top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comemorări arrow In memoriam Augustin Buzura (Ion Bălu), nr.7-8(170-171), iul-aug 2017
In memoriam Augustin Buzura (Ion Bălu), nr.7-8(170-171), iul-aug 2017 Print
Aug 30, 2017 at 11:00 PM

Ion BĂLU

AUGUSTIN BUZURA.

FEȚELE TĂCERII, INSERȚIE ÎN CANONUL ESTETIC

 

          Tehnica folosită de Augustin Buzura în Fețele tăcerii (1974), retipărit de Polirom în a V-a ediție, în octombrie 2004, își are rădăcinile în două tradiții românești, pratice și teoretice. Amândouă singularizează romanul în câmpul prozei contemporane, îl desprind de epoca imediată și îl apropie pe autorul lui de romancierii intelectuali, autohtoni și străini afirmați înte anii 1930-1960.

          Realizarea unei instanțe narative autodiegetice de adâncă intelectualitate, protagonist al narațiunii pe care o relatează, înzestrat cu luciditate pătrunzătoare și spirit investigativ, trăind deopotrivă în lumea ideilor și în spațiul cotidianului, întoarcerea spre viața lăuntrică a ființei și explorarea zonelor profunde ale psihismului uman își au punctul de plecare în modalitatea de organizare a informației narative efectuate de Camil Petrescu în Patul lui Procust (1933), prozator de care Augustin Buzura este apropiat prin temperament și pasiune ideatică.

          Perspectivele diferite și deosebirile de enunțare, enclavele epice, relațiile dintre evenimentele denotate și timpul relatării, contrastul existent între ordinea întămplărilor narate și prezentarea lor trimit la Camil Petrescu, dar și la un posibil model în tetralogia lui Lawrence Durrell, The Alexandria Quartet (1957-1960). În fine, rigoarea și vehemența cu care societatea comunistă este criticată și, implicit, respinsă din interiorul sistemului se sincronizează cu primul volum din trilogia Arhipelagul Gulag, de Alexander Soljenițân, editat inițial în limba rusă de Ymca Press, la Paris, în septembrie 1973, tradus apoi în toate limbile europene.

          Între Fețele tăcerii, Patul lui Procust și Cvartetul Alexandria nu sunt analogii de subiect, temă, motive, problematică. Există, în schimb, concordanțe de organizare a textului narativ, omologii de construcție, explicabile prin studiul atent al marilor creații canonice afectuate de Augustin Buzura înainte de apariția romanului Absenții și îndeosebi după interzicerea cărții, în urma tezelor din iulie 1971.

***

          Fascinat de creația lui Marcel Proust, una din operele ce „a tulburat cel mai adânc conștiința literară a lumii”, Camil Petrescu rămâne – în numeroase articole, dar îndeosebi în eseul Noua structură și opera lui Marcel Proust – întâiul teoretician, dintre prozatorii români, al literaturii analitice. Sub influența concomitentă a intuiției lui Bergson, a fenomenologiei lui Husserl și a „științelor” vremii: psihologia, psihopatologia, fiziologia și endocrinologia, Proust a creat În căutarea timpului pierdut, un roman subiectiv, relatat de un narator care este și personajul principal.

          Proust a modificat viziunea asupra făpturii umane, demonstrând că „nu putem cunoaște nimic absolut, decât răsfrângându-ne în noi înșine, decât întorcând privirea asupra propriului nostru conținut sufletesc”. Noua perspectivă înregistrează „o curgere de stări interioare, de reflexii, de îndoieli etc., de ceea ce constituie materialul imaginației și al gândirii1. Într-un asemenea roman nu vom mai întâlni o imagine obiectivă și impersonală a lumii, ci una ce dezvăluie adânca psihologie a naratorului personaj.

          Două decenii mai târziu, plecând de la studiile publicate de Albert Einstein, Lawrence Durrell își mărturisea – în Nota ce precedă acțiunea celui de al doilea volum al tetralogiei – intenția de a duce „la bun sfârșit un roman în patru straturi, a cărui formă se bazează pe teoria relativității”. Acțiunea – continuă – se derulează pe câteva planuri distincte, ce se răsucesc unele spre altele, într-o țesătură epică și spațială: „trei laturi ale spațiului și o latură a timpului”. Într-o ordine aparent aleatorie, relatată de voci felurite. Organizarea narativă imprimată textului – afirma Durrell – „nu se aseamănă nici cu Proust, nici cu Joyce – căci, după părerea mea, romanele (acestora, n.n.) ilustrează durata bergsoniană și nu relația spațiu-timp2. Tetralogia s-a cristalizat într-un „continuum de cuvinte” – constant în volumul al patrulea – care întrupează „nu un temps retrouvé, ci un temps délivré3.

