top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comemorări arrow Despărțirea de Augustin Buzura (Gh. Glodeanu), nr.7-8(170-171), iul-aug 2017
Despărțirea de Augustin Buzura (Gh. Glodeanu), nr.7-8(170-171), iul-aug 2017 Print
Aug 30, 2017 at 11:00 PM

Gheorghe GLODEANU

DESPĂRȚIREA DE AUGUSTIN BUZURA

 

          Deși știam că în ultimul timp este foarte bolnav, vestea dispariției lui Augustin Buzura m-a bulversat profund. Cum să dispară un asemenea reper cultural major? Mai întâi i-am cunoscut opera, prin anii 70, ca student la Facultatea de Filologie din Cluj. Apoi, câțiva ani mai târziu, am avut șansa să cunosc și omul din spatele operei. Am fost impresionat de modestia scriitorului deja celebru, de inteligența lui sclipitoare, dar și de memoria lui fabuloasă. La vremea respectivă, Augustin Buzura era secretar de redacție la revista „Tribuna”. Întâlnirile cu reputatul romancier au constituit întotdeauna niște veritabile sărbători ale spiritului. Se reîntorcea întotdeauna cu plăcere pe plaiurile sale natale din Maramureș, iar Zilele Revistei „Nord Literar” au constituit, adesea, un excelent prilej de întâlnire și de discuții fructuoase.

Augustin Buzura lasă în urma lui o operă de excepție. După experienţa prozei scurte (Capul Bunei Speranţe - 1963, De ce zboară vulturul? - 1966), scriitorul devine,  încă de la publicarea primului său roman, Absenţii (1970), unul din cei mai importanţi reprezentanţi de azi ai prozei de factură analitică, analiza fiind dublată de grija deosebită pentru structura epică a cărţii. Urmează alte lucrări de excepție, tipărite după o luptă acerbă cu cenzura comunistă: Feţele tăcerii (1974), Orgolii (1977), Vocile nopţii (1980), Refugii (1984),  Drumul cenuşii (1988), ultimele două creații făcând parte din ciclul Zidul morții.

          După 1990, numele lui Augustin Buzura s-a legat, cu predilecţie, de Fundația Culturală Română, apoi de Institutul Cultural Român. Rezultatele nu au întârziat să apară, devenind chiar spectaculoase în efortul generos al promovării literaturii române în lume, dar acest lucru s-a realizat în detrimentul creaţiilor proprii. În consecinţă, Recviem pentru nebuni şi bestii (1999) și Raport asupra singurătății (2009) rămân singurele romane publicate de către prozator după căderea Cortinei de Fier. În schimb, după Bloc notes (1981), au apărut noi volume de confesiuni și de eseistică: Tentaţia risipirii (2003), Teroarea iluziei (2004), A trăi, a scrie (2009).

Din romanele lui Augustin Buzura se desprinde profilul spiritual al unui scriitor militant, profund implicat în problematica timpului său, care asumă prezentul cu maximă responsabilitate. Privită din această perspectivă, creaţia artistică reprezintă un răspuns la evenimentele din planul social, fiind generată de nevoia constant resimţită de creator de a exprima, cu mijloacele artei, adevărul. Opera de artă (în cazul de faţă, romanul) constituie deci, implicit, reflexul ideilor autorului despre un univers social şi spiritual pe care – având în vedere şi funcţia moralizatoare a artei – doreşte să îl ştie tot mai pur. Potrivit acestei concepţii, a vedea şi a scrie realist înseamnă a fi o conştiinţă, a avea o atitudine, dobândită printr-o investigare extrem de minuţioasă a realităţii. Prozatorul nu se izolează în turnul său de fildeş, ci iese în stradă, descoperind pulsul vremii şi al vieţii, documentarea pe viu asupra societăţii şi a psihicului uman preluând locul studiilor abstracte din marile biblioteci. Atitudinea civică a lui Augustin Buzura reiese din credinţa sa în forţa literaturii, în puterea ei de a influenţa în bine conştiinţele. Acesta este motivul pentru care prozatorul nu evită în scrierile sale confruntările deschise, căutând să fixeze locul omului în societatea în care trăieşte. Scriitorul care aspiră să se sincronizeze cu ideile veacului nu inventează, deoarece realitatea e mai bogată decât imaginaţia. Literatura nu este considerată niciodată un simplu divertisment, ci este văzută ca o implicare, ca un act de maximă responsabilitate, motiv pentru care verbul „a scrie” este precedat la Augustin Buzura de alte două verbe esenţiale: „a citi” şi „a cunoaşte”. Îmbinând cu talent observaţia socială cu analiza psihologică, romancierul continuă „şcoala” unor predecesori de excepţie precum Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu sau Camil Petrescu. Dar nota de originalitate absolută a prozatorului trebuie căutată în experienţa care l-a marcat cel mai profund, medicina. Formaţia ştiinţifică l-a ajutat pe scriitor să îşi determine cu luciditate atât disponibilităţile, cât şi limitele psihice şi biologice, să cunoască mai bine, din toate punctele de vedere, omul, principalul subiect al investigaţiilor sale. „Mania exactităţii, a preciziei, a nuanţei, a întregului, a explicării” se datorează formaţiei ştiinţifice a scriitorului.

