top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Portret arrow Ion Bogdan - 75, nr. 7-8(170-171), iul-aug 2017
Ion Bogdan - 75, nr. 7-8(170-171), iul-aug 2017 Print
Aug 30, 2017 at 11:00 PM

Ion BOGDAN – 75

 

Ion Bogdan - pseudonim pentru Dumitru Iuga.

Debut literar: 1965, revista „Familia”.

Opera tipărită: Cerb alb (poezii, Editura Albatros, București, 1976, Premiul de debut); Mileniu provizoriu (poezii, Editura Cybela, Baia Mare, 1996, citată printre cărțile deceniului zece al secolului XX); Spaţiu posibil (poezii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, Premiul „Cărțile anului”, Baia Mare, 2003; Premiul pentru antologie la Festivalul Internațional de Poezie, Sighetu Marmației, 2003 și la Festivalul Internațional „George Coșbuc”, Bistrița-Năsăud, 2003); Valea pământului (poezii, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010, Premiul pentru poezie „Cărțile  anului”, Baia Mare, 2011); Toto Ciri-Biri (carte pentru copiii mici și copiii mari, Editura Cybela, Baia Mare, 2011); Amicalmente (epigrame, șarje amicale și catrene, Editura Cybela, Baia Mare, 2011); Elegii domestice (poezii, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2012); Pomul cu jucării (teatru de păpuși, Editura Roprint, Cluj-Napoca, 2013).

Alte tipărituri: „Măiastra”, revistă de arte, nr. 1-3/1990; „Memoria ethnologica”, revistă de patrimoniu etnologic, nr. 1-15/2001-2005 (coordonator); „Calendarul Maramureşului”, revistă de memorie culturală, nr. 1-12/2006-2012 (redactor-șef); „Calendarul Maramureşului”, în colaborare cu Mihai Olos şi Nicoară Timiş, Baia Mare, 1980; Caietele Măiastra (antologie a scriitorilor din Maramureş, Baia Mare, 1982); Leagăn de cuvânt (antologie a poeţilor din Maramureşul de peste Tisa, Ucraina, în colaborare cu Gheorghe Mihai Bârlea, 1997); Maramureș, țară veche (antologie de folclor de pe Cursul Superior al Tisei, 1672-1908, alcătuită de Dumitru Iuga, Ed. Cybela, Baia Mare, 2008; Premiul „Cărțile anului”, Baia Mare, 2009); Studii și alte scrieri (2015).

 

 

Lacul

          „Când te doresc eu cânt încet-încet

                             (Mihai Eminescu)

 

lacul codrului nu mai există

s-a scufundat întru sine

 

s-a făcut un lac în vecini

 

pământul este surprinzător ca şi

gândirea lui Mihai Eminescu

 

nu era decât observator al lumii

el se aşeza în pridvor la Ipoteşti

 

se uita la lume

 

nimeni nu îl vedea

nu îl ştia

 

era ca şi mine

umbrit de EL şi de salcâmii bătrâni

un sentiment pe care nu l-am ştiut

nu l-am priceput

decât atunci când a răsărit mare Luna

grea precum un gong pe cerul siniliu

chemând şi rezemând osia Pământului

în faţa şi pe potriva vântului care

s-a liniştit dintr-o dată

 

numai inima mea mai bătea

cui şi cum să rostească temerea cea mare

 

de Carul cel Mare

de Carul cel Mic

 

ori de Luceafăr

zeiţa planetă Venus

fără de care eu nu aş fi fost

 

chiar nu-s

 

unde cu noaptea cu zi după noapte

m-am dus departe departe

nici nu am avut timp de hodinit

şi încă din timpuri ce nu le mai ştiu

nu am ajuns nu m-am liniştit

 

încep să cânt încet-încet

se-apleacă noaptea peste zi încet-încet

cine mai sunt când 

te presimt încet-încet

 

cine voi fi cine voi fi încet-încet

când vor veni zorii de zi încet-încet

 

cine voi fi?


