mintea şi sufletul lui slobode până atunci. Se supunea poruncilor primite fără niciun cuvânt, fără niciun gând rău la adresa celor ce-i porunceau. „Du-te, mut, adu lut!” - se spune în popor şi mutul se ducea după lut, fără să întrebe nimic.

Dar timpul nu stă în loc, iar obişnuinţa e a doua natură. Trecură zile după zile, săptămâni după săptămâni, luni după luni şi astfel trecură vara, toamna, iarna şi Ion Negrea, odată cu adierea primului vânticel de primăvară, simţi în suflet o bucurie de nedescris, o bucurie pe care o poate simţi doar un om al muntelui, un om care aşteaptă cu nerăbdare să audă şipotul pârâiaşelor de munte care şterg urmele dalbelor zăpezi, un om pentru care rostul iernii este doar aşteptarea dimineţilor de mesteceni, ivirea colţului ierbii, înfrunzirea codrului... Un om care ştie că în curând îşi va putea duce turma la munte cu aceeaşi sfinţenie cu care îşi duce o mamă pruncii la biserica din deal în dimineaţa Sfintei Învieri. Acolo, în munte el se va contopi cu vârful brazilor, cu norii, cu cerul –  va deveni una cu Dumnezeu.

Bucuria lui Ion Negrea creştea cu fiecare clipă, căci fiecare clipă îl apropia de permisia mult aşteptată.

– Numai mâine nu-i poimâine, şopti Ion. Poimâine e vineri...

În Vinerea Mare era programat să plece în permisie. Gândul că îşi va revedea părinţii, pe Anişoara şi pe toţi prietenii săi îl făcea atât de fericit că aproape îl durea această fericire. Câteva zile va fi liber cu trupul şi cu sufletul se va putea bucura de priveliştea munţilor, va asculta freamătul codrilor, va bea pe săturate apă din izvoarele cristaline. Va fi liber, liber ca pasărea cerului.

Astfel, în noaptea de Miercurea Mare, soldatul Ioan Negrea – santinela postului numărul patru – se plimba cu arma pe umăr prin curtea cazărmii şi visa cu ochii deschişi la libertatea de dincolo de gardurile albe ale unităţii militare. Dar după câteva raite se ascunse după tulpina unui tei secular, aşezându-se pe o ladă goală de muniţie. Aici nu-l putea zări nimeni, în schimb el vedea ca în palmă toată curtea unităţii. Peste puţin timp, Ion zbură cu gândul spre locurile atât de dragi lui.

Şi iată-l deodată în vârful Grihotului, în depărtare se zăreau Stâna din Vale, Stâna de Mijloc, Lutoasa, păşunile Şerbanului şi al Polonincei, iar mai departe Popivanul. De jos, din văile munţilor ajungeau la el foşnetul brazilor şi şoaptele mângâietoare ale izvoarelor, dar iată şi oile sale, pe care le ştia după nume pe fiecare dintre ele. Uite-o pe Pistruia, care fată în fiecare an, întotdeauna înainte de Crăciun, câte doi miei. Mai încolo pasc Ţurcana, Ţiganca, Sibianca, Buculaea, Bălaia, Alba, Şuta, Ciula, Cornuta, Steluţa, Oacheşa, Cordia..., iar la picioarele lui stau credinciosul său Burcuş cu urechea sfârtecată de lup şi căţeaua Tisa, iar de undeva, din faţa turmei se aude lătratul gros al Hoţului, pe care îl cumpărase de la ciobanii din Valea Porcului. Atunci Ion scoase fluierul şi...

– Dormi în post, nenorocitule!?... Dormi, ai!... ‘tu-ţi paştele mă-tii de bou!... Batalionu’ disciplinar te mănâncă!

Ion Negrea sări în picioare, dar deja era prea târziu.

Nu l-a trimis nimeni în batalionul disciplinar, nici în arest nu l-au băgat, doar l-au tuns până la piele şi i-au anulat permisia.

Unii îi spuneau că a scăpat ieftin, dar pentru el era tot ce poate fi mai rău. Era picătura care a umplut paharul sufletului său bolnav de dor şi libertate. Toată ziua a stat pe marginea patului cu capul îngropat în palme, fără să mănânce nimic. Simţea cum nişte păianjeni uriaşi îi umblă prin cap ţesând tot felul de gânduri necurate, negre, dureroase... Simţea o durere fierbinte în piept, iar de gât îl strângea o mână nevăzută, de abia mai putea respira.

Astfel a stat până după miezul nopţii, pe urmă scoase din cufăr toţi banii pe care îi avea, se schimbă în combinezonul militar de culoarea neagră şi se strecură afară pe lângă plantonul ce moţăia pe un scăunel.

Era o noapte cu lună plină, prin văzduh plutea o linişte apăsătoare, până şi teiul bătrân căzu într-un somn adânc de nu-şi mişca nicio frunză.

Ion Negrea porni spre gard. Santinela nu se zărea niciunde, numai câţiva paşi şi e lângă gard, apoi...

– Stai!... Stai că trag!..., sfâşie liniştea nopţii somaţia santinelei.

Ion nu se opri, nici măcar nu întoarse capul, poate nici nu auzi somaţia. Continua, cu acelaşi mers lin, să se apropie de gardul dincolo de care îl aştepta libertatea.

Răsună o împuşcătură, pe urmă a doua şi a treia, după care umbra neagră se prăvăli la pământ... Iar sufletul?... Sufletul său liber zbură către locurile dragi, intră în casa părintească unde, osteniţi de muncă, nebănuind ce mare nenorocire le va aduce ziua de mâine, dormeau liniştiţi părinţii lui, pe urmă alunecă peste sat, se opri în curtea Anişoarei care dormea pe prispă, îi mângâie părul şi obrajii, intră prin curţile prietenilor săi ca să-şi ia rămas bun. Nu ocoli nici grajdul în care rumegau adormite oile sale, îşi luă rămas bun şi de la Burcuş, Hoţul şi Tisa, care se puseră pe urlat în miezul nopţii, pe urmă zbură deasupra izvoarelor de munte în sus, spre vârfurile înzăpezite, scăldate în lumina argintie a lunii, se opri pentru o clipă să-şi ia rămas bun de la întreaga lume adormită, iar pe urmă zbură mai departe în sus, către Dumnezeu, pentru a deveni una cu El...

 

(Mihai Hafia Traista a obţinut Premiul USR pentru Literatură în Limbile Minorităţilor pentru volumul Mizh kohanniam i smertiu – titlul în limba română: Între dragoste şi moarte (nuvele), Editura RCR Editorial, Bucureşti)

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.