top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comentarii arrow Recenzii de Sonia Elvireanu și de Ovidiu Bufnila, nr.7-8(170-171), iul-aug 2017
Recenzii de Sonia Elvireanu și de Ovidiu Bufnila, nr.7-8(170-171), iul-aug 2017 Print
Aug 31, 2017 at 11:00 PM

Sonia ELVIREANU

O SINTEZĂ DE ISTORIE POLITICĂ ŞI LITERARĂ

 

Recentul volum al istoricului şi criticului literar Ion Simuţ, Literaturile române postbelice (Editura Şcoala Ardeleană, 2017), este o carte de referinţă pentru orice cercetător al fenomenului literar postbelic. Studiul în patru capitole, precedate de Argument, se sprijină pe un vast material documentar de cea mai recentă dată:  surse istorice, politice, filozofice, de critică şi istorie literară, documente din arhivele securităţii.

Criticul îşi propune să ilustreze relaţia dintre politică şi literatură între 1945-1989, argumentând că nu există o literatură română unică, ci literaturi paralele, generate de factori multipli. Stabileşte patru serii de literaturi: geografică, istorică, tipologică, politică. În seria literaturii politice se situează literatura română postbelică, creată în „dictatura socialistă”. După raportarea scriitorului la regimul politic totalitar, identifică patru tipuri de literatură: oportunistă, evazionistă,  subversivă, disidentă şi literatura exilului.

Ideea unor literaturi diferite e lansată de Ion Simuţ încă din 1993, în articolul Cele patru literaturi, iar cartea sa Incursiuni în literatura actuală (1994) ilustrează pe larg „fenomenul diferenţierii discursurilor literare postbelice de dinainte de 1989”. În contextul cultural postdecembrist, inflexibil faţă de literatura creată în socialism, a intransigenţei morale faţă de scriitorii oportunişti, istoricul literar îşi impune teoria despre literaturile paralele.

Concepută ca „o teoretizare sau o interogare a celor patru tipuri de literatură, proiectate pe un fond generos de istorie politică”, Literaturile române postbelice este o pledoarie pentru regândirea conceptului de istorie literară, un alt „mod de a gândi istoria literaturii române postbelice în funcţie de conceptele definitorii“. Istoricul literar redefineşte concepte, surprinde specificul epocii comuniste (ideologie unică, partid unic, gândire captivă, obedienţă, represiune), instituţiile politice de constrângere şi control în dictatura postbelică (partidul, securitatea, cenzura), raportul scriitorului şi al literaturii cu puterea totalitară. Cercetează, diferenţiază şi priveşte critic istoriile literare postbelice, parţiale (focalizate pe literatură sub regim comunist) ori integrale (de la origini până în prezent). Remarcă două viziuni asupra literaturii postbelice: pesimistă (discreditează toată literatura, infestată de ideologie, Eugen Negrici) şi optimistă (unele opere se salvează prin valoarea lor estetică). Identifică plusurile şi minusurile acestora. Literatura română sub comunism (Eugen Negrici) e „descriptivă, neconceptuală, lacunară”, vulnerabilă din cauza precarităţii conceptuale.

Între cele două perspective exclusiviste, Ion Simuţ propune una care să evalueze literatura română în regim totalitar prin prisma esteticului în contextul istoric al suprimării libertăţii de creaţie.

Criticul reliefează diferenţe majore între scriitori în atitudinea politică şi în creaţie, chiar la acelaşi scriitor (evazionist, subversiv, apoi disident). Analizează lucrări de referinţă, studii recente, teze de doctorat despre literatura în comunism, exprimându-şi ferm şi argumentat punctul de vedere în legătură cu utilizarea, suprasolicitarea ori confuzia unor concepte, fără maliţiozitate, cu fair-play-ul profesionistului cu spirit polemic.

Periodizarea literaturii, diferită în sintezele şi istoriile literare analizate, e privită critic şi comparativ, cu reliefarea unor delimitări clare şi „reconstrucţia conceptuală a modernităţii româneşti” (Ion Bogdan Lefter, Recapitularea modernităţii). Evaluarea literaturii române în comunism nu se poate face, afirmă criticul, fără raportare la factorul politic care a generat-o: „Literatura a fost constrânsă, între 1945-1989, să trăiască în aceste relaţii de dependenţă totală”.