Stare dintotdeauna

 

noi putem recompune

putem reconstrui un vis

o stare de spirit ce o purtăm în noi

dintotdeauna

 

fără să știm

 

o stare care ni se relevă

fără să vrem și fără să credem

că a fost cândva adevărată

 

Eu nu

 

Eu nu pot să scriu

Că n-am nevasta acasă

Să facă

Frământat cu mâna aluatul

de cornulețe

 

Ce bune sunt cornulețele!

 

Trebuie să ia doar

Praf de copt à la Baltica

Și să asoaje

Să asoaje

Apoi să le pună în formă de colț

Adică de cornuleț

Să-l umple cu magiun

Și să-l pună la copt

Să-i dea de lucru cuptoriului

 

Acolo se pune

Și pana pețitorului

 

Se pune pe muchie

Să mărite fetele

Cucuietele

 

Frumoasele fete

Care se vor drăgostite

Iubite

Și căsătorite

 

A venit deja Crăciunul

Și Anul Nou

Unde-i nevasta să facă

Tot ce trebuie?

 

Fata fecioară

E visătoare

Și prin puzderia de stele

Admiră Cornul Lunii

 

La Ipoteşti

 

salcâmii teii plopii o

frunză nu și-o mai mişcă

totul stă

e o stare de început de lume

dar când pe cer o stea se iscă

începe greierul să sune

 

concertul este cri-criant nocturn

înlănţuie şi steaua şi câmpul

şi arborii cu totul

doar limba câinilor se-aude

dogit

ca nişte limbi de clopot spart

când toţi aşteaptă Luna să apară

 

e răcoroasă zarea astă seară

ca şi cum

am fi în munte nu aici

lângă Dealul Humirii

 

mumă adusă în casă

călcată în picioare

fără să o doară

 

pentru că noi stăm

pe cel Deal cu Scaune

 

acolo aşezaţi să privim de sus

tot ce se întâmplă

în Centrul Lumii Ipoteşti

 

Eminescule

de dincolo de statuie

de dincolo de lume

unde eşti?

 

peste noi vine noaptea vieţii

vin lupii şi câinii

vin zorii

entre chien et le loup

vin şi decuseară

nu se mai duc

 

ei sunt stăpânii

ei sunt de astăzi pe mâine

şi au mâini nespălate demult

jegoase

mâhnire peste măsură 

ne-a pătruns

străpuns

în oase

în inimi

în degetele de la picior

care nu ne mai dor

în credinţa că totul este 

precum a fost

ca într-o rostire fără de rost

ca într-o poveste

 

statuia Ta de Cuvânt este

singurul lucru demn

şi îndemn

 

Trecere

 

noi trecem prin lume

ca și stolurile de paseri

dinspre Nord spre Sud

niciodată sufletul nu este învins

 

sufletul 

are o demnitate a ceea ce este

ce vrea să fie

 

o măreție

pentru totdeauna

 

Seară

 

Cum vine seara într-un sat de munte!

 

S-acoperă de umbră 

a lutului și pietrei

Dar și de umbra frunzei 

 

multă multă

 

Tabloul Neamului Gâjenilor

          din Săliștea de Sus, Maramureș

 

am o fotografie de prin anii 1970 și ceva

 

Ioana venea din America 

și ne-a făcut o poză/fotografie

s-a adunat aproape întregul neam

voia să își recunoască originile

ceara/snaga neamului din care vine

 

ea era vară primară cu mine

de pe sora taților noștri

 

Mărie sora fraților după bunicul Simion

a avut o fată Ioana

Mărie s-a remăritat în Ieud

a fost împușcată ca un animal

de către rușii nerușinați

 

Ioana a mers la mănăstire

prin Bistrița

 

apoi toți unchii ei au refuzat-o

singur, cel mai mic, a primit să o ajute

cum? cu ce?

