Leon-Iosif GRAPINI
LA FIERĂRIE
Fierăria de lângă apă era locul cel mai atrăgător, mai
interesant și mai plin de viață de pe ulița noastră. Scriu și retrăiesc în
cuvinte întâlnirea cu fierăria acelor vremuri. Aici se adună la taclale
gospodarii satului, se deapănă amintiri din armată, se spun cele mai teribile
povești și cele mai năstrușnice întâmplări. Oamenii vin cu un cal sau cu un bou
la potcovit, cu o unealtă la reparat, cu alte treburi ori pur și simplu să mai
schimbe o vorbă, să mai audă o minciună, să-și verse năduful pe autorități,
convinși fiind, lucru verificat, că meșterul e om de cuvânt și de încredere.
Dar făuria este un loc de poveste nu doar pentru că bărbații vorbesc de una și
de alta petrecute prin sat și prin lume, ci și pentru că aici întâlnești
lucruri miraculoase, ești mic și nu știi multe, așadar, ce vezi îți stârnește
mirarea, te uiți și te crucești, când pășești înăuntru te izbesc din toate
părțile felurite scule, sunt atâtea scule agățate, una lângă alta, una sub
alta, în cuie pe toți pereții, pe grinzile de susținere ale acoperișului sau
aruncate la voia întâmplării pe mese de lemn sau metalice, încât nu știi asupra
cărora să stăruiești mai mult cu privirea și te întrebi la ce folosesc toate la
un loc sau unele în parte, cu înfățișări ciudate, fără nicio noimă, unele cu
denumiri în altă limbă, dacă vrei să le spui numele ți se încurcă limba în
gură. Atracția cea mai mare o are focul din vatră, unde se înfierbântă și se
roșește o bucată oarecare de fier, foc ce se înviorează și sporește ori de câte
ori fierarul sau ucenicul lui apasă cu piciorul o pedală legată printr-o sfoară
groasă la foale, un ditamai burduful, dar și mai abitir ademenește privirea
locul din mijloc al atelierului, unde se află nicovala pe un butuc uriaș, pe
care fierul înroșit se înmoaie de parcă ar fi lut ori plastilină, ai tentația
să-l iei în mână și să faci din el figurine și forme nedefinite, meșterul, cu
un clește lung în mâna stângă, ține bucata de metal, în vreme ce cu dreapta,
mânuind un baros, lovește cu forță mai mare sau mai mică, după cum cere
obiectul care se va naște, se folosește de marginile colțuroase, conice sau
drepte, ale ilăului pentru a contura și a da forma finală fierului. Se găsesc
și alte nicovale, cu toate că seamănă între ele, sunt ușor diferite, fiecare e
potrivită la fabricarea unor anumite piese. Până la forma ultimă încă e cale,
răcindu-se, bucata de metal, care prinde oareșce înfățișare, revine în vatră,
se înroșește din nou, se reiau loviturile, până când fierarul, privind cu un
ochi de specialist piesa, hotărăște că e gata. Dacă ne gândim numai la potcoave
și la cine știe ce obiect ieșit din mâna făurarului, suntem departe de adevăr,
aici se meșteșugesc garduri și porți metalice cu fel de fel de bare răsucite și
încovoiate în fel și chip, cu ornamente de tablă ce închipuie flori, frunze sau
alte lucruri din natură sau făcute de om, scaune și mese de fier, stelaje,
scări, telegi și cărucioare, sobe de tablă în formă de cizmă, mari sau mici,
după cum este plita adusă de beneficiar, toate lucruri de trebuință, sunt
timpuri când acestea nu se găsesc în comerț sau, dacă se găsesc, sunt prea
scumpe. Din bucata de fier sar scântei care, dacă ai sta aproape, însă nu ți se
dă voie, ți-ar arde îmbrăcămintea, ba, mai rău, fărâma aprinsă ți-ar putea sări
pe mâini sau pe față, provocându-ți arsuri, sau, Doamne ferește, în ochi, ceea
ce ar fi mult mai grav, hainele fierarului nu ard, el poartă un șorț lung de
piele tăbăcită, ce-i acoperă trupul de la gât până la căputa piciorului, în
mâini are mănuși, iar pe față, un obrăzar cu o fereastră alungită și îngustă,
prin care ochii lui văd ce are de făcut. În lucru, folosește baros mai mare ori
mai mic, ciocane de diferite dimensiuni, în funcție de mărimea și de finețea
piesei prelucrate. Are atâtea baroase, ciocane și ciocănele, încât te întrebi
la ce i-or fi bune toate sau dacă le folosește pe toate, ori le ține numai spre
mirarea proștilor, mai știi, poate le afișează peste tot doar de impresie, La
ce-ți folosește asta, bade, La nimic, Atunci de ce o mai ții, Așa, ca să
întrebe cei ca tine. De la fierul înroșit sau de la foale nu-ți poți lua ochii
decât atunci când meșterul scoate cu un cârlig potcoava dintr-un butoi de
tablă, plin cu apă neagră ca tăciunele, iese afară și se îndreaptă spre strunga
unde este priponit calul, te iei după el, e păcat să nu asiști la potcovitul
bidiviului, în timp ce stăpânul îl ține cu o mână de căpăstru, iar cu cealaltă
îl lovește repetat și ușor cu coada biciului peste bot, fierarul ridică piciorul
animalului, stând într-o lăture, altfel riscă să fie lovit cu copita tocmai în
numele tatălui și să ajungă la Tatăl ceresc, îi curăță unghia groasă de noroi
și o taie cu un cosor, îi potrivește potcoava răcită în butoi, nu suficient de
răcită, căci locul curățat sfârâie, împrăștiind un miros înțepător cum numai
aici poți mirosi, apoi, bate caiele în găuri, terminând lucrarea. Ești mic și
neștiutor, te întrebi dacă-l doare pe animal când îi pătrund cuiele în copită,
fierarul spune că nu, greu de crezut, îți intră un ghimpe mic sub unghie și
urli de te aude tot satul.
