top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comentarii arrow Poeme de spus în șoaptă (Delia Muntean), nr.7-8(170-171), iul-aug 2017
Poeme de spus în șoaptă (Delia Muntean), nr.7-8(170-171), iul-aug 2017 Print
Aug 30, 2017 at 11:00 PM

Delia MUNTEAN

POEME DE SPUS ÎN ȘOAPTĂ

 

          Ne așteptam ca starea lirică din volumul Neodihna gândului (Maestro Tip, Fersig, 2017, prefață: Gheorghe Pârja, coperta: Maria Mariș Dărăban), expresie a unei vârste noi, așezate, să ni-l dezvăluie pe poetul-duhovnic Gheorghe Pop mai împăcat cu sine și cu lumea, cu apropierea năvalnică a ceea ce părea cândva atât de departe. Seninătatea cu care-și veghează trecerea („pe sub fereastra colibei mele/aud cum în cascadă curge Timpul/asemenea unui râu de munte grăbit/[...]/și vremea se face târzie/și vremea se face tot mai târzie...”), înțelepciunea și smerenia cu care caută să înțeleagă temeiurile proprii și pe cele ale universului („Lacul, Sinele meu,/își contemplă Adâncul.../întrebându-se cu vădită mirare/cum încape Cerul în El,/cu toată mulțimea-i de stele” – Cerul din noi) ascund însă zbateri lăuntrice istovitoare, aflate parcă în prelungirea litaniilor din psalmii biblici („Nu mă lăsa pradă disperării,/Strein, pribeag și ostenit,/pe largul drum, la marginea pierzării” – Strigătu-mi, auzi-l, Doamne).

          Sunt atitudini – lirice și existențiale deopotrivă – ce străbat constant spovedaniile de-acum, semn că ființa interoghează cu același nesaț marile adevăruri. Iar când răspunsurile – cercetate cu puteri omenești – nu se lasă întrezărite („În sinea mea/eu știu că nu știu/cine sunt...Gnoti seauton), scriitorul, precum pelerinii la sanctuarul din Delphi, veniți să-l cinstească pe Apollo, se pleacă, la rându-i, cu spaimă și recunoștință, înaintea înțelepciunii Zeului. Căci „frica Domnului este începutul științei” (Proverbele lui Solomon, 1:7). Trădează unele versuri („imperceptibile reminiscențe/îmi sugerează ceva.../dar nu v-o spun cu voce tare,/ca nu cumva să mă credeți...” - idem) și teama individului, nu neapărat contemporan, de a-și dezvălui profunzimile, esența, o anumită reținere în a-și exprima, de față cu Celălalt, vulnerabilitatea. Tarele lumii de-acum (identificabile, de pildă, în textul În miezul gândului lucid) îl îndeamnă să creadă că e mai prudent/mai înțelept să nu se arate întru totul Altuia, să nu-l întărâte prin etalarea propriei cunoașteri. Întâlnim o atare atitudine și la alți creatori. Nichita Stănescu o ilustrează gnomic, în maniera Glossei eminesciene, în poemul Învățăturile cuiva către fiul său. Zice poetul (în secvența III): „Dragule, dacă te oprește oricine altcineva din mersul/tău, sau din somnul tău, ca să te întrebe, cu sărut/sau cu urlet, cine ești, tu nu-i răspunde pentru că nu/știi cine ești și pentru că cel ce te întreabă/îngrozitoarea întrebare «cine ești?» te/întreabă cu gând ascuns să te piardă./Te întreabă cu gând de batjocură și/smintit că ai putea să știi cine/ești și să-i răspunzi cine ești;/și răspunzându-i cine ești tu,/dragule, să-l faci pe el să se/prăpădească de un venin râzând și/de o înălțime străine./Și în hohote, - cine ești, știindu-te,/să nu mai poți să fii./Deci taci din gură când nu ai ce spune.

