Leon-Iosif GRAPINI

LA FIERĂRIE

Fierăria de lângă apă era locul cel mai atrăgător, mai interesant și mai plin de viață de pe ulița noastră. Scriu și retrăiesc în cuvinte întâlnirea cu fierăria acelor vremuri. Aici se adună la taclale gospodarii satului, se deapănă amintiri din armată, se spun cele mai teribile povești și cele mai năstrușnice întâmplări. Oamenii vin cu un cal sau cu un bou la potcovit, cu o unealtă la reparat, cu alte treburi ori pur și simplu să mai schimbe o vorbă, să mai audă o minciună, să-și verse năduful pe autorități, convinși fiind, lucru verificat, că meșterul e om de cuvânt și de încredere. Dar făuria este un loc de poveste nu doar pentru că bărbații vorbesc de una și de alta petrecute prin sat și prin lume, ci și pentru că aici întâlnești lucruri miraculoase, ești mic și nu știi multe, așadar, ce vezi îți stârnește mirarea, te uiți și te crucești, când pășești înăuntru te izbesc din toate părțile felurite scule, sunt atâtea scule agățate, una lângă alta, una sub alta, în cuie pe toți pereții, pe grinzile de susținere ale acoperișului sau aruncate la voia întâmplării pe mese de lemn sau metalice, încât nu știi asupra cărora să stăruiești mai mult cu privirea și te întrebi la ce folosesc toate la un loc sau unele în parte, cu înfățișări ciudate, fără nicio noimă, unele cu denumiri în altă limbă, dacă vrei să le spui numele ți se încurcă limba în gură. Atracția cea mai mare o are focul din vatră, unde se înfierbântă și se roșește o bucată oarecare de fier, foc ce se înviorează și sporește ori de câte ori fierarul sau ucenicul lui apasă cu piciorul o pedală legată printr-o sfoară groasă la foale, un ditamai burduful, dar și mai abitir ademenește privirea locul din mijloc al atelierului, unde se află nicovala pe un butuc uriaș, pe care fierul înroșit se înmoaie de parcă ar fi lut ori plastilină, ai tentația să-l iei în mână și să faci din el figurine și forme nedefinite, meșterul, cu un clește lung în mâna stângă, ține bucata de metal, în vreme ce cu dreapta, mânuind un baros, lovește cu forță mai mare sau mai mică, după cum cere obiectul care se va naște, se folosește de marginile colțuroase, conice sau drepte, ale ilăului pentru a contura și a da forma finală fierului. Se găsesc și alte nicovale, cu toate că seamănă între ele, sunt ușor diferite, fiecare e potrivită la fabricarea unor anumite piese. Până la forma ultimă încă e cale, răcindu-se, bucata de metal, care prinde oareșce înfățișare, revine în vatră, se înroșește din nou, se reiau loviturile, până când fierarul, privind cu un ochi de specialist piesa, hotărăște că e gata. Dacă ne gândim numai la potcoave și la cine știe ce obiect ieșit din mâna făurarului, suntem departe de adevăr, aici se meșteșugesc garduri și porți metalice cu fel de fel de bare răsucite și încovoiate în fel și chip, cu ornamente de tablă ce închipuie flori, frunze sau alte lucruri din natură sau făcute de om, scaune și mese de fier, stelaje, scări, telegi și cărucioare, sobe de tablă în formă de cizmă, mari sau mici, după cum este plita adusă de beneficiar, toate lucruri de trebuință, sunt timpuri când acestea nu se găsesc în comerț sau, dacă se găsesc, sunt prea scumpe. Din bucata de fier sar scântei care, dacă ai sta aproape, însă nu ți se dă voie, ți-ar arde îmbrăcămintea, ba, mai rău, fărâma aprinsă ți-ar putea sări pe mâini sau pe față, provocându-ți arsuri, sau, Doamne ferește, în ochi, ceea ce ar fi mult mai grav, hainele fierarului nu ard, el poartă un șorț lung de piele tăbăcită, ce-i acoperă trupul de la gât până la căputa piciorului, în mâini are mănuși, iar pe față, un obrăzar cu o fereastră alungită și îngustă, prin care ochii lui văd ce are de făcut. În lucru, folosește baros mai mare ori mai mic, ciocane de diferite dimensiuni, în funcție de mărimea și de finețea piesei prelucrate. Are atâtea baroase, ciocane și ciocănele, încât te întrebi la ce i-or fi bune toate sau dacă le folosește pe toate, ori le ține numai spre mirarea proștilor, mai știi, poate le afișează peste tot doar de impresie, La ce-ți folosește asta, bade, La nimic, Atunci de ce o mai ții, Așa, ca să întrebe cei ca tine. De la fierul înroșit sau de la foale nu-ți poți lua ochii decât atunci când meșterul scoate cu un cârlig potcoava dintr-un butoi de tablă, plin cu apă neagră ca tăciunele, iese afară și se îndreaptă spre strunga unde este priponit calul, te iei după el, e păcat să nu asiști la potcovitul bidiviului, în timp ce stăpânul îl ține cu o mână de căpăstru, iar cu cealaltă îl lovește repetat și ușor cu coada biciului peste bot, fierarul ridică piciorul animalului, stând într-o lăture, altfel riscă să fie lovit cu copita tocmai în numele tatălui și să ajungă la Tatăl ceresc, îi curăță unghia groasă de noroi și o taie cu un cosor, îi potrivește potcoava răcită în butoi, nu suficient de răcită, căci locul curățat sfârâie, împrăștiind un miros înțepător cum numai aici poți mirosi, apoi, bate caiele în găuri, terminând lucrarea. Ești mic și neștiutor, te întrebi dacă-l doare pe animal când îi pătrund cuiele în copită, fierarul spune că nu, greu de crezut, îți intră un ghimpe mic sub unghie și urli de te aude tot satul.

