top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comentarii arrow Călin-File din Gârliciu, un roman inițiatic... (Petre Isachi), nr.7-8(170-171),iul-aug2017
Călin-File din Gârliciu, un roman inițiatic... (Petre Isachi), nr.7-8(170-171),iul-aug2017 Print
Aug 30, 2017 at 11:00 PM

Petre ISACHI

CĂLIN – FILE DIN GÂRLICIU

UN ROMAN INIŢIATIC, 

SCRIS ÎN CHEIE MITICO-MAGICĂ

         

Adevăraţii inspiratori ai romanului Omul dintre două lumi, configurat din perspectiva a două impulsuri: obsesia eternei reîntoarceri şi fascinaţia apropierii de misterul existenţei, nu sunt cei incluşi cu multă iubire şi înţelegere de autoare în dedicaţie, ci modelele tutelare ce au recreat după matricea stilistică şi estetică a basmului popular autohton imaginarul mitico-magico-fantastic al prozei româneşti: Creangă, Eminescu, Caragiale, Vasile Voiculescu, Cezar Petrescu, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Sadoveanu etc. Diana Dobriţa Bîlea a intuit în spirit eliadesc că „literatura este fiica mitologiei”, iar orice mit actualizat/transfigurat este „un act de creaţie autonomă a spiritului”, un datum fundamental al imaginarului, o condiţie sine qua non a narativităţii. Aşa se explică de ce prozatoarea – cinci romane publicate, redactor la „Vatra”, colaborator la „Pro Saeculum” (unde susţine rubrica permanentă „Breviar editorial”), la revistele „Poezia”, „13 Plus” etc. – transfigurează mitul viu
(M. E.) de la Gârliciu, adică configurează într-o ţesătură de Penelopă modernă, în acţiune directă, toate eresurile, superstiţiile, prejudecăţile, miturile şi credinţele din acest topos poetic elocvent pentru spiritul Dobrogiei anului 2017. Autoarea alege o inspirată perspectivă interpretativă a unei problematici complexe, misterioase – scriitoarea stăpâneşte, blagian, poetica tainei – şi voit eterne: corelaţia eros-thanatos, apariţia tanatologică, visul prevestitor, secretul interzis, nostalgia cunoaşterii absolute, hazardul, predestinarea, iubirea magică, prietenia, ispita, trădarea etc., încât categorii precum miraculosul mitico-magic, ocultismul iniţiatic, alegoria poetică, simbolismul arhetipal, fantasticul, poeticul, dar şi categorii estetice specifice basmului autohton: frumosul, sublimul, urâtul, tragicul, comicul, absurdul impun în scriitură (supra)determinări mitice, arhetipale şi magice bine temperate.

          Romanciera, cunoscută mai ales cititorilor de la Pontul Euxin din volumele Dragoste şi război, Îngerul Linei, Iubirea urcă muntele, De ce iubim?, a înţeles că lumea trebuie permanent romantizată/remitizată şi recreată spiritual, prin evocarea şi actualizarea originarului păstrat nealterat în mitologia locurilor şi a apelor dunărene. Nu întâmplător, autoarea mizează pe narativitatea congenitală a miturilor şi pe statutul axiologic al magicului. Cititorul va observa, încă din incipitul cărţii, că cele două principale elemente ce structurează imaginarul sunt mitul şi magicul. Valoarea incontestabilă a acestui roman iniţiatic – autentică şi revelatoare confruntarea tensionată dintre lumea arhaică din Gârliciu, creatoare şi consumatoare din tradiţională convingere, de mituri, eresuri, superstiţii, vrăji şi cea (post)modernă, prin excelenţă pragmatică, raţionalistă şi dogmatică – nu poate fi decodificată, înţeleasă, tradusă, dacă se pierd din vedere funcţiile fundamentale ale magicului, omniprezente şi neostentativ topite în scriitură.