          Tenacitatea prin care a pus periodic în fața scriitorilor contemporani necesitatea de a stăpâni filosofia și științele despre om îl apropie pe Augustin Buzura de Camil Petrescu și de Lawrence Durrell. Literatura nu este subordonată științei și filosofiei, dar amândouă oferă creatorului perspective analitice inedite, îngăduie reliefarea unor constante neștiute ale sufletului uman. Adevărul despre omul contemporan, despre traumele psihice trăite și zguduirile sociale prin care a trecut, provocate de un comunism de esență asiatică – semnala Augustin Buzura în 1970 – „poate fi obținut numai privindu-l din interior” și analizându-i, din aceeași perspectivă, raporturile cu realitatea extralingvistică.

          În sprijinul afirmației, romancierul aducea experiența lui Jacob Levy Moreno, psihosociolog american de origine română (născut la București în 1892, decedat în orașul Beacon, statul New York, în anul 1974), căruia J. B. Pontalis i-a dedicat un studiu în volumul Après Freud, citit de Augustin Buzura în ediția apărută la Julliard, în colecția „Les Temps modernes”.

          Moreno a descoperit puterea uluitoare a catharsisului, degajată de expresivitatea limbajului. În anul 1930, a inițiat la Viena un „théatre thérapeutique”. Actorii interpretau pe scenă propriile lor obsesii și conduite existențiale, urmărind „plus qu’une verbalisation de leurs conflits: leur expression totale”. Moreno se străduia să elibereze adultul de conflictele interpersonale native sau dobândite: psihodrama „tente de restituer l’unité entre l’imaginaire et le reel qui définit le premier univers, matrice d’identité4. Moreno va detalia experiența efectuată în Psyhodrama (Beacon House, New York, 1946).

          Augustin Buzura a sesizat similaritatea dintre activitatea lui Moreno – pe care ziaristul Dan Toma îl citează de câteva ori în Fețele tăcerii - și propriul efort de a surprinde omul „nu cum apare, ci cum este”, de a releva realitatea „din noi”, o lume „contorsionată și tulbure5.

          În anul 1971, după apariția romanului Absenții, dar înainte de publicarea „tezelor din iulie”, Augustin Buzura a teoretizat necesitatea cunoașterii de către scriitor a psihanalizei. Cu ajutorul noii discipline, imaginea globală a ființei se conturează cu mai multă claritate, psihologia umană câștigă în profunzime, pune în lumină „amănunte surprinzătoare”, nuanțele, arta „infinitezimală” a lui Proust elogiată de Camil Petrescu. Psihanaliza a înrâurit „fericit” pe „Thomas Mann, Italo Svevo, Huxley, D. H. Lawrence, Musil, Rebreanu, O’Neill, Joyce”. Ei i se asociază perspectivele filosofică, etică și sociologică și chiar proza „psihanalist-mistic-patologică”, pe care o va folosi în Fețele tăcerii. Însemnările se subordonează unei cerințe exprimate cu detașare necunoscută anterior: modalitatea „în care se încadrează proza depinde total de structura psihică și gradul de cultură al autorului – de gradul de sincronism cu ideile veacului: științifice, filosofice, politice6.

***

          Teoretizând fecunda influență a științei și a filosofiei asupra conștiinței artistice, comentând rolul jucat de Marcel Proust în impunerea unui roman deosebit de cel tradițional, Camil Petrescu, Lawrence Durrell, Augustin Buzura se distanțează de prozatorul francez.

          Depărtarea este vizibilă în contiguitatea constantă dintre obiectiv și subiectivitate. În Patul lui Procust, relația funcționează între situațiile relatate și notele de subsol, prin care naratorul amendează indicele deformator al perspectivelor particulare, prin confruntarea cu alte puncte de vedere, spre a dezvălui diversitatea relațiilor interumane.

          În Cvartetul Alexandria, legătura dintre cele două concepte operaționale este atât de importantă pentru relativitate – semnala Durrell – „încât am încercat să conjug romanul atât la modul subiectiv, cât și la cel obiectiv”. Din aceste motive a introdus în Mountolive un narator omniscient, spre a limpezi mărturiile naratorilor din volumele anterioare, a risipi echivocurile și incertitudinile atitudinale.

          Sprijinită pe categoria lingvistică a persoanei, subiectivitatea aparține, în Fețele tăcerii, subiectului narator. Dar imaginile artistice, conținutul reflexiv și informațional, interioritatea ființei, evenimentele exterioare subiectului își dezvăluie obiectivitatea numai prin raportare la instanța discursivă. Sub acest aspect, limbajul lui Gheorghe Radu rămâne revelator. Din inflexiunile vocii, privire, gestică, din folosirea verbelor și a locuțiunilor verbale, Dan Toma deduce concluzia implicită: fostul activist de partid nu spune adevărul integral.