Milăria, ridicată pe grădină, ne fascina doar la început, când badea Leontin așeza, de la mic la mare, în picioare, sprijinite unele în altele, lobde și trunchiuri subțiri de copac, alcătuind o construcție conică uriașă, o acoperea cu cetină de brad și cu pământ argilos, pe care îl bătea cu dosul unei lopeți sau cu o scândură lată, lăsa la bază un orificiu cât o gură de găleată, pe unde aprindea lemnele îngropate, și-l astupa mai apoi, milăria nu trebuia să răsufle pe niciunde, când fumul își găsea o gaură să iasă afară, fierarul o acoperea cu baligă și cu pământ. După două, trei săptămâni, poate o lună, după cât era de mare movila, rezulta un cărbune numai bun pentru focul din vatra atelierului său. Ce faci aici, bade, O milărie, Ce-i aia, O să vedeți când e gata, Hai, zi-ne, Păi nu v-am zis, cărbuni fac, Pentru ce, Pentru foc, Și când e gata, Mă, parcă ați sta pe cărbunii aprinși pe care încă nu i-am făcut, nu aveți răbdare, mai durează, mergeți voi la joacă, vă chem când o termin, Mai bine ne uităm, Mai bine, uitatul nu e pe bani, puteți sta oricât.

Atracția principală la fierărie era însuși fierarul, badea Leontin, un bărbat înalt, solid, cu burta ușor revărsată peste cureaua pantalonilor, cu mâini uriașe, în care barosul părea un simplu ciocan, rotund la față, bucălat, cu sprâncene stufoase și negre, umbrind doi ochi jucăuși, pătrunzători și mereu puși pe iscoadă, privirea se acomoda după om și după împrejurare, pătrunzătoare, tare și dojenitoare sau înțelegătoare și blândă. Farmecul lui erau vorbele de duh, avea un umor așezat, rece uneori, îi erau pe plac glumele, chiar și cele făcute pe seama sa, prilej pentru replici pe măsură, dacă nu cumva și mai usturătoare, îi făcea plăcere să dea povețe celor mici, să-i ia în derâdere pe creduli și pe făloși, intra în discuții cu vorbe calculate, avea păreri sănătoase despre una sau alta, nu suporta lenea și trufia, mai ales minciuna și cerșitul, nu-i vedea cu ochi buni pe țigani, avea ceva milităros în comportare, îi plăcea să țină lecții celor din jur, spunea povești urmărind un scop anume, în beneficiul său ori al ascultătorului, se distra pe seama noastră, a celor mici. În armată, după ce a urmat o școală regimentară, a devenit comandant de pluton, dar, fiind singur la părinți, a ales să se întoarcă acasă, cu gradul de sergent, ceea ce, în acele timpuri, constituia un lucru însemnat, avea un respect afișat față de armată, nu însă și față de autoritățile comuniste, atitudine mai mult bănuită de către prieteni, decât certă. Își iubea cei doi băieți, Miluț și Tinu, dar, ca și mama, avea aceeași părere privind educația copiilor, ei trebuie să știe că sunt îndrăgiți, dar să știe și de frică, dacă o corecție cu biciul era necesară, o aplica fără reținere. Vedeam în el un model, ne impresiona meseria lui, de altfel, băiatul cel mic o va îmbrățișa, devenind la vremea lui fierar. Nu era nici gură spartă, nici mână largă, aduna bani pentru a cumpăra o nouă casă, mai încăpătoare, cu ogradă mai largă, unde să-și instaleze atelierul, cu grădină lângă locuință, și a reușit, eram pe clasa a doua când s-a mutat de pe uliță, în locul lor venind o familie cu trei fete, mult mai mici decât mine. Întrucât nu-i dădea mâna, am văzut de ce, nu cheltuia