|
Ion BĂLU
AUGUSTIN
BUZURA.
FEȚELE TĂCERII, INSERȚIE ÎN CANONUL ESTETIC
Tehnica folosită de Augustin Buzura în Fețele tăcerii (1974),
retipărit de Polirom în a V-a ediție, în octombrie 2004, își are rădăcinile în
două tradiții românești, pratice și teoretice. Amândouă singularizează romanul
în câmpul prozei contemporane, îl desprind de epoca imediată și îl apropie pe
autorul lui de romancierii intelectuali, autohtoni și străini afirmați înte
anii 1930-1960.
Realizarea
unei instanțe narative autodiegetice de adâncă intelectualitate, protagonist al
narațiunii pe care o relatează, înzestrat cu luciditate pătrunzătoare și spirit
investigativ, trăind deopotrivă în lumea ideilor și în spațiul cotidianului,
întoarcerea spre viața lăuntrică a ființei și explorarea zonelor profunde ale
psihismului uman își au punctul de plecare în modalitatea de organizare a
informației narative efectuate de Camil Petrescu în Patul lui Procust (1933), prozator de care Augustin Buzura este apropiat prin temperament și
pasiune ideatică.
Perspectivele
diferite și deosebirile de enunțare, enclavele epice, relațiile dintre
evenimentele denotate și timpul relatării, contrastul existent între ordinea
întămplărilor narate și prezentarea lor trimit la Camil Petrescu, dar și la un
posibil model în tetralogia lui Lawrence Durrell, The Alexandria Quartet (1957-1960). În fine, rigoarea și vehemența cu care societatea comunistă este
criticată și, implicit, respinsă din interiorul sistemului se sincronizează cu
primul volum din trilogia Arhipelagul Gulag, de Alexander
Soljenițân, editat inițial în limba rusă de Ymca Press, la Paris, în septembrie
1973, tradus apoi în toate limbile europene.
Între Fețele tăcerii, Patul
lui Procust și Cvartetul Alexandria nu sunt analogii de
subiect, temă, motive, problematică. Există, în schimb, concordanțe de
organizare a textului narativ, omologii de construcție, explicabile prin studiul
atent al marilor creații canonice afectuate de Augustin Buzura înainte de
apariția romanului Absenții și îndeosebi după interzicerea
cărții, în urma tezelor din iulie 1971.
***
Fascinat de creația lui Marcel Proust,
una din operele ce „a tulburat cel mai adânc conștiința literară a lumii”,
Camil Petrescu rămâne – în numeroase articole, dar îndeosebi în eseul Noua
structură și opera lui Marcel Proust – întâiul teoretician, dintre
prozatorii români, al literaturii analitice. Sub influența concomitentă a
intuiției lui Bergson, a fenomenologiei lui Husserl și a „științelor” vremii:
psihologia, psihopatologia, fiziologia și endocrinologia, Proust a creat În
căutarea timpului pierdut, un roman subiectiv, relatat de un narator
care este și personajul principal.
Proust
a modificat viziunea asupra făpturii umane, demonstrând că „nu putem
cunoaște nimic absolut, decât răsfrângându-ne în noi înșine, decât întorcând
privirea asupra propriului nostru conținut sufletesc”. Noua perspectivă
înregistrează „o curgere de stări interioare, de reflexii, de îndoieli etc.,
de ceea ce constituie materialul imaginației și al gândirii”1.
Într-un asemenea roman nu vom mai întâlni o imagine obiectivă și impersonală a
lumii, ci una ce dezvăluie adânca psihologie a naratorului personaj.
Două
decenii mai târziu, plecând de la studiile publicate de Albert Einstein,
Lawrence Durrell își mărturisea – în Nota ce precedă acțiunea
celui de al doilea volum al tetralogiei – intenția de a duce „la bun sfârșit
un roman în patru straturi, a cărui formă se bazează pe teoria relativității”.
Acțiunea – continuă – se derulează pe câteva planuri distincte, ce se răsucesc
unele spre altele, într-o țesătură epică și spațială: „trei laturi ale
spațiului și o latură a timpului”. Într-o ordine aparent aleatorie,
relatată de voci felurite. Organizarea narativă imprimată textului – afirma
Durrell – „nu se aseamănă nici cu Proust, nici cu Joyce – căci, după părerea
mea, romanele (acestora, n.n.) ilustrează durata bergsoniană și nu
relația spațiu-timp” 2. Tetralogia s-a cristalizat într-un „continuum
de cuvinte” – constant în volumul al patrulea – care întrupează „nu un
temps retrouvé, ci un temps délivré”3.
