top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Traduceri arrow Versuri de Werner Lambersy și de Max Alhau (trad. de Horea Bădescu), nr. 7-8 (170-171), iul-aug 2017
Versuri de Werner Lambersy și de Max Alhau (trad. de Horea Bădescu), nr. 7-8 (170-171), iul-aug 2017 Print
Aug 31, 2017 at 11:00 PM

Werner LAMBERSY

 

Poet şi prozator belgian, născut la Anvers în 1941. Din 1982 trăieşte la Paris. A publicat numeroase culegeri de poezie, volume de artist şi opere în proză. Printre numeroasele premii primite se află Premiul Academiei Franceze şi Marele Premiu de Poezie al Festivalului Internațional „Lucian Blaga”. Este tradus în mai multe limbi, printre care şi româna. Poemele de faţă aparţin ultimei sale apariţii, Lettre à un vieux poète, Editura Caractères, Paris, 2017.

 

Tăceri

1

Am trăit din scris, din alcool, din mânie şi dragoste. Din dezordinea unei porunci de urgenţe. Adâncurile închipuite ale Baikalului, chiar sub cagula de gheaţă sau în găurile săpate cu pioletul pentru un pescuit la copcă, ne-mbărbătează prea puţin în cutele spaţiului unde vidul şi pânzele sufletului de-abia acoperă imperceptibila materie a vertijelor ridicate de haos. Cei care ştiu să citească invizibilul pot să aibă măsura descumpănirii noastre. Scrisul, alcoolul, mânia şi dragostea au fiecare mitologii feroce şi nemiloase metamorfoze. Ne-ncurajează totuşi grăunţele de Carrara dintr-un pumn de orez imaterial curgând printre degetele nopţii în sita luminii şi tamburina sonoră a pleoapelor unei femei.

 

Cântece

1

Atâta frumuseţe nimic n-a putut! Doar să rămână aici, neputincioasă, cum veghezi un copil pierdut într-un vis urât, sau cum implori în picioare îndărătul porţilor închise ale unui oraş asediat de ciumă. Atunci, poete, cântă universul, cabotier de galaxii precum altădată de insule şi recife fără de ţărmuri, şi-nmiresmeză infinitul până la-nfiorare, precum pielea sub portocala zemoasă şi rotundă a valurilor. Cântă omul, în epopeea speciei sale, a cărei voce până-acum a rămas fără răspuns, fără ecou, lângă zidul admirabil al materiei şi pierdută printre dunele pustiite-ale sufletului.

 

2

Acest cântec îl vom slobozi dincolo de şalele noastre, de măruntaie şi de plămânii noştri atrofiaţi? Şi cine, printre copiii noştri, să-l preia, fără speranţă, nici consolare, ci-n libertatea care descinde din frumuseţea originară şi – cine ştie – pentru totdeauna pierdută? Va trebui el să cânte lauda corabiei cu trei catarge, spirit, corp şi suflet, pe care ne-am îmbarcat? Acest cântec, dincolo de care n-a putut nimeni să meargă nicicând, va fi cântat, chiar dacă ştiut este că nu poţi ajunge la capăt, fiindcă acel sfârşit cineva a-ncercat să-l intoneze deja?

 

3

Cămaşa muiată în moarte lipită de carnea mea, pe piept, pe porticul umerilor apasă şi mă-ngreunează; eu tremur, plâng, mi-e teamă precum câinelui care-i chemat să fie bătut sau armăsarului care simte pământul pe care-a curs sângele bătăliei, rigolele abatoarelor unde e dus...  Atunci când, astfel înzorzonat de violenţe, sufletul nu mai poate dansa, ce-ntortochere în limburile lui, cât de greu şi penibil să lepezi moletierele tenebrelor, ca să-ţi moi gleznele în valul oceanic, să-mpărtăşeşti răsuflarea iodată a alergătorilor zării, ca apoi să te-adăposteşi sub copacul din tine unde-atâtea păsări migratoare poposesc şi-şi usucă penajul.

 

Cântă atunci universul cămătar de comete, poete, stelele, curcubeul, aurorele boreale, incendii şi cicloane grozave în noaptea neuronilor şi a pixelilor de pe ecranul cavernos al craniului tău, ale cărui dagherotipte sepia, inflamabilele pelicule vechi ale trecutului care devine tot mai mult gri, cenuşiu, înnegrit, care se deformează, se şterge şi arde dimpreună cu frunzele veştede pe rămășiţele serii.