Istoricul literar ne propune o sinteză de istorie politică şi literară, ilustrată cu exemple relevante despre modificarea mentalităţii în comunism prin infiltrarea perversă a ideologiei comuniste în gândire, formarea unei literaturi aservite politicii partidului, funcţionarea securităţii şi a cenzurii pentru controlul total al culturii, „legislativ, ideologic, financiar, administrativ”. Citatele din notele informative şi fişele de securitate întocmite scriitorilor, o adevărată „arhivă de istorie literară”, mărturiile directe despre cenzurarea manuscriselor sunt concludente pentru înţelegerea raporturilor reale dintre politică şi literatură, sub controlul permanent şi represiv al securităţii.

Canavaua istorică condensează istoria perioadei 1945-1989, cu o periodizare raportată la evenimente istorice şi o succintă prezentare a literaturii: 1945-1947 (între două dictaturi), 1948-1953 (socialismul de tip sovietic), 1953-1965 (desovietizare lentă, spre comunismul naţional), 1965-1971 (etapa liberalizării perverse), 1971-1989 (socialismul dinastic). Primele două etape sunt marcate de arestări, persecuţii politice, epurări, suprimarea elitelor, de o violentă agresiune asupra culturii române, epurată, trunchiată ori interzisă pentru a crea şi impune o nouă cultură, proletară, de propagandă, aservită, supraevaluată.

Perioada de „desovietizare” se distinge printr-o aparentă destalinizare şi liberalizare culturală, cu anumite permisivităţi în reeditarea unor scriitori clasici şi interbelici, fără a renunţa la represiunea stalinistă.

Generaţia ’60 (Dumitru Radu Popescu, Fănuş Neagu, Augustin Buzura, Ştefan Bănulescu, Octavian Paler, Nicolae Breban, Constantin Ţoiu; Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu) marchează o schimbare benefică în literatura română: depolitizarea, reabilitarea esteticului şi recuperarea modernităţii interbelice. O literatură nouă, susţinută de critici tineri: Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Matei Călinescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu. Într-un capitol consacrat lui Nicolae Labiş, criticul surprinde modul în care poetul depolitizează lirismul, reabilitând poezia intimistă.

În etapa „liberalizării perverse”, regimul nu renunţă la ideologizare, la cenzură, dar permite unele libertăţi: reeditarea scriitorilor interbelici interzişi, apariţia unor „capodopere ale literaturii române”, publicarea cărţilor unor scriitori din exil (Ionescu, Eliade), apariţia antologiei lui Nicolae Manolescu cu introducerea unor poeţi din detenţie, reabilitarea lui E. Lovinescu.

În perioada „socialismului dinastic” se revine la redogmatizare şi control totalitar prin Tezele din iulie 1971. Ca reacţie, apar actele de disidenţă făţişă, prin atitudine şi operă, cazul cel mai spectaculos fiind Paul Goma, exodul scriitorilor spre Occident, canonul generaţiei ’80.

Istoricul literar reabilitează imaginea maculată a scriitorului român din comunism printr-o antologie a demnităţii şi prezintă sintetic literaturile paralele: literatura oportunistă, de propagandă; literatura evazionistă (refugiul în imaginar: onirismul, cerchismul, euphorionismul); literatura subversivăîşi permite o politizare discretă, ieşită parţial din cadrele recomandate oficial”, prin limbaj esopic; literatura disidentă şi literatura exilului, „în totală opoziţie cu regimul”, cu ilustrarea cronologiei disidenţei şi a exilului literar postbelic (tipuri de disidenţă şi exil).

Studiul se încheie cu o perspectivă asupra literaturii române postdecembriste în economia de piaţă şi o „pledoarie pentru o critică simptomatologică”. 

Ion Simuţ pledează pentru o istorie literară care să facă inteligibilă literatura creată sub presiune ideologică totală. Ne propune o sinteză de istorie politică şi literară, excelent argumentată şi ilustrată, cu o amplă documentare, despre literatură în relaţiile sale cu regimul comunist dictatorial.

 

Ovidiu BUFNILĂ

IPOSTAZA VĂLURITOARE

Ce ar fi însă Universul? Să vedem dacă nu cumva ne asumăm un risc lucrând asupra limitei, asupra enciclopediei universale, asupra universului însuşi.

Ce ar fi însă Universul? Oare nu e cumva o frumoasă şi tragică ficţiune de trebuinţă profundei noastre raportări la existenţă? Nu este el verb şi nu substantiv? Nu este el o existenţă a textului sau a texturii? Dar ce poate fi existenţa? Carnavalul simţurilor? Beţia ideilor?