În interpretarea operei lui Augustin Buzura trebuie să pornim, deci, de la corelaţia dintre ştiinţă (medicină) şi literatură, prima asigurând lărgirea sferei de observaţie, a orizontului cunoaşterii (cu predilecţie în sfera umanului), experienţa acumulată convertindu-se apoi în text. Literatura reprezintă, prin urmare, o modalitate specifică de cunoaştere, cunoaştere mai exactă a omului şi a societăţii, dar şi o experienţă a limbajului, incluzând în sine efortul titanic al creatorului de a supune cuvântul până când acesta devine capabil să exprime cu maximă relevanţă adevărul. Încercând să răspundă la întrebarea „De ce scriu?”, Augustin Buzura mărturiseşte, în volumul Bloc notes, următoarele: A căuta şi a spune adevărul, care nu poate fi monopolul nimănui, a-l repeta cu încăpăţânare, la nesfârşit, până va fi auzit şi înţeles, a depune mărturie despre un timp şi un spaţiu cu mijloace artistice adecvate, la înălţimea performanţelor epocii, a fi vocea şi gândul oamenilor este o obligaţie de onoare, greu de dus la îndeplinire însă tocmai de aceea foarte frumoasă, în măsură să justifice orice sacrificii sau renunţare. Dacă morţii biologice nu i se poate opune, în ultimă instanţă, nimeni, morţii psihice avem puterea şi mijloacele să i ne opunem. Şi poate că noi suntem cei mai în măsură...”.

          Pornind de la o asemenea profesiune de credinţă – extrem de curajoasă pentru anii totalitarismului –, scriitorul refuză experimentul naratologic gratuit al „noului roman”, preferând să se înscrie în tradiţia romanului social cultivat cu predilecţie de prozatorii ardeleni. Spre deosebire însă de reprezentanţii romanului interbelic care vedeau o dihotomie între romanul de creaţie şi cel de analiză, Augustin Buzura împacă cele două direcţii cu un real talent. Marele model al romancierului rămâne Liviu Rebreanu, un scriitor artifex prin excelenţă, pentru care literatura reprezintă o permanentă şi istovitoare luptă cu cuvintele, adică o dificultate învinsă. Admiraţia pentru Rebreanu se explică prin faptul că autorul Răscoalei rămâne un veritabil model atât prin demnitatea sa profesională, cât şi prin faptul că a fost un deschizător de drumuri în mai multe domenii ale literaturii interbelice. Opera literară se naşte printr-o gestaţie îndelungată, după rescrieri îndelungi şi repetate. Asemenea marelui model, scriitorul se aşază la masa de scris doar seara, ritmul său de lucru fiind acela de o carte la trei ani. Dacă travaliul istovitor este urmat de trei pagini reuşite, romancierul se simte mulţumit. Redactarea nu este începută până când nu a fost schiţată în plan mental imaginea întregului, fiecare nouă carte fiind scrisă cu gravitatea şi cu convingerea că este ultima. Augustin Buzura îşi exprimă viziunea asupra prozei în felul următor: „Scrisul înseamnă acţiune. Acţiune lucidă, conştientă asupra oamenilor, strădanie de a se face să se cunoască mai bine, în folosul lor. În acelaşi timp, scrisul este şi o dramatică tentativă de a sustrage necunoscutului din om şi societate noi teritorii, este şi un efort de a obliga limba să le exprime, să le facă accesibile înţelegerii...”.

