top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comemorări arrow In memoriam Augustin Buzura (George Achim), nr.7-8(170-171), iul-aug 2017
In memoriam Augustin Buzura (George Achim), nr.7-8(170-171), iul-aug 2017 Print
Aug 30, 2017 at 11:00 PM

George ACHIM

AUGUSTIN BUZURA

SAU EXERCIȚIUL DE CELEBRITATE

(Laudatio rostit la primirea de către romancier

a titlului de doctor honoris causa

din partea Universității de Nord Baia Mare, 6 decembrie 2010)

 

          Scriitorul Augustin Buzura are, orice s-ar spune, un îndelung şi verificat exerciţiu al celebrităţii, o anumită uzanţă a gloriei: recunoaşterea publică şi onorurile literare, academice ori civice nu l-au ocolit, consacrându-l definitiv şi, într-un fel, oficializându-l şi instituţionalizându-l.

          În ciuda unei cvasiunanimităţi receptoare şi de recunoaştere publică, doar în acest loc, la Baia Mare, şi în acest areal septentrional moroşenesc, Augustin Buzura este şi se simte cu adevărat acasă – a spus-o şi a scris-o în nenumărate rânduri şi n-aş crede să-şi retracteze vreodată afirmaţia. Nu numai prin fatalitate biografică (s-a născut la Berinţa, sat din Chioar, aflat la douăzeci și cinci de kilometri de aici, şi-a făcut studiile liceale şi a petrecut ani buni în acest oraş), dar chiar şi prin afinitate electivă (respectiv imanenţa creatoare): o întreagă topografie literară, puternică, distinctă şi cu minime variaţiuni, memorabilă în sine, detectabilă cu uşurinţă, încă de la primele proze din volumul De ce zboară vulturul, are ca punct de emergenţă un fabulos Râu al Doamnei, pentru a debuşa apoi impetuos într-o geografie nordică, rurală ori citadină, imediat recognoscibilă.

          Între Nordul mereu fascinant şi personalitatea uluitoare a lui Augustin Buzura există o simbioză creatoare cu totul aparte, ea generând un soi de omagiu cordial biunivoc, în care se pot uşor identifica, pe de o parte, admiraţia oamenilor locului pentru scriitorul lor de excepţie, iar pe de alta, sentimentele de mândrie şi recunoştinţă ale maestrului pentru spaţiul originar care a devenit peren şi matricial în opera sa.

Augustin Buzura întruchipează statura creatoare impresionantă a unui mare scriitor român. Cum se întâmplă de obicei, în atari cazuri de anvergură, exfoliind rapid şi cu minimă metodă un posibil dosar de existenţă, dăm inevitabil peste spectaculoase stratigrafii: omul biografic, omul scriptural sau creatorul  şi legenda personală, care le învăluie pe mai sus-pomenitele paliere.

          Simplul exerciţiu de frecventare a unei fişe de dicţionar ne dezvăluie câteva amănunte surprinzătoare, pe care confesiunile de mai târziu ale scriitorului le colorează nostalgic, subţiindu-le contururile până la spectaculos, aventură ori chiar picaresc. Aşadar, primele clase la Berinţa şi Copalnic Mănăştur, mai apoi Liceul „Gheorghe Şincai” la Baia Mare: „Am făcut patru clase la şcoala din sat, la Berinţa, apoi în satul vecin Copalnic Mănăştur, căci predarea cu şapte clase s-a desfiinţat. La început mama nu a mai vrut să mă lase la şcoală. Se temea pentru că distanţa era mare şi toată zona era plină de lupi. Trebuia să trec un deal, printr-o pădure. A zis să mai stau, să mai cresc, iar tata spunea că aş fi bun de agricultor. Am fugit pur si simplu pe geam la şcoală (...) Mama săraca, ce să facă? Venea cu mine cu felinarul până în vârful dealului şi mă urmărea cu privirea până intram în zona de case a satului vecin. Odată, ţin minte, pe mine şi pe mama ne-a înconjurat o turma de mistreţi. Era iarnă, noapte, frig teribil. Înnebuniţi de spaimă, am stat totuşi neclintiţi. Ne-au dat târcoale şi au plecat mai departe. După această întâmplare, mama m-a mutat în alt sat, la o mătuşă (...). În clasa a şaptea m-am transferat la Baia Mare. Tata lucra la uzinele Phoenix. Era o navetă zilnică de douăzeci și cinci de km. Cum era totuşi foarte obositor, m-au dat la Liceul «Şincai». După o vreme, tot mama a ajuns la ideea că nu sunt educat conform ideii ei despre educaţie, aşa că m-a dus în gazdă la o doamnă, o fostă coproprietăreasă a minelor de aur, doamna Puşcaşu, care avea bărbatul la Canal, aşa că din 1948 până în 1956, ea n-a mai ieşit din casă. Trăia aşa ca în Marile Speranţe, numai că, pentru a supravieţui, lua copii în gazdă. Se ocupa de noi într-un mod special (...) Eu visam să mă fac sculptor, visam la arte plastice (...) Dar nici cu sculptura n-a fost să fie. Şcoala de pictură din Baia Mare s-a desfiinţat, bani să-mi plătesc lecţii particulare nu aveam, iar mamei i se părea neserioasă o asemenea meserie”.