Tenacitatea
prin care a pus periodic în fața scriitorilor contemporani necesitatea de a stăpâni
filosofia și științele despre om îl apropie pe Augustin Buzura de Camil
Petrescu și de Lawrence Durrell. Literatura nu este subordonată științei și
filosofiei, dar amândouă oferă creatorului perspective analitice inedite,
îngăduie reliefarea unor constante neștiute ale sufletului uman. Adevărul
despre omul contemporan, despre traumele psihice trăite și zguduirile sociale
prin care a trecut, provocate de un comunism de esență asiatică – semnala Augustin
Buzura în 1970 – „poate fi obținut numai privindu-l din interior” și
analizându-i, din aceeași perspectivă, raporturile cu realitatea
extralingvistică.
În sprijinul afirmației, romancierul
aducea experiența lui Jacob Levy Moreno, psihosociolog american de origine
română (născut la București în 1892, decedat în orașul Beacon, statul New York,
în anul 1974), căruia J. B. Pontalis i-a dedicat un studiu în volumul Après
Freud, citit de Augustin Buzura în ediția apărută la Julliard, în
colecția „Les Temps modernes”.
Moreno
a descoperit puterea uluitoare a catharsisului, degajată de expresivitatea
limbajului. În anul 1930, a inițiat la Viena un „théatre thérapeutique”.
Actorii interpretau pe scenă propriile lor obsesii și conduite existențiale,
urmărind „plus qu’une verbalisation de leurs conflits: leur expression
totale”. Moreno se străduia să elibereze adultul de conflictele
interpersonale native sau dobândite: psihodrama „tente de restituer l’unité
entre l’imaginaire et le reel qui définit le premier univers, matrice
d’identité”4. Moreno va detalia experiența efectuată în Psyhodrama (Beacon House, New York, 1946).
Augustin
Buzura a sesizat similaritatea dintre activitatea lui Moreno – pe care
ziaristul Dan Toma îl citează de câteva ori în Fețele tăcerii -
și propriul efort de a surprinde omul „nu cum apare, ci cum este”, de a
releva realitatea „din noi”, o lume „contorsionată și tulbure”5.
În
anul 1971, după apariția romanului Absenții, dar înainte de
publicarea „tezelor din iulie”, Augustin Buzura a teoretizat necesitatea
cunoașterii de către scriitor a psihanalizei. Cu ajutorul noii discipline,
imaginea globală a ființei se conturează cu mai multă claritate, psihologia
umană câștigă în profunzime, pune în lumină „amănunte surprinzătoare”,
nuanțele, arta „infinitezimală” a lui Proust elogiată de Camil Petrescu.
Psihanaliza a înrâurit „fericit” pe „Thomas Mann, Italo Svevo,
Huxley, D. H. Lawrence, Musil, Rebreanu, O’Neill, Joyce”. Ei i se asociază
perspectivele filosofică, etică și sociologică și chiar proza „psihanalist-mistic-patologică”,
pe care o va folosi în Fețele tăcerii. Însemnările se
subordonează unei cerințe exprimate cu detașare necunoscută anterior:
modalitatea „în care se încadrează proza depinde total de structura psihică
și gradul de cultură al autorului – de gradul de sincronism cu ideile veacului:
științifice, filosofice, politice”6.
***
Teoretizând fecunda influență a
științei și a filosofiei asupra conștiinței artistice, comentând rolul jucat de
Marcel Proust în impunerea unui roman deosebit de cel tradițional, Camil
Petrescu, Lawrence Durrell, Augustin Buzura se distanțează de prozatorul
francez.
Depărtarea este vizibilă în
contiguitatea constantă dintre obiectiv și subiectivitate. În Patul lui
Procust, relația funcționează între situațiile relatate și notele de
subsol, prin care naratorul amendează indicele deformator al perspectivelor
particulare, prin confruntarea cu alte puncte de vedere, spre a dezvălui
diversitatea relațiilor interumane.
În Cvartetul Alexandria,
legătura dintre cele două concepte operaționale este atât de importantă pentru
relativitate – semnala Durrell – „încât am încercat să conjug romanul atât
la modul subiectiv, cât și la cel obiectiv”. Din aceste motive a introdus
în Mountolive un narator omniscient, spre a limpezi mărturiile
naratorilor din volumele anterioare, a risipi echivocurile și incertitudinile
atitudinale.
Sprijinită
pe categoria lingvistică a persoanei, subiectivitatea aparține, în Fețele
tăcerii, subiectului narator. Dar imaginile artistice, conținutul
reflexiv și informațional, interioritatea ființei, evenimentele exterioare
subiectului își dezvăluie obiectivitatea numai prin raportare la instanța
discursivă. Sub acest aspect, limbajul lui Gheorghe Radu rămâne revelator. Din
inflexiunile vocii, privire, gestică, din folosirea verbelor și a locuțiunilor
verbale, Dan Toma deduce concluzia implicită: fostul activist de partid nu
spune adevărul integral.