Milăria,
ridicată pe grădină, ne fascina doar la început, când badea Leontin așeza, de
la mic la mare, în picioare, sprijinite unele în altele, lobde și trunchiuri
subțiri de copac, alcătuind o construcție conică uriașă, o acoperea cu cetină
de brad și cu pământ argilos, pe care îl bătea cu dosul unei lopeți sau cu o
scândură lată, lăsa la bază un orificiu cât o gură de găleată, pe unde aprindea
lemnele îngropate, și-l astupa mai apoi, milăria nu trebuia să răsufle pe
niciunde, când fumul își găsea o gaură să iasă afară, fierarul o acoperea cu
baligă și cu pământ. După două, trei săptămâni, poate o lună, după cât era de
mare movila, rezulta un cărbune numai bun pentru focul din vatra atelierului
său. Ce faci aici, bade, O milărie, Ce-i aia, O să vedeți când e gata, Hai,
zi-ne, Păi nu v-am zis, cărbuni fac, Pentru ce, Pentru foc, Și când e gata, Mă,
parcă ați sta pe cărbunii aprinși pe care încă nu i-am făcut, nu aveți răbdare,
mai durează, mergeți voi la joacă, vă chem când o termin, Mai bine ne uităm,
Mai bine, uitatul nu e pe bani, puteți sta oricât.
Atracția
principală la fierărie era însuși fierarul, badea Leontin, un bărbat înalt,
solid, cu burta ușor revărsată peste cureaua pantalonilor, cu mâini uriașe, în
care barosul părea un simplu ciocan, rotund la față, bucălat, cu sprâncene
stufoase și negre, umbrind doi ochi jucăuși, pătrunzători și mereu puși pe
iscoadă, privirea se acomoda după om și după împrejurare, pătrunzătoare, tare
și dojenitoare sau înțelegătoare și blândă. Farmecul lui erau vorbele de duh,
avea un umor așezat, rece uneori, îi erau pe plac glumele, chiar și cele făcute
pe seama sa, prilej pentru replici pe măsură, dacă nu cumva și mai usturătoare,
îi făcea plăcere să dea povețe celor mici, să-i ia în derâdere pe creduli și pe
făloși, intra în discuții cu vorbe calculate, avea păreri sănătoase despre una
sau alta, nu suporta lenea și trufia, mai ales minciuna și cerșitul, nu-i vedea
cu ochi buni pe țigani, avea ceva milităros în comportare, îi plăcea să țină
lecții celor din jur, spunea povești urmărind un scop anume, în beneficiul său
ori al ascultătorului, se distra pe seama noastră, a celor mici. În armată,
după ce a urmat o școală regimentară, a devenit comandant de pluton, dar, fiind
singur la părinți, a ales să se întoarcă acasă, cu gradul de sergent, ceea ce,
în acele timpuri, constituia un lucru însemnat, avea un respect afișat față de
armată, nu însă și față de autoritățile comuniste, atitudine mai mult bănuită
de către prieteni, decât certă. Își iubea cei doi băieți, Miluț și Tinu, dar,
ca și mama, avea aceeași părere privind educația copiilor, ei trebuie să știe
că sunt îndrăgiți, dar să știe și de frică, dacă o corecție cu biciul era
necesară, o aplica fără reținere. Vedeam în el un model, ne impresiona meseria
lui, de altfel, băiatul cel mic o va îmbrățișa, devenind la vremea lui fierar.