          În același roman, gândurile tânărului ziarist alunecă mereu spre Melania, personaj aflat în afara contextului situațional, cu intenția de a clarifica raporturile existente, deoarece prezența sau absența ei îi trezeau sentimente și impulsuri „pe care le poți simți, dar nu și explica; orice cuvânt e și prea mult și prea puțin în același timp”. Cu o interogație adresată sieși: „Ce-o fi făcând Melania?” – în timp ce asculta respirația prelungă a bătrânului – naratorul deschide o altă volută temporală, reconstituind întâia întâlnire cu tânăra femeie, dar comunicarea se stabilește prin corespondențe exclusiv în planul interiorității.

          Dar toți trei se apropie de Marcel Proust prin relatarea la persoana întâi singular, perspectivă denumită de Tzvetan Todorov „avec” și de Gérard Genette tip narativ homodiegetic. Toți au coborât în interstițiile psihice neexplorate încă și, asemenea lui Proust, au dus până la rafinament cunoașterea psihologică a omului. Toți au intuit rolul limbajului în constituirea și manifestarea subiectivității, înțeleasă – remarca Émile Benveniste – drept aptitudine a locutorului „de a se institui ca «subiect»”, ca unitate psihică „ce transcende totalitatea experiențelor trăite”. Alături de intuiție și de fenomenologie, subiectivitatea constituie „manifestarea în ființă a unei proprietăți fundamentale a limbajului”, pe care o intuise și Camil Petrescu, gândire centrată asupra propriului eu. Numai că Beneveniste o exprimă fără rezerve: „Este «ego» cine spune «ego»7.

***

          Camil Petrescu, Lawrence Durrell, Augustin Buzura folosesc pluralitatea perspectivică, focalizată asupra acelorași personaje sau evenimente.

          Drama și personalitatea lui G. D. Ladima, personajul absent fizic din romanul Patul lui Procust, sunt reconstituite prin scrisorile trimise Emiliei Răchitaru și comentariile destinatarei, din rememorările lui Fred Vasilescu și notele de subsol ale naratorului. Justine, Nessim, Balthazar, Clea, David Mountolive din romanele lui Durrell sunt analizate prin atitudini comportamentale și puncte de vedere diferite. Carol Ungureanu, în Fețele tăcerii, este individualizat prin limbaj și definit din perspectiva Melaniei, a lui Dan Toma, a lui Gheorghe Radu și prin propriile sale fapte. Toți preiau succesiv, direct sau indirect rolul de narator.

***

          Gândurile personajelor, trăirile sufletești, evenimentele imaginate, filtrate și recreate prin împletirea discordanțelor temporale cu secvențialitatea întâmplărilor prezente în structuri epice dictate de capriciile memoriei involuntare scot la iveală mai totdeauna amintiri neplăcute, dificultăți și încercări psihice de o intensitate emoțională puțin întâlnită.

          O suferință relatată – se confezează Fred Vasilescu – este „o durere nu diminuată, dar armonioasă, așa, ca un soi de operație pentru care nu ești pregătit”. Extensiunile amintirilor din actualitatea prezentului indicativ în imperfectul apropiat, timpul nedesăvârșirii, al acțiunilor începute și neîncheiate, provoacă o melancolie nu mai puțin dureroasă: „Mă întorc cu mintea la vremea când pentru noi – reflectează L. G. Darley în Justinelumea cunoscută abia dacă exista. Zilele deveneau simple spații între vise, spații între podelele nemișcătoare ale timpului, ale acțiunii, ale prezentului trăit din plin”.

          În Fețele tăcerii, sensibilitatea algezică, senzațiile ce semnalizează factorii provocatori și procesele consecutive sunt numeroase: „Toate se știrbesc în tine – evocă Gheorghe Radu deportarea din vara anului 1944 –, nu te mai doare mare lucru, împingi prostește înainte, fără să-ți pese de frig ori de căldură”.

          Frecvent însă, durerea fizică se dizolvă într-un complex neuropsihologic, afectiv și cognitiv, a cărui amintire creează mereu un disconfort emoțional: „Durerile din spate, dobândite în mină – se destăinuie Dan Toma, degetele înghețate în munți ori la colectivizare îmi amintesc de o energie pierdută, măcinată de enervări absurde, zilnice”.

          Copleșitoare, suferința psihică lasă în urmă răni și efecte patogene indelebile, întorcând gândul spre suferința personajelor shakespeariene. Intensitatea durerii trăite de Maria Măgureanu reface arhetipul christic. Constrânsă de activistul de partid să meargă în fiecare noapte în pădure, să-și strige până la epuizare copiii fugiți, să le ceară să se predea securității, mama străbate calvarul unei ucigătoare dureri sufletești: „I-am născut, m-am chinuit cu ei și tot eu să fiu obligată să-i chem la moarte!” – strigă disperată, printre hohote de plâns.