fără rost, copiii nu s-au bucurat de jucării cumpărate, le confecționa el din lemn sau din tablă, el ne-a făcut schiuri din doage de bărbânțe învechite și patine de lemn, prinse pe picior cu nojițe, care alunecau pe gheață cu ajutorul unei lame de metal, vestitele tălpălauă, mai toți copiii din sat aveau aceste patine. Din dreptul casei lui Iochim, ulița cobora într-o ușoară pantă până la râu, un adevărat derdeluș, veneau aici, cu sania și cu schiurile, băieți și fete din drumul mare, sigur, întâietate aveam noi, copiii de pe ulicioară, dacă eram mai mici, și nu ne ascultau, aveam frați mai mari ca ei. Când lucrul îl copleșea, iar noi ne zgâiam la el din ușa atelierului, încurcându-l în drumurile sale, ne aduna în fața fierăriei și ne spunea o poveste înspăimântătoare, ne luam tălpășița cât ai zice pește, povestea cu mogâldeața e grăitoare, o vom citi când îi va veni rândul. Uneori, discuțiile între bărbați deveneau nerușinate, locul nostru nu era acolo, însă cum să pleci de bunăvoie când auzi așa ceva, Mă, copii, nu cumva trece șatra de țigani pe drumul mare, ne întreba, noi o luam la goană, nici vorbă de căruțe cu coviltir, sau, Voi ați mâncat azi plăcinte cu urdă și cu mărar, Nuuu, No, ia vedeți că nevastă-mea are un lighean plin, fugi și vezi că nu are, Nu are, bade Leontin, Poate încă nu a dospit aluatul, Ne-ai păcălit, Mă, copilași, nu v-am păcălit, v-am trimis de aici că vorbele nu erau pentru urechile voastre. Când socotea că întrebările despre uneltele sale devin supărătoare și-l distrag de la muncă, ne liniștea imediat, Dar asta ce-i, Seletzețhamăr, Ce, Ce ați auzit, Dar scula asta cum se cheamă, Rundhamăr, Și asta, Stekly, Asta, Pantfago. Era clar, ce să mai întrebi. Când venea nevasta lui să-l cheme la masă ori pentru o treabă care ținea de el, o tachina, Leontine, ai gătat de lucrat, Dar tu ai gătat de stat, Leontine, hai până acasă, Repede să vin sau încet, Repede, repede, Atunci vin încet. Uneori, mama se lua la sfadă cu lelea Lucreța, se ocărau una pe alta din pricina odraslelor, eu îl pâram pe Miluț la mama că m-a lovit, el mă spunea mamei sale că am dat în el, ele ieșeau în târnaț, se certau la vedere, le despărțeau curțile și un gard, în timp ce ele își spuneau vorbe urâte, eu cu Miluț reluam joaca, ele reluau buna înțelegere după câteva zile, tot din cerdac se certau și bunicile noastre, verișoare una cu alta, din aceeași pricină, dar cu voce mai slabă, erau bătrâne, și cu mai multe cuvinte de ocară, aveau experiență mai mare. Badea Leontin nu avea treabă, când nevastă-sa se ciondănea cu mama, el, venind de la fierărie, îi spunea în trecere, Ceartă-te liniștită, când gați, hai și-mi pune în farfurie. Într-o sâmbătă, cu o zi înainte de Paști, vine un om să-i ascută o secure, E urgent, se interesează fierarul, Ar cam fi, Atunci, hai la fierărie, pe drum, clientul, ca tot omul, să intre în dialog, dacă tot l-a deranjat, așa că întreabă, Femeia ta a frământat de colaci, i-a dospit aluatul, Nu, încă mai dospește ea în pat. De la el țin minte câteva vorbe pilduitoare, Când ieși dintr-o încăpere saluți, nu înjuri, Cartea în ghiozdan e o povară, mai apoi e o comoară, Nu-ți iei pălăria din cap nici ca să dai cu ea de pământ, nici ca să te supui, ci ca să arăți respect.