În
același roman, gândurile tânărului ziarist alunecă mereu spre Melania, personaj
aflat în afara contextului situațional, cu intenția de a clarifica raporturile
existente, deoarece prezența sau absența ei îi trezeau sentimente și impulsuri
„pe care le poți simți, dar nu și explica; orice cuvânt e și prea mult și
prea puțin în același timp”. Cu o interogație adresată sieși: „Ce-o fi
făcând Melania?” – în timp ce asculta respirația prelungă a bătrânului –
naratorul deschide o altă volută temporală, reconstituind întâia întâlnire cu
tânăra femeie, dar comunicarea se stabilește prin corespondențe exclusiv în
planul interiorității.
Dar
toți trei se apropie de Marcel Proust prin relatarea la persoana întâi
singular, perspectivă denumită de Tzvetan Todorov „avec” și de Gérard
Genette tip narativ homodiegetic. Toți au coborât în interstițiile psihice
neexplorate încă și, asemenea lui Proust, au dus până la rafinament cunoașterea
psihologică a omului. Toți au intuit rolul limbajului în constituirea și
manifestarea subiectivității, înțeleasă – remarca Émile Benveniste – drept
aptitudine a locutorului „de a se institui ca «subiect»”, ca unitate
psihică „ce transcende totalitatea experiențelor trăite”. Alături de
intuiție și de fenomenologie, subiectivitatea constituie „manifestarea în
ființă a unei proprietăți fundamentale a limbajului”, pe care o intuise și
Camil Petrescu, gândire centrată asupra propriului eu. Numai că Beneveniste o
exprimă fără rezerve: „Este «ego» cine spune «ego»”7.
***
Camil Petrescu, Lawrence Durrell,
Augustin Buzura folosesc pluralitatea perspectivică, focalizată asupra
acelorași personaje sau evenimente.
Drama
și personalitatea lui G. D. Ladima, personajul absent fizic din romanul Patul
lui Procust, sunt reconstituite prin scrisorile trimise Emiliei
Răchitaru și comentariile destinatarei, din rememorările lui Fred Vasilescu și
notele de subsol ale naratorului. Justine, Nessim, Balthazar, Clea, David
Mountolive din romanele lui Durrell sunt analizate prin atitudini
comportamentale și puncte de vedere diferite. Carol Ungureanu, în Fețele
tăcerii, este individualizat prin limbaj și definit din perspectiva
Melaniei, a lui Dan Toma, a lui Gheorghe Radu și prin propriile sale fapte.
Toți preiau succesiv, direct sau indirect rolul de narator.
***
Gândurile personajelor, trăirile
sufletești, evenimentele imaginate, filtrate și recreate prin împletirea discordanțelor
temporale cu secvențialitatea întâmplărilor prezente în structuri epice dictate
de capriciile memoriei involuntare scot la iveală mai totdeauna amintiri
neplăcute, dificultăți și încercări psihice de o intensitate emoțională puțin
întâlnită.
O
suferință relatată – se confezează Fred Vasilescu – este „o durere nu diminuată, dar armonioasă,
așa, ca un soi de operație pentru care nu ești pregătit”. Extensiunile
amintirilor din actualitatea prezentului indicativ în imperfectul apropiat,
timpul nedesăvârșirii, al acțiunilor începute și neîncheiate, provoacă o
melancolie nu mai puțin dureroasă: „Mă întorc cu mintea la vremea când
pentru noi – reflectează L. G. Darley în Justine – lumea
cunoscută abia dacă exista. Zilele deveneau simple spații între vise, spații
între podelele nemișcătoare ale timpului, ale acțiunii, ale prezentului trăit
din plin”.
În Fețele tăcerii,
sensibilitatea algezică, senzațiile ce semnalizează factorii provocatori și
procesele consecutive sunt numeroase: „Toate se știrbesc în tine – evocă
Gheorghe Radu deportarea din vara anului 1944 –, nu te mai doare mare lucru,
împingi prostește înainte, fără să-ți pese de frig ori de căldură”.
Frecvent
însă, durerea fizică se dizolvă într-un complex neuropsihologic, afectiv și
cognitiv, a cărui amintire creează mereu un disconfort emoțional: „Durerile
din spate, dobândite în mină – se destăinuie Dan Toma –, degetele
înghețate în munți ori la colectivizare îmi amintesc de o energie pierdută,
măcinată de enervări absurde, zilnice”.
Copleșitoare,
suferința psihică lasă în urmă răni și efecte patogene indelebile, întorcând
gândul spre suferința personajelor shakespeariene. Intensitatea durerii trăite
de Maria Măgureanu reface arhetipul christic. Constrânsă de activistul de
partid să meargă în fiecare noapte în pădure, să-și strige până la epuizare
copiii fugiți, să le ceară să se predea securității, mama străbate calvarul
unei ucigătoare dureri sufletești: „I-am născut, m-am chinuit cu ei și tot
eu să fiu obligată să-i chem la moarte!” – strigă disperată, printre hohote
de plâns.