***

          Enclave digresive de dimensiuni similare cu cele existente în În căutarea timpului pierdut sunt imprevizibil declanșate de stimulii exteriori ce trimit la trecute secvențe evenimențiale. În romanul lui Marcel Proust, analepsele sunt actualizate prin senzații olfactive, prin sunetul linguriței lovite de farfurioara ei, de gustul neuitat al prăjiturii înmuiate în licoarea ceaiului.

          La Camil Petrescu, asociațiile sunt generate de fluxul ideilor. Toate personajele intelectuale acționează mai ales pe plan mental, construiesc în permanență scenarii posibile, plecând de la sugestii exterioare, abandonându-se sistematic fluxului cognitiv al propriului discurs, alternând senzații prezente cu amintiri, imaginație și așteptare.

          Deși s-a delimitat explicit, Durrell este totuși mai aproape de Proust. Trecutul este actualizat prin sinestezii: „Noaptea când șueră vântul (...) lângă căminul bântuit de ecouri, aprind lampa și îmi târșesc pașii prin încăpere, gândindu-mă la prietenii mei”; prin imagini vizuale, recreate de Balthazar: „Justine, Melisa, Clea... Eram de fapt atât de puțini” și mai ales prin limbaj; în memoria afectivă a lui Justine, a lui Darley stăruie obsesiv ecoul frazelor rostite de Pursewarden.

          Trecutul și rememorarea lui într-un prezent constant ostil constituie una din temele romanului Fețele tăcerii. Lumea lăuntrică a principalilor naratori este recreată din episoade epice de felurită intensitate, construite prin imprevizibile contiguități ale memoriei involuntare. Idei, situații, evenimente, trăiri sufletești selectate de conștiința lui Dan Toma conturează fețele adevărului ascunse de propaganda oficială și cristalizează în convingătoare imagini artistice involuția societății românești după două decenii și jumătate de la instaurarea comunismului.

***

          Camil Petrescu, Lawrence Durrell, Augustin Buzura își construiesc textele năzuind să ajungă la cunoașterea esențelor. Adevărul despre sinuciderea lui G. D. Ladima, veridicitatea morții lui Fred Vasilescu, exactitatea motivelor pentru care a respins iubirea doamnei T. rămân învăluite în ambiguitate: „Pe potecile lunecoase ale amănuntelor și ale interpretărilor”, adevărul rămâne o permanentă inspirație.

          În ciuda afirmației lui Pursewarden: „Oricât ar fi de greu drumul, până la urmă tot ești nevoit să te împaci cu adevărul”, ipostazele Justinei nu pot fi sintetizate într-o imagine coerentă; dimpotrivă, îi estompează individualitatea și închid accesul spre adevărul acestei frumoase femei enigmatice.

          A spune adevărul – declara Augustin Buzura –,a-l repeta cu încăpățânare, la nesfârșit, până va fi auzit și înțeles, a depune mărturie despre un timp și un spațiu cu mijloacele artistice adecvate, la înălțimea performanțelor epocii, a fi vocea și gândul oamenilor este o obligație de onoare”. Iar în Fețele tăcerii, Dan Toma accentuează: „Adevărul de azi trebuie rostit azi!”.

          Camil Petrescu a renunțat la cronologia temporală. Lawrence Durrell și-a construit tetralogia pe secvențe identic acronologice. Asemenea lor, Augustin Buzura a creat un „dosar de existențe”, un roman analitic, încorporat într-o realizare estetică de excepție. În discontinuitatea temporală, în interferența vocilor, în punctele de vedere diferite prin care receptează realitatea extralingvistică sunt sesizabile incipiente trăsături ale prozei postmoderne autohtone.

 

Note:

1. Camil Petrescu, Teze și antiteze, Cultura Națională, București, 1936, p. 43-44;

2. Lawrence Durrell, Balthazar, traducere de Catinca Ralea, Cartea Românească, București, 1983, p. 5,6;

3. Lawrence Durrell, Clea, traducere de Antoaneta Ralian, Cartea Românească, București, 1984, p. 160;

4. J. P. Pontalis, Après Freud, Gallimard, Paris, 1971, p. 222, 228;

5. Augustin Buzura, Bloc notes, Dacia, Cluj, 1981, p. 23;

6. Ibidem, p. 28, 30;

 

7. Emile Beneveniste, Probleme de lingvistică generală, I, traducere de Lucia Magdalena Dumitru, Universitas, Teora, București, 2000, p. 246.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.