Nu era nici gură spartă, nici mână largă, aduna bani pentru a cumpăra o nouă
casă, mai încăpătoare, cu ogradă mai largă, unde să-și instaleze atelierul, cu
grădină lângă locuință, și a reușit, eram pe clasa a doua când s-a mutat de pe
uliță, în locul lor venind o familie cu trei fete, mult mai mici decât mine.
Întrucât nu-i dădea mâna, am văzut de ce, nu cheltuia fără rost, copiii nu s-au
bucurat de jucării cumpărate, le confecționa el din lemn sau din tablă, el ne-a
făcut schiuri din doage de bărbânțe învechite și patine de lemn, prinse pe
picior cu nojițe, care alunecau pe gheață cu ajutorul unei lame de metal,
vestitele tălpălauă, mai toți copiii din sat aveau aceste patine. Din dreptul
casei lui Iochim, ulița cobora într-o ușoară pantă până la râu, un adevărat
derdeluș, veneau aici, cu sania și cu schiurile, băieți și fete din drumul
mare, sigur, întâietate aveam noi, copiii de pe ulicioară, dacă eram mai mici,
și nu ne ascultau, aveam frați mai mari ca ei. Când lucrul îl copleșea, iar noi
ne zgâiam la el din ușa atelierului, încurcându-l în drumurile sale, ne aduna
în fața fierăriei și ne spunea o poveste înspăimântătoare, ne luam tălpășița
cât ai zice pește, povestea cu mogâldeața e grăitoare, o vom citi când îi va
veni rândul. Uneori, discuțiile între bărbați deveneau nerușinate, locul nostru
nu era acolo, însă cum să pleci de bunăvoie când auzi așa ceva, Mă, copii, nu
cumva trece șatra de țigani pe drumul mare, ne întreba, noi o luam la goană,
nici vorbă de căruțe cu coviltir, sau, Voi ați mâncat azi plăcinte cu urdă și
cu mărar, Nuuu, No, ia vedeți că nevastă-mea are un lighean plin, fugi și vezi
că nu are, Nu are, bade Leontin, Poate încă nu a dospit aluatul, Ne-ai păcălit,
Mă, copilași, nu v-am păcălit, v-am trimis de aici că vorbele nu erau pentru
urechile voastre. Când socotea că întrebările despre uneltele sale devin
supărătoare și-l distrag de la muncă, ne liniștea imediat, Dar asta ce-i,
Seletzețhamăr, Ce, Ce ați auzit, Dar scula asta cum se cheamă, Rundhamăr, Și
asta, Stekly, Asta, Pantfago. Era clar, ce să mai întrebi. Când venea nevasta
lui să-l cheme la masă ori pentru o treabă care ținea de el, o tachina,
Leontine, ai gătat de lucrat, Dar tu ai gătat de stat, Leontine, hai până
acasă, Repede să vin sau încet, Repede, repede, Atunci vin încet. Uneori, mama
se lua la sfadă cu lelea Lucreța, se ocărau una pe alta din pricina odraslelor,
eu îl pâram pe Miluț la mama că m-a lovit, el mă spunea mamei sale că am dat în
el, ele ieșeau în târnaț, se certau la vedere, le despărțeau curțile și un
gard, în timp ce ele își spuneau vorbe urâte, eu cu Miluț reluam joaca, ele
reluau buna înțelegere după câteva zile, tot din cerdac se certau și bunicile
noastre, verișoare una cu alta, din aceeași pricină, dar cu voce mai slabă,
erau bătrâne, și cu mai multe cuvinte de ocară, aveau experiență mai mare.
Badea Leontin nu avea treabă, când nevastă-sa se ciondănea cu mama, el, venind
de la fierărie, îi spunea în trecere, Ceartă-te liniștită, când gați, hai și-mi
pune în farfurie. Într-o sâmbătă, cu o zi înainte de Paști, vine un om să-i
ascută o secure, E urgent, se interesează fierarul, Ar cam fi, Atunci, hai la
fierărie, pe drum, clientul, ca tot omul, să intre în dialog, dacă tot l-a
deranjat, așa că întreabă, Femeia ta a frământat de colaci, i-a dospit aluatul,
Nu, încă mai dospește ea în pat. De la el țin minte câteva vorbe pilduitoare,
Când ieși dintr-o încăpere saluți, nu înjuri, Cartea în ghiozdan e o povară,
mai apoi e o comoară, Nu-ți iei pălăria din cap nici ca să dai cu ea de pământ,
nici ca să te supui, ci ca să arăți respect.
|