Autorul Refugiilor crede în funcţia socială a literaturii, în capacitatea ei de a influenţa sau chiar de a schimba mentalitatea unei comunităţi umane, ducând la progres în planul conştiinţei. Literatura nu trebuie să fie doar „frumoasă”, ci şi „utilă”, având un vădit efect terapeutic asupra unui întreg „sistem de boli etice”. Ca şi în cazul lui Liviu Rebreanu, modelul suprem al artei este viaţa, prozatorul nefăcând altceva decât să transforme „pulsaţia vieţii” în „pulsaţie epică”. Deşi nu crede în arta pentru artă, prozatorul este pe deplin conştient de faptul că este nevoie doar de atâta etic încât literatura să rămână literatură. Augustin Buzura este un Rebreanu (adică un scriitor de factură balzaciană) plasat într-un alt context social-istoric şi care a acumulat o nouă experienţă estetică. Pentru autorul Orgoliilor, adecvarea scrisului la performanţele vremii este obligatorie, în plus, formaţia ştiinţifică a romancierului se găseşte la baza unei documentări extrem de minuţioase. Proclamând necesitatea participării scriitorului la marile confruntări ale istoriei, romancierul exprimă nevoia asumării responsabilităţii faţă de comunitatea în care el trăieşte. Din această perspectivă, scriitorul devine o veritabilă conştiinţă, literatura însăşi transformându-se în „cultură şi conştiinţă, sau cunoaştere şi conştiinţă”. În opinia lui Augustin Buzura, romanul modern reprezintă o veritabilă sumă ce vizează nu numai lumea văzută în  totalitatea ei, ci presupune o adevărată sumă şi în planul arsenalului narativ.

          Volumul intitulat Tentaţia risipirii (2003) pare o continuare şi o adâncire a ideilor exprimate odinioară în volumul programatic Bloc notes (1981). Este vorba de o carte de confesiuni, esenţială pentru cunoaşterea atitudinii civice şi a crezului artistic al romancierului. Ea s-a născut din nevoia de a risipi zvonurile şi de a spune adevărul despre condiţia dramatică a lui Augustin Buzura în anii totalitarismului. Ca şi în cazul lucrării lui Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan, Tentaţia risipirii se constituie şi într-un răspuns polemic la adresa detractorilor. Cu câteva decenii în urmă, Mircea Eliade a preferat să nu răspundă celor care l-au denigrat, ceea ce a dus la proliferarea unui întreg lanţ de calomnii după moartea marelui om de cultură. La îndemnul prietenilor şi cunoscând experienţa tristă a unor iluştri predecesori, romancierul se hotărăşte să rupă tăcerea. Lucrarea are două părţi distincte: Precizări incomode şi Interviuri. Prima secţiune conţine şapte capitole cu titluri elocvente: Pseudojurnal: a trăi, a scrie, Din culisele cenzurii, Recurs la memorie: „Feţele tăcerii”, Capcanele candorii: „Vocile nopţii”, Memoria risipirii, Victoria unui învins, Simple mărturisiri. În mod simetric, cea de a doua secţiune conţine şapte interviuri semnificative, ce se găsesc în prelungirea ideilor exprimate în debutul cărţii. Dintre acestea, doar primul a fost publicat înainte de 1989, celelalte văzând lumina tiparului în presa postdecembristă. În felul acesta, ele continuă dialogurile reunite în volumul emblematic realizat de către Aurel Sasu şi Mariana Vartic, Romanul românesc în interviuri.