Oare nu ar trebui să depăşim această stare enciclopedică şi să ne avântăm navigând plini de curaj mai departe? De ce e bun un Univers izvorât dintr-o stare punctuală şi nu unul vălurit dintr-o mulţime de puncte vălurite şi ele? De ce ne-ar fi de ajuns un univers spânzurat într-o singularitate şi nu un univers vălurit în el însuşi şi mai mult decât atât? Sigur, spiritele auguste şi academiile gomoase vor susţine sus şi tare că, nedescoperindu-se neomogenitatea universului, acesta va fi fiind omogen. Dar dacă renunţăm la această idee încercând să găsim nu calitatea sau adverbul, ci mai cu seamă dinamica universului? Ce ar fi dinamica? Procesualizarea prin verb.

Renunţarea la statutul iluzoriu de spectator şi acceptarea unei mişcări bănuite dincolo de staticul care defineşte, eronat, acest Univers. Dar ce este oare acest Univers? E identificabil prin Big Bang? E identificabil prin construcţiile noastre rigide? Să nu fie oare Big Bang tocmai esenţa parşivă a staticului? Şi nu suntem chiar noi înşine arestaţi într-un static imposibil şi tembel? Mai degrabă Ipostaza pare să fie pe înţelesul nostru profund, dorit, imaginat, căutat. Ipostazele sunt acele fermecătoare alcătuiri dinamice care dau viaţă acestui Univers care pare să fie aşa cum nu bănuim să fie. Ipostazele nu sunt mulţimi de puncte şi nici puncte singulare. Par a trece dincolo de punct, azvârlindu-ne în incertitudinea văluririi. Căci nu cumva valul este expresia ipostazei vălurite? Nu acolo, pe fund, rămân lucrurile pironite în imagini în timp ce, undeva, sus, într-o iluzorie geometrie, se fac şi se desfac esenţele? Mulţimile de puncte sunt, ce-i drept, tentante. Ar fi simplu şi fermecător să fie numai mulţimi de puncte legate unele de altele prin alte mulţimi de puncte, puzderie. Punctul ne face vulnerabili. Ai crede că ne micşorăm aruncându-ne într-un hău cu aparenţă de punct.

Un fel de sorb magic, în care staticile noastre se frâng, se sfărâmă, se topesc într-o realitate virtuală imposibilă, nebănuibilă, inimaginabilă. Punctul ne place pentru că, iluzoriu, îl putem identifica. Sau cel puţin aşa ne amăgim. Pentru că e un punct iluzoriu, chipurile esenţial, Big Bang-ul ne place, ne atrage, ne face să-l formatăm, să-l înjghebăm cumva în Istoria noastră. Avem o referinţă, un punct de referinţă. Suntem aninaţi de un fals Big Bang cu un fel de disperare, traversând crize existenţiale importante, devastatoare, ultimative. Dar poate că ar trebui să ne eliberăm. Universul e un ocean de ipostaze. Ipostazele par perverse, ne scapă înţelesului. Nu poţi stabili coordonatele unei Ipostaze văluritoare aşa cum ai stabili coordonatele unei insule. Nu te poţi decât văluri împreună cu o Ipostază pentru a o înţelege, pentru a o descoperi.

Obiectele cosmice se transformă în ipostaze văluritoare, Big Bangul nefiind de trebuință nici măcar, așa, ca teorie. Sunt ipostaze și, se pare, Universul s-a născut dintr-un val care s-a spart. În urma noastră, scăpând observaţiei, fie ea empirică sau ştiinţifică, ipostaza se eliberează de strânsoarea staticului omenesc. Noi suntem chemaţi să descoperim ipostazele văluritoare nefiind alături lor şi nici înlăuntrul lor, ele nefiind în sens propriu.

Ipostazele vorbesc neîncetat despre discontinuitate. Dar nu despre delimitare.

Ele nu sunt ale limitei. În linii mari, ipostazele nu au o limită a lor, ci numai vecinătăţi. În inima vecinătăţilor se petrec ipostaze stranii, de negândit. Nu sunt obiecte cosmice, dar, privite dintr-un anume punct de vedere, par obiecte cosmice. Nu sunt nişte halte, ci poate arhipelaguri de insule care se schimbă neîncetat pe măsură ce văluririle le scaldă. Înghesuite unele într-altele, aparent şi pervers, ipostazele vălurite şi văluritoare sunt mereu în mişcare, ele fiind esenţa mişcării. Nu sunt corpuri şi nici trupuri. Nu le poţi arăta cu degetul şi nu le poţi vedea nici cu telescopul şi nici la microscop. Dacă ai atins ştiinţa magică a văluririi, poţi, ca semn suprem al libertăţii tale navigatoare, să ţi le imaginezi.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.