          Tânărul Buzura, absolvent de liceu, are aplomb, inventivitate şi nesfârşite rezerve de spirit ludic, de vreme ce, după o admitere evitată la Facultatea de Medicină Veterinară, odată revenit în urbea adolescenţei sale, practică ocupaţii dintre cele mai insolite: funcţionar la Direcţia de Statistică, revizor, contabil, responsabil al Pieţei de Alimente din Baia Mare, ajutor de artificier în mină, învăţător suplinitor în satul Valea Neagră („lângă Baia Mare, dar spiritual atât de departe, încât părea chiar la marginea lumii”).

          Spun răspicat că mie îmi vine greu să-l imaginez pe notoriul scriitor şi personaj sobru de astăzi cu cizmele năclăite cu steril ale ajutorului de artificier, dar memorialistului (ori poate, mai degrabă, romancierului însuşi) îi este la îndemână acest exerciţiu retrospectiv care se încarcă de dramatism: „Era o muncă abrutizantă. Nu mai ştiam nimic altceva decât mină, crâşmă, somn; crâşmă, somn, mină (...) Orice orizont se închisese. Nu mai îmi rămăsese nimic decât moartea. M-am gândit: tot nu iese nimic din mine, tot nu iese nimic din ceea ce mi-am propus, poate ar fi mai bine să-mi închei socotelile cu viaţa. Aşa că într-o bună zi am rămas mai mult lângă fitil. Era îngrozitor. Stăteam lângă dinamita care urma să explodeze”.

          Din fericire pentru istoria literară şi pentru toţi cei de faţă, dinamita nu a explodat, şi iată-l pe vremelnicul artificier, student la Facultatea de Medicină din Cluj, pe care o absolvă în 1964. Titlul lucrării sale de diplomă, Shakespeare în psihiatrie, îl recomandă pentru respectiva specializare pe care ar fi dorit să o urmeze – îi acordăm aici credit total – vocaţie certă. N-a fost să fie, s-a pierdut probabil un eminent medic curant în beneficiul unui analist rafinat al abisurilor psihologice, uneori al nebulosului patologic şi al unui maestru al introspecţiei şi al decorticării sufleteşti minuţioase.

          Apoi – spune în continuare fişa de dicţionar – vin în chip firesc şi în paralel cu activitatea redacţională de peste douăzeci și cinci de ani la revista „Tribuna” – cărţile: de la volumele de proză scurtă – Capul Bunei Speranţe şi De ce zboară vulturul – la romanele care au făcut epocă: Absentul, Feţele tăcerii, Orgolii, Vocile nopţii, Refugii, Drumul cenuşii, Recviem pentru nebuni şi bestii, Raport asupra singurătăţi, eseurile politice din Bloc Notes.

          Vor urma, pe rând, acompaniindu-se şi condiţionându-se recunoaşterea critică, elogiile, premiile, canonizarea prin intrarea în conştiinţa publică şi mai târziu în manuale, ostracizarea prin punerea la index a unor cărţi, veşnica hărţuială şi luptă de uzură cu cenzura, paradoxul anilor 90, cu reaşezarea lor perpetuă, când pe de o parte primeşte onoruri şi demnităţi oficiale, iar pe de altă parte intră într-un con de umbră, vocaţia constructivă pe care o probează mai întâi prin edificarea Fundaţiei Culturale Române şi mai apoi a revistei „Cultura”, recunoaşterea internaţională, traducerile, notorietatea, gloria, Raport asupra singurătăţii.

          Acesta este avantajul şi dezavantajul fişelor de dicţionar – unul statistic: enumeră şi îndosariază. De aceea, fatalmente, vor rămâne întotdeauna în afara lor sentimente, obsesii, angoase, reprimări, disimulări, visuri... Din fericire, aici este suveran Scriitorul, aici dă seama şi lasă mărturie homo scripturalis.