          Verbele din titlul capitolului Pseudojurnal: a trăi, a scrie se dovedesc esenţiale în cazul lui Augustin Buzura, pentru care scrisul a constituit întotdeauna un autentic mod de existenţă. Ajuns în pragul senectuţii, prozatorul scrie fiind stăpânit tot mai intens de sentimentul zădărniciei. La vârsta de 65 de ani, acesta ştie cum e să fii învingător, dar şi cum e să fii fluierat fără motiv. Concluzia înţeleaptă a celui care a trecut atât prin infern, cât şi prin paradis este aceea că important cu adevărat e să fii împăcat cu tine însuţi. Însemnările conţin fraze esenţiale despre meseria de scriitor, aşa cum o înţelege un romancier angajat precum Augustin Buzura. Omul aflat dincolo de operă simte tot mai puternic apăsarea timpului. Sub presiunea din ce în ce mai accentuată a efemerităţii condiţiei umane, romancierul nu mai visează, ci se gândeşte la o carte care să îl reprezinte în întregime, să îl exprime în totalitate. În confruntarea sa cu destinul implacabil, adică cu timpul ce ne măsoară în mod dramatic destrămarea, scriitorul îşi schimbă optica: nu mai scrie pentru alţii aşa cum a făcut-o în trecut, ci scrie doar pentru sine. Prozatorul care simte tot mai dramatic trecerea inexorabilă a timpului defineşte literatura ca „o nesfârşită luptă cu limitele, cu imposibilul. Faci un efort supraomenesc pentru ca vorbele să exprime ceea ce simţi, ceea ce ţii neapărat să comunici. Şi şlefuieşti asemenea sculptorului până ai sentimentul că marmora a prins viaţă, până simţi că e vremea să te opreşti pentru a nu răni ceea ce ai zămislit sau până auzi strigătul statuii pe care ai adus-o la viaţă. Cu alte cuvinte, scrii până ai certitudinea că lumea creată de tine este vie, complicată sau măcar asemănătoare celei reale, iar personajele lăsate în libertate ar putea trăi fără sprijinul tău, sau până devii tu însuţi parte integrantă a lumii căreia i-ai dat viaţă”. Dar creaţia artistică mai este văzută şi ca un protest împotriva morţii, a tragismului existenţei cotidiene. Şi cum literatura este, prin excelenţă, o artă a cuvântului, ea reprezintă şi un efort supraomenesc de a explora artistic cuvântul. În spatele fiecărei creaţii se află dorinţa de perfecţiune, iar căutarea performanţei îl îndeamnă pe scriitor să se îndepărteze de gâlceava veleitarilor.

          Buzura caracterizează sugestiv condiţia noastră la Porţile Orientului, unde „sunt la modă pitoreştii, guralivii, cei cu farmec şi tupeu care ştiu totul fără să citească. Cartea reuneşte concluziile amare ale unui scriitor important, care vrea să clarifice relaţiile sale cu literatura, dar şi cu atât de incomoda lume literară contemporană. Apărând creaţia autentică, prozatorul se vede obligat să recunoască faptul că „multe personalităţi publice importante se remarcă doar prin vorbărie şi tupeu. Ceea ce zice X sau Y la beţie, fenta, gafa, poanta, replica lui la o sindrofie etc. sunt mai importante decât ceea ce a scris, dacă a scris ceva! Căci şi ascultătorii, în marea lor majoritate, au, din nefericire, înălţimea şi cultura oratorilor. Genul oral este cel mai cultivat şi cel mai credibil”.

          Privitor ca la teatru (asemenea lui Eminescu în celebrul poem Glossă), prozatorul contemplă zgomotul vieţii literare cu detaşarea pe care i-o dau experienţa, vârsta şi, nu în ultimul rând, valoarea. Realizând  radiografia acidă a lumii literare de după 1990, Augustin Buzura identifică numeroase trăsături ce amintesc de teribilii ani 50. După „obsedantul deceniu” vine „deceniul imposturii”, impostură a cărei emblemă ar putea fi Parabola orbilor de Bruegel. Prozatorul constată amestecul insolit al valorii cu nonvaloarea şi cu oportunismul în cadrul vieţii literare contemporane. Atacurile la persoană îl nedumeresc şi îl fac să se întrebe dacă din cauza lui nu s-au putut realiza aceste personaje tragic-infecte. Buzura nu înţelege extraordinarul efort depus de către unii scriitori pentru a demola, fără să fie în stare să umple golul lăsat prin noi valori. Omul de cultură nu îşi pierde vremea cu subprodusele culturale, deoarece Drumul e lung şi plin de obstacole, iar Timpul ce ne măsoară destrămarea atât de scurt.