a revenit la noi în neam 

 

vroia doar să fie cine este

cine a fost neamul ei

 

Prolog 1

 

când mă uit la fotografia

prin care ne execută Ioana

verișoara mea primară

cea de la Mănăstirea din Bistrița

cea care este 

printre cei 62 de veri primari

cea de la fratele său vitreg

Ivașcu din Ieud

cea din Cleveland

din America

 

era fiică a Măriei

soră cu tații noștri

a fost împușcată de

rușii nerușinați

la Ieud

în ograda sa

 

așa rostesc amintirile

celor mai bătrâni decât mine

 

Ioana cea mică a rămas

a nimărui

dui dui dui și iară dui

 

a rămas peste fire

întru ce nu mai există rostire

 

cât de greu este Timpul

se așază peste noi ca Pământul

atât de radios învârtindu-se

după Soare

Soare Domn Mare

și după Lună

soră bună

 

dar să vedem

cine suntem

cine mai suntem

Eu de lume nu-s demult

Numa de când o făcut

Dumnezeu știe ce face

nu se preface

nu îi place

cum vede această lume

Lume, lume și iar lume,

Știu că nu ți-am pus eu nume

 

Prolog 2

 

cum ar trebui să fiu

să nu fiu în prea târziu

în prea repede în clipa

care se repede

înspre mine

înspre tine

 

înspre ceea ce nu suntem

înspre ceea ce suntem

Nu v-oi spune că m-am dus

Numa mi-ț vedea că nu-s

 

Dorurile rău m-or pune

Că nu-s numai umbră-n lume;

Nu m-or pune, că m-or pus:

Numa cât îs umbră-n sus

 

toate umbrele bătătorite sunt

ca și mine

bătrânit fiind cu părul platinat

albit de bunătatea vieții

am înțeles că așa se poartă

din poartă în poartă

din prilaz în prilaz

de dincolo de orice necaz

Dă, Doamne, cui ai mai dat,

Cel ce n-are-i învățat.

Că de-i da cui n-o avut

I vede ce n-ai văzut

De când Mă-Ta Te-o făcut

 

Fine de mai

 

astăzi am dorit

dăurit versul să îl scriu

 

a venit umbra cuvântului

a devenit ceea ce nu era și este

străvechea lumii

străbună poveste

cum la poalele munților

se așază ceață de vreme bună

ceață străbună

sau pe crestele agreste de vreme rea

care vreme ne ia cu ea?

Ieși, rău, din pârâu

Că-i mai rău fără de rău!

 

Luna de toamnă

 

nu mai apare Luna

nu se arată

 

este

peste crestele munților

peste blocada blocurilor

din acest oraș al lumii

al humii

 

se arată

deodată

în lumina Zeului Soare

care s-a și dus

în Apus

 

rămâne doar

în zadar

lumina Lunii de ziuă

precisă să fie viuă

în acest univers

imens

 

cu sens

sau fără sens?

 

cine mai știe

că Luna este vie?

***

 

          Gheorghe PÂRJA, Poesis, în „Graiul Maramureșului”, 28 aprilie 2012: „Ion Bogdan a fost o explozie lirică în Maramureș (alături de bunul lui prieten Simion Șuștic), atrăgând încă de la început atenția criticii. Al. Piru îl socotea un elev al lui Lucian Blaga, de la care vine ideea de a sacraliza natura. Dar Ion Bogdan a trecut prin mai multe experiențe poetice, toate întruchipând credința în cuvânt, în descifrarea simbolurilor mari prin care se recomandă  poezia de valoare. Este unul dintre cei care a luminat multe din straturile vechi din Maramureș. Un poet reprezentativ pentru lirica actuală.