          Într-un anume fel, din perspectiva strictă a receptării operei sale Augustin Buzura se poate considera un creator norocos. Proza sa a plăcut de la început, deopotrivă criticilor celor mai exigenţi şi publicului larg. Poate mai puţin cenzurii comuniste uneori, cu care autorul a trebuit să poarte bătălii crâncene, pentru fiecare dintre romanele sale. După mai bine de patru decenii de când s-a impus viguros pe piaţa literară, scrisul său continuă să placă, ba chiar să exercite un soi de seducţie misterioasă, pe care timpul pare a nu-şi pune decisiv patina. De febra revizuirii, atât de agresivă şi nuanţată în câmpul nostru literar, scriitorul nu a fost, desigur, ocolit. Şi-au bemolizat brusc tonul, odată foarte înalt, criticii importanţi, despre a căror fermitate ai fi zis că nu admite variaţiunile. Alţii au rămas constanţi în admiraţie ori nuanţă apreciativă.

          Personal – după ce în ultima jumătate de an am recitit toate romanele scriitorului – pot spune că ele ies bine şi fără daune majore din experimentul drastic al re-lecturii, ba chiar cu o vigoare interioară reconfirmată şi cu ştaif nedezminţit.

          Sigur că unele situaţii sau pasaje sunt iremediabil datate, dar ansamblul degajă aceeaşi forţă de solilocviu nesfârşit, de litanie a unei lumi obosite care macină existenţe, ca un uriaş şi nefast concasor existenţial. De patruzeci de ani, de la Absenţii încoace, Augustin Buzura exersează aceeaşi scriitură magmatică, un flux ideatic torenţial şi de nestăvilit (nici măcar ortoepic), ce înghite sub şuvoaie de lavă narativă (mereu incandescentă) daune morale, culpe şi culpabilităţi istorice, arheologie socială, cataclisme interioare, meditaţie şi reflecţie obsesivă, tragism şi grotesc deopotrivă.

          Ca şi la Rebreanu, impresia întregului este prevalentă şi copleşitoare. Augustin Buzura are o neobişnuită vitalitate ideatică şi de aici decurg două consecinţe care pot fi les qualités maîtresses pentru scriitura sa: permanenta tensiune, menţinută constant şi la cote ridicate a streamului ideatic (chiar atunci când el este mai puţin fabulatoriu şi mai mult eseistic) şi o naturală abilitate (şi uneori apetenţă) de schimbare a registrelor stilistice sau scripturale, urmând într-un fel tehnica contrapunctului muzical. Epicul şi eticul au o corespundere naturală care-l singularizează pe romancier.

          Ce ar fi de spus în câteva cuvinte despre o operă coagulată şi unitară, de câteva mii de pagini?

          Dacă ar fi să spun ceva generic despre omul romanesc al lui Buzura, m-aş folosi de o extraordinară metaforă din Absenţii (roman pe care l-am gustat mai mult la re-lectură decât la prima citire): aceea a ceasului desfăcut şi reasamblat aleatoriu după capricii şi hazard. Omul lui Buzura e o astfel de piesă într-un organism detracat, într-un ansamblu care şi-a pierdut logica internă de funcţionare. Fie angrenajul s-a înţepenit şi atunci zbaterile individului nu valorează mai mult decât bătaia de aripi a unui coleopter încâlcit într-o plasă, fie a luat-o anarhic şi cu repeziciune din loc, într-o trepidaţie haotică, menită să strivească, cu necesitate, umanul. Existenţa pare o adunătură de piese disparate, aruncate în neorânduială: „Ambiţia mea stupidă de a reface un mecanism din piese disparate, străine cumva, de importanţă egală... Zimţi mai mici sau mai mari, axe, angrenaje... Piesele trântite aiurea, înăuntru, pot să zacă liniştite, nimeni nu va şti ce şi cum... Niciunui om normal nu-i va trece prin minte că ele au putut fi bulversate în aşa hal. E ceas? Ar fi putut fi, dacă unui nepriceput înfiorător nu i-ar fi trecut prin minte să-l repare, dacă un ignorant bine intenţionat nu şi-ar fi asumat nobila misiune de a se sacrifica pentru  binele ceasului (...) un ceas mort rămas la ora ignorantului... Desigur, aş putea spune: Ceasul merge perfect! Ar fi doar atâţia dispuşi să mă creadă”.

          O definiţie perfectă a oricărui mecanism totalitar care-l va păstra captiv prin perfidia manipulării. Întotdeauna – şi astăzi chiar, sunt atâţia dispuşi, într-o adevărată voluptate a mistificării – să creadă că ceasul merge perfect.