Numeroase idei exprimate par a fi reluate din volumul Bloc notes, fapt ce vorbeşte de consecvenţa unui crez artistic militant. Formaţia ştiinţifică l-a ajutat pe Buzura să cunoască mai bine omul şi limitele sale. A înţeles că trebuie să se confrunte, înainte de orice, cu sine însuşi şi că verbul a scrie nu poate fi despărţit de a cunoaşte. După Revoluţie, şi-a dat seama că nu şi-a cunoscut prea bine nici colegii, nici prietenii. Aceştia şi-au arătat adevărata faţă abia atunci când au fost siguri că nu au de ce să se teamă, că vechea ordine nu se mai poate întoarce şi că libertatea le dădea dreptul să se manifeste. Buzura îi învinuieşte pe intelectuali pentru actuala condiţie a culturii şi nu înţelege ura viscerală manifestată de către unii confraţi. Chiar dacă diaristul nu dă întotdeauna nume, printre cei vizaţi se numără Gheorghe Grigurcu, Al. George, N. Florescu, Dumitru Ţepeneag, Paul Goma, Dan Petrescu etc. Realizând un tablou acid al vieţii literare postrevoluţionare, prozatorul ajunge la o concluzie deloc măgulitoare: „Amestecul criteriilor şi intoleranţa primitivă, sub nivelul activiştilor de altădată, spune totul despre spiritul democratic ce bântuie prin lumea literară românească”. Lui Buzura i se par cumplite îndeosebi chinurile neputinţei şi ale vanităţii nesatisfăcute. În plus, datorită calomniatorilor, lumea şi-a făcut o imagine greşită despre literatură. Acuzat că a fost disident cu „aprobare de la poliţie”, scriitorul citează pe larg din Dosarul de urmărire informativă pe care i l-a întocmit securitatea, document în măsură să dezvăluie adevărata natură a relaţiilor sale cu teribila instituţie şi cu autorităţile comuniste. Tentaţia risipirii se dovedeşte o carte fascinantă, ce zugrăveşte spectacolul devenirii unei mari personalităţi, ce nu îşi ascunde dezamăgirea faţă de lumea în care trăieşte. Dacă înainte evaluările se făceau pe baza unei ideologii pe care Augustin Buzura o contesta cu mijloace artistice, acum se vede revizuit cu aceleaşi argumente şi mijloace în numele altei ideologii şi al altor partide. Revizuirile de după război s-au făcut mai mult pe criterii politice şi nu estetice. Or, un fenomen similar este descoperit şi în literatura de azi, când este judecat omul şi nu opera. Întrebându-se cine sunt revizuitorii, prozatorul consideră că, în aparenţă, aceştia sunt mai mult nişte ideologi, robi ai unei orientări politice. În realitate, în cazul celor mai mulţi dintre ei, este vorba de nişte veleitari. Asemenea lui Nicolae Breban, nici Augustin Buzura nu acceptă ideea de generaţie, deşi recunoaşte faptul că au existat curente înnoitoare care au adus un suflu nou în gândire şi în scris. Buzura îşi argumentează ideile în felul următor: „A aşeza pe decenii, sub o umbrelă comună talente diferite, mi se pare nepotrivit. Corect ar fi să judeci şi să cataloghezi oamenii după ce au realizat, nu după ce ar putea face”. Prozatorul observă că „în loc să studiem şi să afirmăm marile opere, ne concentrăm excesiv pe micile biografii”. În mod justificat, el se întreabă dacă operele proaste împinse în faţă nu sunt cumva mai periculoase sau cel puţin la fel de periculoase ca nişte articole politice stupide scrise de frică sau din dorinţa de a obţine o serie de privilegii. Diaristul deplânge mediocritatea prezentului şi fărâmiţarea vieţii literare, iar luciditatea camilpetresciană a investigaţiei nu poate învinge întotdeauna lehamitea. Confesiunile lui Augustin Buzura nu ascultă de poetica tradiţională a jurnalului intim. În esenţă, este vorba de memoriile unei conştiinţe puternic ancorate în problematica prezentului şi nu de simplele note zilnice ale unui individ ce consemnează măruntele întâmplări ale existenţei sale cotidiene.

