top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Vitrina arrow Cărți prezentate de Ion Buzași și de Diana Dobrița Bîlea, nr.9(172), septembrie 2017
Cărți prezentate de Ion Buzași și de Diana Dobrița Bîlea, nr.9(172), septembrie 2017 Print
Sep 26, 2017 at 11:00 PM

Ion BUZAȘI

GEORGE COȘBUC

ÎNTR-O EDIȚIE DE IOAN PINTEA*

 

Omagierea aniversară George Coșbuc – 150 de ani de la naștere a fost marcată, pe lângă evocări și întâlniri cu cititorii, de apariția unor cărți importante de exegeză coșbuciană, precum și de reeditarea operei sale de poet și traducător. Între acestea, o apariție mai puțin obișnuită, o ediție alcătuită de părintele Ioan Pintea, el însuși un poet remarcabil, directorul Bibliotecii Județene Bistrița, ce poartă numele poetului Firelor de tort, sub egida căreia apare volumul la Editura Cartier din Chișinău. De altfel, la simpozionul aniversar de la Bistrița sau de la Năsăud am văzut cu bucurie cu câtă plăcere și participare afectivă recitau poeții basarabeni și bucovineni invitați la această sărbătoare din poezia lui George Coșbuc.

Când am spus că este o ediție mai puțin obișnuită între edițiile Coșbuc, m-am gândit că este o ediție alcătuită de un poet din opera altui poet. În secolul trecut, mai ales în prima jumătate, asemenea ediții îngrijite sau alcătuite de scriitori au apărut îndeosebi din opera lui Eminescu: G. Ibrăileanu, George Murnu, E. Lovinescu, Al. Colorian și, mai aproape de noi, Marin Sorescu au realizat astfel de ediții (Marin Preda alcătuiește o ediție din opera lui I. L. Caragiale). Ele nu sunt ediții critice, dar prin cuprinsul și prin structura lor evidențiază, pe lângă preferințele literare, implicit o opinie critică asupra scriitorului antologat.

Ioan Pintea este năsăudean ca și Coșbuc, din Runcul Salvei, peste deal de Hordoul poetului. Ca și tatăl poetului și ca atâția frați ai acestuia, este și slujitor al altarului, lucru important, pentru că Ioan Alexandru îl considera pe Coșbuc cel mai important poet religios.

Autorul ediției mărturisește că la imaginea sa despre Coșbuc au contribuit școala, cu frecvente declamări din poezia bardului năsăudean, un fel de „evlavie populară” în Țara Năsăudului față de poetul Firelor de tort, și mai târziu cărțile de critică literară (cele mai importante fiind reeditate cu această ocazie), care au reușit să mențină „un poet proaspăt, aproape nou”, pentru că, așa cum spunea Mihail Ralea, rostul principal al criticii literare este de a exprima puncte de vedere noi în legătură cu un autor sau cu o operă. Astfel, Ioan Pintea și-a alcătuit „propria antologie”, în care a introdus „multe din poemele de prim raft ale creației coșbuciene, dar și versuri mai puțin știute”, pentru că „poezia coșbuciană nu stă numai în capodoperele arhicunoscute, în poemele epice de mare întindere…”.

Ediția cuprinde „poeme alese” din Balade și idile (1893), Fire de tort (1896), Ziarul unui pierde-vară (1902), Cântece de vitejie (1904), precum și o sumă de poezii necuprinse în volumele publicate de poet. Alcătuită după principiul „multum in parvo”, ediția mai cuprinde informații esențiale despre viața și opera lui Coșbuc, despre autorul ediției, Ioan Pintea, o prefață succintă, care postulează „tinerețea fără bătrânețe” a poeziei coșbuciene, fotografii în alb/negru realizate de Simona Andrușca, artistă bistrițeană, licențiată a Facultății de Teologie Ortodoxă, secția Artă Sacră, care potențează sugestiile imaginilor poetice.

Critica literară a observat că poezia basarabeană de după 1990 se aseamănă, în unele privințe, cu poezia transilvană premergătoare Marii Uniri din 1918, datorită unui context social istoric asemănător. Cititorii din Basarabia vor fi, de bună seamă, fermecați de cunoscutele poezii etnografice ce prezintă momente importante din viața satului (și a omului): Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger, de atâtea idile și pasteluri, dar vor vibra afectiv îndeosebi citind versurile profetice din Decebal către popor, Un cântec barbar, Moartea lui Gelu, Pentru libertate, Scut și armă, Sus inima! sau din poezia-legământ Graiul neamului, o rudă ardeleană a poeziei Limba noastră a basarabeanului Alexe Mateevici, poetul limbii materne: „Astăzi stăm și noi la pândă,/Graiul vechi să-l apărăm;/Dar pe-ascuns dușmanii cată/Să ni-l fure, să ni-l vândă./Dacă-n vremea tulburată/Nu ne-am dat noi graiul țării,/Azi în ziua deșteptării/Cum să-l dăm!”. Autorul ediției demonstrează o strategie de antologator prin alternanțele tematice ale poeziei lui Coșbuc.