          În rest, într-un tablou clinic nemilos, bolile tipice ale unui astfel de Athanor dezabuzant, de care sunt conştienţi, luptând dramatic cu ele, toţi eroii lui Buzura: alienarea, dezerţiunea, anomia, moartea morală, subregnul: „Fără pâine şi carte – spune doctorul Cristian din Orgolii – un om, chiar lăsat liber, poate ajunge un simplu animal, prea agresiv sau prea domestic, depinde; oricum, în afară de mersul biped şi de graiul articulat, va avea puţine din caracteristicile esenţiale ale omului. Moartea psihică apare pe neobservate şi se instalează trainic, uneori definitiv”.

          Interogaţia amplă care susţine perpetua nevoie de statuare, de ancorare ontologică în permanentul tangaj al unei lumi deturnate sfârşeşte în scrâşnet dramatic şi revoltă: „Ce fel de fiinţe suntem? - se întreabă Ştefan Pintea din Vocile nopţii. Pledezi pentru cunoaştere, însă când ţi se oferă ocazia, o refuzi speriat. Vrei dreptate, dar în esenţă nu faci nimic pentru ea. Vorbeşti de adevăr, îl cauţi, însă când îl găseşti ţi se face frică de el şi te porţi de parcă nu l-ai cunoaşte. Ce fel de fiinţe suntem? Ce fel de fiinţe suntem noi, dacă renunţăm aşa de uşor până şi la viaţă?”.

Şi uneori se configurează foarte pregnant şi o retorică a ţipătului, un soi de spasm al fiinţei care tinde cu orice preţ să se valideze în act: „Nu trebuie să ne lăsăm aşa de uşor călăriţi, se însufleţi el (...) Dacă te doare, strigă! Îl încurajează apoi, ştiindu-se auzit. Urlă, să nu-ţi pese! Dacă te doare, urlă, îl îndemnase Ştefan Pintea în momentul în care simţise degetele vârându-i-se în carne. Urlă, se îndemnase apoi pe sine”.

          Nu-ţi trebuie niciun fel de sofisticată grilă de lectură amfibologică, n-ai nevoie de decodări esopice, textul trăieşte prin sine şi are aceeaşi prospeţime de acum treizeci de ani, data apariţiei lui. E lustru de mare prozator.

          În plus, o nuanţă stenică, un soi de abur luminos, de tonifiere morală înfăşoară scenele cele mai atroce, cercul infernal nu se închide niciodată de tot.

          Într-un interviu, scriitorul povesteşte o întâmplare bizară: cineva, o persoană de bine, desigur, a expediat din Sibiu o scrisoare, asigurându-l că o copie a fost trimisă şi Comitetului Central: „Ce s-ar întâmpla, domnule Buzura, dacă am lua fraze din romanul dvs. (era vorba de Vocile nopţii), le-am copia pe nişte pancarte şi am ieşi cu ele în stradă? Nu ne-ar aresta? Pe dvs. de ce nu vă arestează?”.

          Desigur, era un material detonant în cărţile lui Buzura şi lumea îl căuta cu înfrigurare. Scriind acest text, m-am hotărât ca la finalul lui să fac mostră de lectură ingenuă. Ca un hypocrite lecteur ce sunt, am luat ultimul roman antedecembrist al scriitorului – Drumul cenuşii –, citit de mine, cu creionul în mână, în martie 1989, atent la sublinierile de atunci.

          „De fapt, ce să mai vorbim. Butoaiele goale sună cel mai tare. Eroii adevăraţi nu-şi revendică nici măcar propriile lor fapte, pe când nulităţile îşi asumă chiar şi rolul destinului”.

          „Orice floare plantată în deşert este până la urmă acoperită de nisip. Într-un deşert întotdeauna înving nisipurile”.

          „Am acceptat din comoditate sau frică să trăiesc o vreme, cam lungă, e drept, în interiorul minciunii, ba chiar m-am străduit să o justific şi să spun că ea este adevărul cel mai curat cu putinţă. Saltul de la umilinţă la curaj şi demnitate – mai dificil poate decât de la maimuţă la om – nu pare apropiat”.

Fără îndoială, era un material fisionabil, în măsură să alerteze, să provoace, să disconforteze. Uşor de închipuit ce s-ar fi întâmplat cu astfel de texte, ce forţă de impact ar fi avut ele, odată devenite slogan sau memento. Nu numai atunci, chiar şi astăzi.

Pentru dinamica explozivă a scrisului său, pentru rectitudine şi atitudine Augustin Buzura binemeritează cu prisosinţă a fi aşezat în Pantheonul neamului ca o personalitate de excepţie a culturii şi a spiritualităţii noastre.

                            

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.