top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Cronica literară arrow Scrisori către Doti (I) (Gheorghe Glodeanu), nr.9(172),septembrie 2017
Scrisori către Doti (I) (Gheorghe Glodeanu), nr.9(172),septembrie 2017 Print
Sep 26, 2017 at 11:00 PM

Gheorghe GLODEANU

SCRISORI CĂTRE DOTI (I)

 

Deși nu este la fel de cunoscută precum povestea de dragoste dintre Eminescu și Veronica Micle, iubirea dintre Radu Stanca și actrița Dorina Ghibu rămâne o referință majoră printre poveștile de dragoste pe care le-a dat literatura română. Volumul Scrisori către Doti (Editura Muzeul Literaturii Române, 2016) reflectă cu fidelitate ceea ce a însemnat pentru reputatul regizor și dramaturg întâlnirea cu muza lui. Lucrarea este îngrijită și prefațată de către Ion Vartic, un excelent cunoscător al fenomenului teatral și un mare admirator al operei lui Radu Stanca. Titlul studiului introductiv (Întâlnirea cu Anima) se dovedește semnificativ, fiind inspirat de lecturile exegetului din Carl Gustav Jung. Ion Vartic afirmă că întâlnirea dintre Radu Stanca și Dorina Ghibu reprezintă un eveniment aparte. Nu este vorba de întâlnirea obișnuită dintre un bărbat și o femeie, ci de aceea dintre un dramaturg și interpreta menită să dea viață personajelor sale. Deja în piesa de debut a autorului, Ion Vartic identifică mai multe din trăsăturile marelui dramaturg de mai târziu. Recitind drama Cealaltă primăvară, criticul teatral se oprește la un personaj episodic, ce este, până la un punct, un alter ego al scriitorului. Acesta este înzestrat cu toate calitățile necesare pentru a deveni un mare scriitor: „răbdare, putere de muncă, sensibilitate, dragoste, entuziasm, luciditate”. Îi lipsește doar un detaliu în aparență insignifiant, dar acest amănunt care nu depinde de el îi este refuzat. Drept urmare, în loc să devină un scriitor important, el rămâne doar un ratat, adică un autor de „librete pentru canțonete și cuplete la modă”. Mântuirea este așteptată de la cineva care ar trebui să fie lângă el în momentele de criză, dar, din păcate, personajul nu este iubit de nimeni și astfel își ratează menirea. Ceva similar se petrece și cu Gavrilescu, eroul narațiunii La țigănci de Mircea Eliade. La numai douăzeci de ani, personajul se consideră un artist care trăiește un vis de poet datorită iubirii sale pentru Hildegard. Idealul declarat al lui Gavrilescu este arta pură, dar, pentru păcatele sale, el ajunge doar un modest profesor de pian, un Orfeu ratat, un veleitar ce încearcă să îşi compenseze eşecurile prin refugiul în reverie. Totul pentru că, de dragul Elsei, a renunțat la femeia care i-a fost menită, fapt ce i-a modificat destinul. Singurătatea ratatului din piesa lui Radu Stanca devine similară cu a-ți lega viața de cine nu ți-a fost menit. Mântuirea prin iubire este o idee dragă și autorului Domnișoarei Christina, care o prelucrează în narațiuni precum Noaptea de Sânziene și Nuntă în cer.

Confesiunea ratatului din Cealaltă primăvară (teama de ratare rămâne amenințarea supremă și pentru tinerii „huligani” din proza lui Mircea Eliade!) revine în memoria lui Ion Vartic atunci când citește scrisorile de dragoste ale lui Radu Stanca. Este vorba de un personaj care nu a putut deveni un mare scriitor din cauza singurătății, care nu a putut obține mântuirea prin iubire. Obsesia personajului episodic – relevă Ion Vartic – devine marea obsesie a dramaturgului, depășită prin întâlnirea supremă cu muza, întruchipată de actrița Dorina Ghibu. Exegetul menționează faptul că iubirea dintre Radu Stanca și Doti nu este una obișnuită, ci una dintre un artist și actrița ce urmează să dea viață personajelor sale, adică să îi încarneze himerele. Din această perspectivă, relația erotică reprezintă o sinteză de artă și spiritualitate, iar creația devine obligatoriu co-creație. Femeia nu este doar iubită, ci participă la actul creației, devenind coautoare. Relația dintre Radu Stanca și Dorina Ghibu este comparată cu cea dintre dˈAnnunzio și Eleonora Duse. Alte trimiteri sunt făcute la Ibsen și la cuplurile artistice la care opera devine adevăratul rod al iubirii. Fără să fie un veritabil Don Juan, bărbatul își găsește deplinătatea prin intermediul femeii, alături de care iubirea devine un fapt de viață trăit cu maximă intensitate. Scrisorile devin importante și din perspectiva inconștientului creator, dezvăluind relațiile dintre creator și creația sa. Este vorba despre un „parteneriat de viață și artă”, în care regizorul este un poet al cărui poem este spectacolul, adică o metaforă scenică. Scriitorul-regizor spera să inaugureze Teatrul lui Euphorion, la fel cum DˈAnnunzio a visat să clădească, pe malul lacului Albano, Teatrul lui Apollo. Din păcate, însă, „teroarea istoriei” îi dejoacă planurile.