Augustin Buzura defineşte scrisul şi scriitorul. În ultimă instanţă, scriitorul este echivalat cu cărţile sale. Ele îl reprezintă, îl apără sau îl condamnă la Judecata de Apoi a literaturii şi a vieţii. Pe de altă parte, scrisul este definit ca o neîntreruptă luptă cu moartea. Concluzia lui Augustin Buzura este aceea că „suntem numai faptele noastre, adică romanele noastre, ceea ce am scris şi nimeni nu ne poate face mai mari ori mai mici decât suntem în realitate, indiferent de efortul pe care l-ar depune. Numai talentul, cultura şi munca epuizantă te pot aşeza pe treapta ce ţi se cuvine, orice alte mijloace sunt zadarnice, dacă nu chiar ridicole”. După patru decenii de activitate literară neîntreruptă, scriitorul continuă să creadă, în mod consecvent, în ideea că scrisul reprezintă o posibilitate de a te opune morţii fizice şi psihice. Sunt meditaţiile profunde ale unui om care simte, în mod dramatic, faptul că sfârşitul drumului său este tot mai aproape. Asemenea lui Mircea Zaciu odinioară, Augustin Buzura realizează propriile sale „exerciţii de despărţire”. Pentru a depune mărturie despre un timp de ignoranţă şi teroare, prozatorul se vede obligat să dezvăluie în ce condiţii şi-a scris cărţile, să releve „incredibilul drum al cărţii spre cititor”.

Dacă numeroase afirmaţii au o importantă valoare documentară, în schimb altele conţin o puternică încărcătură po(i)etică. Din această perspectivă, scriitorul precizează următoarele: „Construcţia, psihologiile, lumea creată sunt apanajul fanteziei, iar cărămizile cu care construieşti lumea/romanul aparţin epocii în care scrii”. În ciuda travaliului istovitor desfăşurat la o carte, autorul rămâne veşnic nemulţumit, marea promisiune constituind-o cartea următoare: „Căci, se ştie, cea mai bună este cartea următoare, cea pe care încă nu ai reuşit să o scrii”.  În mod surprinzător, viziunea despre artă a lui Augustin Buzura conţine numeroase atribute specifice scrisului rebrenian: perspectiva realistă asupra lumii, accentul pus pe personaje şi pe construcţie, programul de lucru extrem de riguros, ritmul constant al apariţiilor, importanţa frazei de debut care imprimă ritmul cărţii etc. Chiar dacă descrie o altă epocă, Augustin Buzura face parte din aceeaşi familie spirituală cu autorul Gorilei. Prozatorul lucrează concomitent la două-trei romane. În acest sens, el adună fapte, se documentează în mod meticulos până când personajele prind contur, se trezesc la viaţă şi se pot descurca fără ajutorul său. Ca şi în cazul lui Sadoveanu, naraţiunea este elaborată mai întâi pe plan spiritual, abia pe urmă este aşternută pe hârtie. Romanul nu este conceput ca o simplă acumulare de fapte, ci ca o lume complexă, vie, cu identitatea ei proprie. Prozatorul nu a scris niciodată cu gândul la cenzură, la ce trece şi ce nu trece, ci a scris ceea ce a crezut că trebuie scris şi s-a bătut pentru fiecare cuvânt. Tentaţia risipirii reuneşte confesiunile dramatice ale unuia din cei mai reprezentativi romancieri ai literaturii române contemporane, pentru care scrisul constituie o luptă cu propriile sale limite, un autentic mod de existenţă.

Prin dispariția lui Augustin Buzura, literatura română pierde nu numai un mare scriitor, ci și o mare conștiință. În urma scriitorului rămân cărțile, care au încântat și vor mai încânta numeroase generații de cititori. 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.