Fie ca muzica ta, ritmul, pulsul împrumutat uraniscului, planetelor şi lunilor schimbătoare ale cuvintelor să restituie desăvârşita eleganţă a ecuaţiilor sentimentale-ale omului!

 

7

Cântă! Chiar dacă poemul nu poate mare lucru împotriva răutăţii, a indiferenţei ipocrite, a laşităţii oamenilor atunci când trimit la război, masacrează şi lasă să moară de foame copiii. Abia dacă poate ea, poezia, să se arate atunci când nimeni nu o aşteaptă, şi fără-ndoială întâlnirea cu ea se vădeşte a fi ultima tresărire, atunci când bucuria misterului nu mai are loc la fraternele-agape. Iar eu privesc cu oroare munca furnicilor, a termitelor şi a viermilor a căror voracitate nu lasă nimic din sepultura cuvintelor când se-arată-nvelite în rare esenţe de lemn, în velururi, aramă şi aur, în dantele şi steme brodate, catafalcul vanităţilor.

 

 

Max ALHAU

 

Născut în 1936 la Paris. Profesor de literatură şi conferenţiar pentru poezie la Universitatea Paris X Nanterre. Poet şi nuvelist, autor a peste douăzeci de volume de versuri. Laureat al Marelui Premiu de Poezie al Festivalului Internaţional „Lucian Blaga” şi al Marelui Premiu pentru Nuvelă al Societăţii Oamenilor de Litere. Tradus în mai multe limbi, printre care şi româna. Poemele de faţă fac parte din volmul Aperçus-Lieux-Traces, Editura Henry, Montreuil-sur-Mer, 2012.

 

Copaci

 

*

Un copac, tu-i ştii singurătatea crengilor când se elibereză de pământ şi de cer.

Vocea unui copac e doar vântul. Orb pentru totdeauna, el călătoreşte în visele sale, rădăcinile lui tăiate-s pentru o noapte.

El îşi închipuie poate deşertul sau marea, atâtea alte peisaje decât acela de care l-a legat întâmplarea.

 

*

 

Un copac se adaugă altuia pentru a da sens pădurii. Dar nu rămâne mai puţin singur, prizonierul propriei umbre.

 

*

Un copac poartă în el focul şi cenuşa, însă le ignoră prezenţa.

Şi tot înlăuntrul copacului se scriu timpul, anotimpurile: acestea-şi pun amprenta pe el.

Un copac lor le reînnoieşte încrederea, lor le mulţumeşte pentru această trecere care anulează orice-aşteptare, orice grabă inutilă.

 

*

 

Un copac îmblânzeste ploaia cu un foşnet de frunze. Ploaia care-l leagă de cer şi de nori. Pământul nu-i singurul lui domeniu. 

 

*

 

Copac torţă care-aprinde-orizontul, trăsnetul ţi-acordă favoarea de-a fi foișorul de veghe al acestei lumi căreia cenuşile tale-i vestesc viitorul.

Copac cu rădăcinile smulse, tu ignori tot ceea ce ţine de moarte ca şi de exil. Iată imaginea destinului nostru. Vom împlini împreună, departe unul de altul, acelaşi parcurs.

 

*

 

Mesteacăn al cărui alb e copia unei pagini încă nescrise, incitaţia ei. Ce cuvinte vor naşte să-ţi laude prezenţa dreaptă şi mută, aici, în această grădină care te-nchide?

 

*

 

Dacă te duci în întâmpinarea unui copac, dacă-i afli numele, fii recunoscător ramurilor şi frunzelor care te primesc. Vezi în el veghetorul care se trudeşte să-aducă ziua cât mai aproape de paşii tăi. Dacă-nconjură cerul, e doar pentru a-ţi oferi necuprinsul.

 

*

 

Nu uita să saluţi copacul care-ţi face semn agintându-şi crengile, chiar atunci când ignori dacă e viaţa sau moartea cea cu care se întâlneşte.

 

*

 

Copac, pasăre nemişcată ale cărei vise ţâşnesc spre azur mai înainte de a pieri printre stele.

 

(Traducere şi prezentare

 

de Horia Bădescu)


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.