            Ion Vartic este de părere că scrisorile dramaturgului îndrăgostit către Doti sunt unice în spațiul cultural românesc. Sunt scrisorile unui creator fericit că și-a găsit muza. Cu toate acestea, destinul potrivnic (boala și abuzurile „obsedantului deceniu”) a făcut să nu își poată finaliza opera. Într-o scrisoare adresată lui Ion Negoițescu, Radu Stanca afirmă că, pentru el, Doti ar putea constitui „o revelație concretă a sensurilor spiritului”. Fiind vorba de întâlnirea cu o femeie în măsură să declanșeze resorturile tainice ale inspirației, ea ar putea avea semnificația pe care nu a avut-o niciuna din iubirile sale anterioare. Prin intermediul Dorinei Ghibu, poetul are șansa să întâlnească însuși eternul feminin. Ea este Anima, imaginea transcendentală proiectată asupra unei femei iubite. Potrivit lui Jung, prin revelația pe care Anima o aduce în psihologia masculină, se atinge deplinătatea psihică a bărbatului, care devine om întreg, dobândind puteri demiurgice.

            În Nota asupra ediției, Ion Vartic remarcă faptul că scrisorile încheie, în mod circular, întreaga operă a lui Radu Stanca. Scriitorul a avut o activitate literară diversă, fiind poet, dramaturg și eseist, dar și un remarcabil regizor. Cu toate acestea, el a intrat în conștiința cititorilor îndeosebi prin versurile sale. Este vorba de o operă dedicată femeii care i-a marcat în mod decisiv existența, de unde apropierile dintre corespondență și literatura propriu-zisă, cele două domenii fiind socotite complementare. Nu întâmplător, în scrisorile redactate pe parcursul anului 1951, Ion Vartic identifică „atitudinea lirică a propriei poezii, ca și gesticulația discursivă a teatrului său poetic”. De asemenea, pornind de la forma lor versificată, mesajele redactate în ultima perioadă a existenței lui Radu Stanca sunt considerate niște epistole-poezii.

Radu Stanca s-a născut în data de 5 martie 1920, la Sebeș, și s-a stins din viață la 26 decembrie 1962, la Cluj. Drept urmare, nu a avut răgazul necesar să își definitiveze opera. În plus, perioada în care a creat a fost una din cele mai dure din istoria României, fiind ostilă operelor autentice.  Cu toate acestea, avem de-a face cu un talent precoce, ce s-a manifestat încă din adolescență. La fel ca și în cazul lui Lucian Blaga, după dispariția scriitorului, soției devotate îi revine nobila îndeletnicire de a se ocupa de valorificarea moștenirii spirituale a acestui „trubadur tragic”, așa cum l-a numit critica literară. Radu Stanca se căsătorește cu Dorina Ghibu în data de 9 iunie 1951, iar la 24 septembrie 1954 se naște singurul lor copil, Barbu.