 

***

 

          Laurenţiu ULICI, Prima verba, vol. II, Editura Albatros, Bucureşti, 1978, p. 45-47: „Alegându-şi aproape toate elementele din lumea vegetală a nordului montan, lăsând să se vadă  simpatia pentru desăvârşita ordine a naturii, Ion Bogdan nu scrie, totuşi, pasteluri; ochiul său rămâne mereu întors în sine, evocarea naturistă având mai mult un rol contrapunctic prin sugestia de puritate incoruptibilă, prin vitalitatea conţinută. O astfel de situaţie mă face să cred că stările de calmă trăire sunt la poet moduri ale unei aventuri lirice în profunzime.

 

***

 

          Augustin COZMUŢA, Ion Bogdan, profil literar, în „Graiul Maramureşului”, 7, nr. 1732, 29 sept. 1995, p. 6: „Versul se constituie în cadenţe solemne, de rostire cvasiretorică, somptuoasă aproape, cu  observaţia necesară că efectele declamatorii ce ar decurge dintr-o asemenea sintaxă poetică sunt  evitate printr-o voită şi meşteşugită fragmentare, rupere a textului creând senzaţia modernă de mişcare abruptă şi sincopată.

          O asemenea frazare, în schimb, nu e urmărită ca scop în sine. Ea este menită să realizeze, conform firii vizionare a poetului, o cuprindere vastă a universului, în care dialogul intim al individului cu cosmosul ocupă locul central. Deosebit de acută la Ion Bogdan este percepţia imensităţii spaţiului şi timpului, faţă de care existenţa omului nu poate fi decât efemeră.

          Sentimentul ce se comunică aparţine stărilor de spirit elegiace, nu însă în tonalitate minoră de romanţă, ci de dor nestins, care înalţă fiinţa la adevărata sa demnitate. Trăirea  înflăcărată a clipei prezente se instituie astfel ca remediu superior al implacabilei treceri.

 

***

 

          A. I. BRUMARU, Excurs într-un spațiu posibil, în „Gazeta de Transilvania, Foaie pentru  minte, inimă și literatură”, 16-17 noiembrie 2002, p. 5: A survenit..., în lucrarea lirică a lui Ion Bogdan, «descătușarea necesară» (de care vorbea, cu  ani în urmă, regretatul meu prieten Radu Săplăcan, remarcabilul critic și poet transilvan). «Aventura» poetului, deopotrivă empatică și reflexivă, vizează (observă Laurențiu Ulici, dedat și el, din păcate, neuitării) ființările necorupte ale «nordului montan» (maramureșean), numai după petrecerea lor prin catoptrica inventivă a spiritului; o aventură în care poetul urcă la «evocarea naturistă» din «profunzime», și încă una în care locurile privesc și ne adresează chemarea cu un ochi al nebănuitelor, tainicelor adâncuri.

          Așadar, un loc, spațiu defrișat, al ființei; ființa cu etern-deschisul și închisul ei, cu neîngăduințele și promisiunile ei de înfățișare. Poetul zice, iată, într-o rostire temperat expresionistă, necăutată de modele: «suntem mai mult prin/gândul nemuritor de simplu/o închipuire a lumii cum cercăm să-o știm// nu căuta în datini și noile obiceiuri/răsfăț și chiar refugiu a ceea ce nefiind chiar ești/poveștile își urmează căi prea firești acuze/acestui timp și loc al tău un spațiu/reînturnat în promiscuitate în acel/destin și întâmplare prin tâmpla ta suind/înspre ce nu-i înspre ce e/înspre ce-am vrea să fim//te reașezi în trup ca într-o colivie/mai vie decât moartea neostoit pândind/să își facă loc/și în flacăra-i nevie să te chiar cuprindă//e lumea toată  doar însingurare/în univers strălucitoare stea/prin aspre treceri aspre galaxii/redobândindu-și sinele prin sine//fii trecerea în prea realul care vine!».

          Ion Bogdan e un poet exemplar – întărit de cunoștințe filosofice și etno/hermeneutice – al  locului și ființării românești.

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.