***
Enclave digresive de dimensiuni
similare cu cele existente în În căutarea timpului pierdut sunt
imprevizibil declanșate de stimulii exteriori ce trimit la trecute secvențe
evenimențiale. În romanul lui Marcel Proust, analepsele sunt actualizate prin
senzații olfactive, prin sunetul linguriței lovite de farfurioara ei, de gustul
neuitat al prăjiturii înmuiate în licoarea ceaiului.
La
Camil Petrescu, asociațiile sunt generate de fluxul ideilor. Toate personajele
intelectuale acționează mai ales pe plan mental, construiesc în permanență
scenarii posibile, plecând de la sugestii exterioare, abandonându-se sistematic
fluxului cognitiv al propriului discurs, alternând senzații prezente cu
amintiri, imaginație și așteptare.
Deși s-a delimitat explicit, Durrell
este totuși mai aproape de Proust. Trecutul este actualizat prin sinestezii: „Noaptea
când șueră vântul (...) lângă căminul bântuit de ecouri, aprind lampa și îmi
târșesc pașii prin încăpere, gândindu-mă la prietenii mei”; prin imagini
vizuale, recreate de Balthazar: „Justine, Melisa, Clea... Eram de fapt atât
de puțini” și mai ales prin limbaj; în memoria afectivă a lui Justine, a
lui Darley stăruie obsesiv ecoul frazelor rostite de Pursewarden.
Trecutul
și rememorarea lui într-un prezent constant ostil constituie una din temele
romanului Fețele tăcerii. Lumea lăuntrică a principalilor
naratori este recreată din episoade epice de felurită intensitate, construite
prin imprevizibile contiguități ale memoriei involuntare. Idei, situații,
evenimente, trăiri sufletești selectate de conștiința lui Dan Toma conturează
fețele adevărului ascunse de
propaganda oficială și cristalizează
în convingătoare imagini artistice involuția societății românești după două
decenii și jumătate de la instaurarea comunismului.
***
Camil
Petrescu, Lawrence Durrell, Augustin Buzura își construiesc textele năzuind să
ajungă la cunoașterea esențelor. Adevărul despre sinuciderea lui G. D. Ladima,
veridicitatea morții lui Fred Vasilescu, exactitatea motivelor pentru care a
respins iubirea doamnei T. rămân învăluite în ambiguitate: „Pe potecile
lunecoase ale amănuntelor și ale interpretărilor”, adevărul rămâne o
permanentă inspirație.
În ciuda afirmației lui Pursewarden: „Oricât
ar fi de greu drumul, până la urmă tot ești nevoit să te împaci cu adevărul”,
ipostazele Justinei nu pot fi sintetizate într-o imagine coerentă; dimpotrivă,
îi estompează individualitatea și închid accesul spre adevărul acestei frumoase
femei enigmatice.
A
spune adevărul – declara Augustin Buzura –, „a-l repeta cu încăpățânare, la nesfârșit, până va fi auzit și
înțeles, a depune mărturie despre un timp și un spațiu cu mijloacele artistice
adecvate, la înălțimea performanțelor epocii, a fi vocea și gândul oamenilor
este o obligație de onoare”. Iar în Fețele tăcerii, Dan Toma
accentuează: „Adevărul de azi trebuie rostit azi!”.
Camil
Petrescu a renunțat la cronologia temporală. Lawrence Durrell și-a construit
tetralogia pe secvențe identic acronologice. Asemenea lor, Augustin Buzura a
creat un „dosar de existențe”, un roman analitic, încorporat într-o
realizare estetică de excepție. În discontinuitatea temporală, în interferența
vocilor, în punctele de vedere diferite prin care receptează realitatea extralingvistică
sunt sesizabile incipiente trăsături ale prozei postmoderne autohtone.
Note:
1. Camil Petrescu, Teze și antiteze, Cultura Națională,
București, 1936, p. 43-44;
2. Lawrence
Durrell, Balthazar, traducere de Catinca Ralea, Cartea Românească,
București, 1983, p. 5,6;
3. Lawrence
Durrell, Clea, traducere de Antoaneta Ralian, Cartea Românească,
București, 1984, p. 160;
4. J. P. Pontalis, Après Freud, Gallimard, Paris, 1971, p.
222, 228;
5. Augustin Buzura,
Bloc notes, Dacia, Cluj, 1981, p. 23;
6. Ibidem, p. 28,
30;
7. Emile
Beneveniste, Probleme de lingvistică generală, I, traducere de
Lucia Magdalena Dumitru, Universitas, Teora, București, 2000, p. 246.
|
Acasă 
Domenii 