          Diana Dobriţa Bîlea insistă în spiritul gârlicenilor – romanul Omul dintre două lumi poate fi analizat şi ca monografie a unui sat arhetipal dunărean, în care ţiganca Luxiţa stăpâneşte, ca o împărăteasă africană, graniţa labilă dintre lumea văzută şi cea nevăzută – pe funcţia vitală – sufletească (unde important este „să înţelegi cu inima ceea ce vezi cu ochii”), pe cea religioasă (unde magicul este identificat cu sacrul, este, în fapt, una din măştile sacrului), ontologică (răspunde nevoii acute de mister, minus cunoaşterii, cum ar spune Lucian Blaga), funcţiei cognitive şi, nu în ultimul rând, funcţiei poetice (prin grila ultimei funcţii enumerate, romanul iniţiatic, aparent accesibil, Omul dintre două lumi, este un sublim poem lirico-epico-dramatic închinat oamenilor Dunării din spaţiul Brăila-Constanţa-Tulcea). O digresiune: am cunoscut poezia şi muzica Dunării, unică şi indescriptibilă în cuvinte, nu doar prin anualele traversări cu bacul/podul spre litoral, ci, poate din întâmplare, am dormit două săptămâni pe un vas, undeva, la Luciu Giurgeni. De unde credinţa că nimic nu este întâmplător în devenirea noastră! Dar să revenim, foarte importantă în alchimia scriiturii mi se pare falsa disjuncţie, pe care ar putea să o facă un cititor grăbit, dintre eul istoric şi eul mitic/magic.

          În realitate, eul narativ prezentificat – prezentul mitic/etern -  fuzionează cu eul mitic, cu cel magic şi cu cel istoric, asumându-şi funcţia de potenţare ascendentă a fantasticului („Nu plecăm. Urcăm”). Diana Dobriţa Bîlea se dovedeşte o autentică „fiică a apelor”, mai ales atunci când îi găseşte Apei Fluviului o simbolistică polivalentă cunoscută cititorilor din basmele româneşti – apă vie, apă moartă, apă lustrală (stihie purificatoare!), substanţă primordială din care iau naştere toate formele şi în care ele revin prin regresiune (nu întâmplător, Ileana naşte, la îndemnul lui Călin, în apele Dunării), dar şi când asociază apa Dunării principiului feminin, matern şi lunar, inconştientului, tenebrelor psihismului feminin, adâncurilor psihismului uman etc. Apa pare să fie, în viziunea autoarei, arhetipul tuturor legăturilor, liantul universal, dar şi un element viu, care separă şi dizolvă, un simbol etern al inconstanţei şi perisabilităţii formelor şi al scurgerii neîncetate a timpului. O parte a unei naturi vii, care gândeşte – paradoxal - asemenea omului contemporan!

          Talentul incontestabil al scriitoarei din oraşul în care Ovidius şi-a scris Tristele şi Ponticele constă nu atât în mitizarea satului dobrogean legat ombilical de mitologia Dunării, cât în înscrierea celui mai bun roman al său de până acum – Omul dintre două lumiîn gândirea poetică mitico-magică a predecesorilor şi, de ce nu, a literaturii sud-americane. Confluenţele cu estetica lui Vasile Voiculescu din Lostriţa, Pescarul Amin, Capul de zimbru, Iubire magică, Ultimul Berevoi, În mijlocul lupilor, cu mitul zburătorului din capodopera eminesciană Călin (File din poveste), cu viziunea lui Mircea Eliade din Noaptea de Sânziene, Şarpele, Întoarcerea din rai, La ţigănci etc. sunt firesc completate cu mitul vârstei de aur, al căutării originilor din Creanga de aur de Mihail Sadoveanu, cu Strigoiul de Ion Agârbiceanu sau cu fantasma obsesivă a mitului femeii eterne din Rusoaica lui Gib Mihăescu şi, de ce nu, cu Aranka, ştima lucrurilor de Cezar Petrescu etc. Punerea imaginarului fantastic în relaţie nemijlocită cu mitologia (mai precis cu „mitul viu”, în expresia lui M. Eliade) şi cu gândirea magică deschide cititorului ales calea de acces spre modul de existenţă în şi prin eternitate.