            Prima scrisoare către Doti este datată București, 6 iunie 1948, iar ultima, 23 martie 1962, Cluj. În total, corpusul epistolar reunește 63 de mesaje, expediate pe parcursul a 14 ani. Din păcate, nu s-au păstrat și răspunsurile femeii adorate, pentru a avea imaginea deplină a acestei insolite povești de dragoste. Înainte de adunarea lor în volum, multe din epistolele lui Radu Stanca au fost publicate în paginile revistei „Apostrof”. După cum reiese din primul mesaj al epistolierului, întâlnirea dintre poet și muza lui pare a fi un aranjament al destinului. Înainte de toate, tânărul seducător vorbește de criza limbajului pe care o resimte în momentul în care vrea să găsească „cuvântul miraculos” în măsură să exprime întreaga emoție pe care o resimte după scurta lor întrevedere. Dramaturgul are impresia că trăiește o revelație, un sentiment de plenitudine provocat de o împlinire așteptată timp îndelungat. Îi vine greu să traducă în vorbe „strania tulburare interioară” ce a pus stăpânire pe el. Faptul că a cunoscut-o pe tânăra actriță nu i se pare o întâmplare, ci o voință a zeilor. Radu Stanca vede în Dorina Ghibu o „ideală întruchipare a plăsmuirilor mele teatrale” și simte că o voință superioară l-a purtat în preajma femeii care i-a marcat destinul. Nu știe dacă ei doi – poetul și actrița – s-au întâlnit sub „zodii prielnice”, dar simte că întâlnirea l-a marcat pe viață. Scrisoarea reprezintă o mulțumire pentru orele petrecute împreună, ore pline de un farmec ce nu ar trebui să se destrame niciodată. Mai mult, ca dramaturg, are revelația că „și-a întâlnit interpreta care să dea viață adâncă și înfiorată personajelor sale imaginare”. La data respectivă, Radu Stanca era autorul „comediei tragice” Dona Juana, distinse, în 1947, cu Premiul „Sburătorul” al Asociației literare „E. Lovinescu”. Încearcă să trezească interesul actriței asupra propriei sale opere, trimițându-i câteva din scrierile sale.

            La data redactării epistolei, Radu Stanca își avea domiciliul pe strada Șaguna, nr. 8 din Sibiu. Cu toate acestea, după cum aflăm din notele lui Ion Vartic, între 1922 și 1940 familia scriitorului a locuit pe strada 6 Martie (azi Iuliu Maniu) din Cluj, la o distanță de numai câteva numere de viitoarea muză. Abia după cedarea Ardealului familia s-a mutat la Sibiu.

Colocviul epistolar continuă în data de 7 iulie 1948. Radu Stanca atrage atenția că trimiterea la propria lui operă trebuie înțeleasă ca un pretext epistolar și nu ca un gest plin de orgoliu. Ca orice creator autentic, are propriile îndoieli în privința operelor sale, neîncrederea fiind sporită și de destinul vitreg al dramei Dona Juana. Deși premiată de un juriu prestigios și propusă pentru a fi jucată pe scena Teatrului Național din Cluj, schimbarea regimului politic duce la interzicerea piesei. Din păcate, decizia abuzivă este luată tocmai de către un dramaturg, Aurel Baranga, la vremea respectivă director al Direcției Generale a Teatrelor. Tânărul autor conștientizează faptul că acest refuz al botezului scenei va avea consecințe importante asupra carierei sale, fapt exprimat într-o epistolă adresată lui Ion Negoițescu.

Scrisorile ne fac să pătrundem în intimitatea unui creator aflat într-o luptă teribilă cu „teroarea istoriei”, relevând frământările sufletești ale acestuia. O mențiune aparte merită excelentul aparat critic al lui Ion Vartic, ale cărui note și comentarii contextualizează foarte bine evenimentele. Interzicerea piesei sporește îndoielile dramaturgului, căruia îi vine să își arunce în foc toate manuscrisele. La întrebarea privind existența modelului real al eroinei, Radu Stanca mărturisește că nu a existat o Dona Juana în viața lui. Dimpotrivă, personajul s-a născut tocmai din dorința de a găsi o asemenea ființă seducătoare, căutare ce „dă fiecărui bărbat imbold și destin”. Trimițând la mitul androginului, la eterna căutare a cuplului ideal zugrăvită și de Liviu Rebreanu în romanul Adam și Eva, Radu Stanca afirmă: „Căci fiecare ne căutăm corespondenta ideală și împlinirea supremului cuplu – Don Juan și Dona Juana – e ținta oricărei zbateri”. Totul e să îți dai seama când se desăvârșește această împlinire, să ai revelația marii întâlniri. Conștiința împlinirii prin dragoste aduce fericirea visată, altfel catastrofa devine inevitabilă, așa cum se întâmplă și în piesa de teatru. Radu Stanca vorbește despre importanța faptului ca Ea și El „să ajungă la conștiința reciprocității lor predestinate”. După o lungă așteptare, scriitorul are, în sfârșit, sentimentul că în viața lui există o Dona Juana. Nevoia de certitudini îl îndeamnă să își recitească scrierile, care, la o nouă lectură, i se par „artificioase și caduce”. De aici nevoia de confesiune și de dialog. Vorbind despre propria lui operă, poetul își definește corespondența drept un „colocviu epistolar”. Dialogul se naște ca o necesitate interioară, dar – ca și în cazul lui Lucian Blaga – nu se ignoră nici problema tăcerilor, deoarece „anumite lucruri, pentru a fi înțelese, nu trebuie numaidecât spuse”.

           

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.