          Pentru Gheorghe Pop, poezia înseamnă sfâșiere („durerii din Gând,/nicicum nu-i dau de rând” – Lumina din cuvinte), prilej de petrecere și de mirare în preajma sinelui și a Cuvântului („întâlnindu-mă/cu Mine însumi/Mă cutremur/și mă minunez...” – idem), promisiune de împlinire, conștientizare a menirii artistului („am fost trimis/să colorez vidul,/clipele să le îmblânzesc,/dinlăuntrul ființei,/întunericul să-l despic/cu aripa gândului.../...în cele din urmă să devin/un grăunte de nisip,/la rădăcina Cuvântului” – Multiversul și Thorul). Desăvârșirea versului presupune trudă, talent, răbdare. Întru nemurirea lui, cuvântul pretinde timp din timpul vieții omenești. Atâta câtă este. Toate acestea fac ca gândul nerostit să se cutremure stihial, să vibreze și să (se) plângă cu toate stratele geologiei lui și ale universului („Adâncul împinge în afară/Izvorul de lacrimi adunate în inima Lui,/din ere necunoscute, imemoriale...//Mandatându-l să-i ducă pe undele sale/amarul și suferințele istovitoare,/transformate de Timp în mări și oceane” – Lacrimile adâncului).

          Gândul cel fără-de-așezare unește cerul și pământul („când în noi/durerea plânge/și stelele plâng...” – Lacrimi celeste), e temei al vieții înseși, dă seama de singularitatea trecerii noastre prin lume. Transferându-i neodihna spre alte zone ale viului ori ale mineralului, poetul redescoperă originile și puterile Cuvântului (scris de fiecare dată cu inițială majusculă) și totodată empatizează cu materia, relevând dramatismul prefacerilor acesteia („adeseori, trecând/pe lângă pietre, întâmplător,/privind, văd înlăuntrul lor,/încremenită, tăcerea,/abia atunci când/una de alta s-au izbit,/în afară ies zgomote, scântei,/dovadă că și bolovanii simt/ce este durerea...” – Durerea tăcerii). Dacă în poezia Elenei Cărăușan anorganicul pare neatins de durere și de moarte („Stau culcată pe pietre mari,/și rotunde,/le privesc cu patimă, cu invidie,/că nu pot să le fiu soră sau fiică,/își preling dragostea în munți solitari,/lor nu le spune preotul că vine/o ultimă mărturisire,/o ultimă clipă,/apoi, o ultimă lucire” – Culcată pe pietre, vol. Sânge de nisip), iată că aici nu doar lumea pietrelor, ci natura însăși, cu toate ale ei își devoalează neputința în fața curgerii vremilor, mai totdeauna în consonanță cu treptele devenirii eului liric („pomii de-o vârstă cu mine/au îmbătrânit/[...]/n-au mai înfrunzit/[...]/Din depărtările albastre,/Zenitul îmi face semn, invitându-mă/să-i fiu oaspete cât mai curând” – Zenitul îmi face semn...).

          Niciodată hodinit, gândul poartă scriitorul către locurile natale și spre coconii cu care se juca, împreună cu Dumnezeu, în anii copilăriei. Poemele se spun acum în șoaptă: rememorate, întâmplările obișnuite capătă o aură misterioasă, își pierd treptat dimensiunea epică, tranzitivă, îmbrăcând nuanțe metafizice. Episoadele sunt invocate cu emoție neprefăcută, într-un limbaj cu inserții locale (ex. perfectul compus inversat, apelativele tovarășilor de joacă): „Acolo, în Satșugatagul din cer s-au dus/prietenii tăi de joacă, din copilărie:/«Ionu’ lui Vraja, Nicoara lui Caila, Tunca Vasalie,/Miron a Cușmanului, Avrinteanu Mihai,/Vasalia lui Tașcău, Ștefanu’ lui Bocâncă,/Sânteanu Vasalie, Mircea Bohotici...//Dusu-s-au dus... mutatu-s-au de aici,/cu tot cu staule, saivane, rădaștele lor,/să-și continue jocul Dincolo...” (Satșugatagul din Cer).

          Putem afirma, în cele din urmă, că fiecare confesiune a părintelui-poet Gheorghe Pop tăinuiește frământări existențiale ce-și caută împăcarea în lumină, în credință, în iubire. Numai lucrarea lor împreună ar îndrepta comunicarea cu sine și cu vremile. A lui și a cititorului.

 

          „Cu roua ochilor strălucind/întru Lumina Cuvântului,/scriu pentru Voi,/pe tablele inimii smerite,/Poemele Sfintei Iubiri.../Imne de nimeni vreodată rostite/[...]/cu Sufletul și numai în gând.../se lasă să fie citite” (Cu roua ochilor).


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.