          Pentru a putea traduce – eu nu am citit niciodată o carte, eu am tradus-o, repeta G. Călinescu studenţilor săi – cunoaşterea etern-fiinţială localizată în spaţiul dunărean, în realitate în illo tempore, rog pe fratele meu, cititorul, să mediteze peste povestea unui loc aparent profan, cu răbdare benedictină, la conotaţiile, eficienţa simbolurilor şi a arhetipurilor culturale configurate narativ, dar nu întâmplător, în scriitură. Notez câteva simboluri, motive, arhetipuri, fără pretenţii exhaustive şi fără să cred că nu le-am uitat tocmai pe cele mai importante: balaur, aur, babă, barcă, barbă, părul blond al Ilenei, câine, cerb, cimitir, coadă. comoară, copil, caloian, fântână, floare, podar, inimă, insulă, lac, înger, mama, moartea, noapte, nufăr, nuditate, pădure, pământ, păpuşă, peşte/ somn, peşteră, piatră, plop, poartă, pod, rac, salcie, sicriu, suflet, şacal, şarpe, tata, val, vânt, copac, vis, mal, luna etc. Înţelegându-le, ajungi să susţii, asemenea lui Goethe, că în Lume totul este exprimat simbolic, iar existenţa fiecăruia dintre noi se încadrează în tipare eterne, transistorice. Observaţi în romanul iniţiatic Omul dintre două lumi cum istoria e absorbită în mitologie, regândită magic şi trăită poetic. Să nu uităm: Lumea nu poate fi trăită decât poetic!

          Trăind şi poetizând miturile – este invitaţia Dianei Dobriţa Bîlea – ieşim din timpul profan şi intrăm într-un timp sacru, deopotrivă primordial şi recuperabil la infinit. Probabil că timpul/spaţiul mitic alimentează autoarei mitul tinereţii fără bătrâneţe, în fapt, mitul frumoasei iluzii că „moartea nu există”! Cititorul va descoperi că nu doar Călin şi Ileana sunt arhei ce locuiesc spaţiul narativ al acestui roman iniţiatic, unde migrările fantastice din apele enigmaticei Dunări au sensuri când în amonte, când în aval, când în aparent neclintitele tărâmuri subterane ale muzicii clopotelor sau în visatul „rai”, în care Ileana îşi reîntâlneşte, aşa cum o ştia, mama. Supratema romanului, cea care configurează imprevizibil traiectele iniţiatice, este iubirea magică, fatală şi inefabilă, „singurul antidot al morţii”. Efectele benefice ale morţii le sintetizează, cititorul îşi aminteşte, Al. Paleologu în Treptele lumii: Fiindcă e muritor, omul întemeiază familie, cetate, instituţii, religie, monumente, toate acestea în pofida morţii: non omnis moriar. Civilizaţia se naşte din conştiinţa omului că e muritor”. Sub ingenuitatea viziunii fantastice, autoarea ne propune un sens fantastic morţii, oferindu-ne, simultan, perpetuarea civilizaţiei tradiţionale în satul dobrogean postcomunist, asediat de fenomenul globalizării şi părăsit de „sufletul magic” al culturii tradiţionale.

          Întâlnirea cititorului cu romanul Omul dintre… nu poate fi întâmplătoare! Ca toate întâlnirile are o anumită predestinaţie, ţine de simbolistica epifaniilor, a călătoriilor şi a probelor iniţiatice. Alegerea aparţine lectorului, deşi se spune că toate întâlnirile, inclusiv cele cu o carte, sunt dirijate de forţe supraumane! Asta pentru a vă sugera în spiritul romanului, al realismului magic, că fiecare dintre noi trăim între „două lumi”, unde permanent ne cântă un clopot de nuntă sau de înmormântare şi unde, cum spunea vrăjitoarea Luxiţa: „Nimeni nu moare cu adevărat”. Cine poate să o contrazică?! Lăsăm suspendată întrebarea: dacă, totuşi, cineva trăieşte cu adevărat, astăzi, când contemporanul de lângă noi face „selfie cu Dumnezeu” (am folosit titlul unui volum de poezii al lui Laurenţiu Belizan)?

           Credinţa Dianei Dobriţa Bîlea „că moartea nu există” - există în schimb erosul; cât dor de iubire, atâta dor de moarte - ne confirmă teza că doar imaginaţia rămâne facultatea posibilului, puterea de contingenţă a viitorului şi contrapunctul axiologic al acţiunii. În funcţia fantastică a scriiturii romanului Omul dintre… căutăm, de fapt, acel atât de necesar „supliment de suflet” pierdut în angoasa determinismelor şi în golul generat de o istorie manipulatorie. Întrebarea este dacă – aşa cum ne sugerează romanciera constănţeancă – există în acest roman iniţiatic o „fantastică transcendentală” (Novalis), adică există o realitate „identică şi universală a imaginarului”? Parcă ar mai conta atunci când trăieşti poetic între imaginar şi fantastic!

 

* Diana Dobriţa Bîlea, Omul dintre două lumi, roman, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2017.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.