Semnificativ, antologia se încheie cu o artă poetică, cu o patetică profesiune de credință, Poetul, „suflet în sufletul neamului”, care caracterizează și poezia unor poeți basarabeni ca Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija, Valeriu Matei ș.a. Ediția alcătuită de poetul Ioan Pintea din poezia lui Coșbuc este, într-adevăr, una de colecție.

 

* George Coșbuc, Fire de tort. Poeme alese de Ioan Pintea, fotografii de Simona Andrușca, Cartier, 2016.

 

 

Diana DOBRIŢA BÎLEA

TREPTE DE VEGHE

CĂTRE ÎNALTUL SUFLETULUI

 

În volumul de versuri Insomniile bufniţei (Ed. Eurostampa, Timişoara, 2014), Mihaela Aionesei dezvăluie tot atât cât încifrează nu o stare sau o sumă de stări, ci propria „soartă”, hotărâtă în pripă de instanţa divină („un drumeţ bătrân”). Eul liric se deconspiră printr-o varietate de imagini artistice: frontale, sugestive, absconse, încărcate de mister şi de culoare, violetul – ca simbol al uniunii dintre înţelepciune şi iubire şi ca echilibru între cer şi pământ, între om şi Dumnezeu – luând deopotrivă în stăpânire spaţiile lăuntrice şi pe cele exterioare.

Primul poem, care deschide volumul, deşi titlul anunţă o rupere de trecut, o desprindere de vechiul eu, fixează totuşi un cadru destinal ce nu poate fi ignorat. Astfel, trecutul întâmplat „prea devreme” aduce în prezent repercusiunile unui posibil blestem, aici cu valenţele unei pseudopredestinări: „târzie soarta întinde o palmă//îmi pare că în ea/cineva a semănat un blestem” (a dispărut ce-am fost). Bufniţa, aleasă de autoare ca imagine a fiinţei sale poetice la un moment dat, este o pasăre de noapte răpitoare, care beneficiază de o simbolistică bogată în mitologia şi în credinţele populare: zeitate a morţii, care cunoaşte însă toate secretele vieţii (zeiţa Lilith la sumerieni), înţelepciune (la greci), vitalitate, forţă şi energie ori principiul masculin Yang (la chinezi), ocrotitoarea destinului şi a nopţii (la amerindieni) etc. „Insomniile” din cartea Mihaelei Aionesei sunt trepte de veghe care duc către adâncul/înaltul sufletului sau, introspectiv, către o lume interioară ce se vrea limpezită. Nu întâmplător a doua poezie (aproape poem) este un autoportret, care cuprinde elemente aflate continuu şi răvăşitor în relaţie cu o natură personificată, umanizată, nu doar martor la frământările omului, ci şi participant activ, cu rol terapeutic, mesajul discursului liric fiind întărit în final de un verb la diateza reflexivă: „mă simt”. Dacă sufletul este devastat, „înecat în incendii”, trupul „celei pierdute” este „de iarbă”, reflectat în nişte oglinzi care ar trebui să asigure transcenderea şi pătrunderea, în urma purificării, într-o lume mai bună. Până atunci, „lumina şi întunericul” ce locuiesc fiinţa poetei formează o „casă” pentru lupi, loc primejdios pentru oricine s-ar încumeta să-i treacă pragul. Tinereţea – „grânele verzi”, „crengi noi şi boabe lăstăresc” – are de înfruntat simţămintele grele, timpul care trece în gol, nemulţumirea sufletească şi spleenul sesizat de natura ce încearcă să aline toată această suferinţă: „pe deal mai sus frunza plânge a noapte/anotimpurile adună în subteran nimicul/[...] apa linge rănile/câmpiile tac vuind un descântec”. Poeta are conştiinţa păcatului originar, a naşterii şi a devenirii sale indestructibil legate de neascultarea primordială, de unde neputinţa de a alege un drum al său în afara morţii: „de când am căzut pe pământ//[...] rod mă târâi rod/şi nu pot scăpa de aroma de moarte/pe care o tot vomită un şarpe (aroma de şarpe); „mă înalţ/arbore cu fructe târzii/din care a căzut o viaţă amară(ceasul regăsirii); „tac... mă străduiesc să par că sunt/deşir o moarte” (cotlon camuflat); „îndreptată mereu spre alte goluri/inima păşeşte încet să nu trezească nefiinţa” (nefiinţa); „mă regăsesc zilnic în straiele morţii/[...] nu am timp să mă plâng/nici să-mi plâng morţile/ori zbuciumul crud” (perpetuum mobile**); „viaţa ne poartă tot mai aproape de moarte/[...] vom zăbovi la mormântul/celui care am fost/în zadar” (la răscruci). Soluţia poetei este, contrar tonului elegiac cu accente simboliste al întregului volum, nu doar acceptarea morţii, ci folosirea iminenţei acesteia ca pretext pentru o trăire mai intensă a clipei prezente: „încă mă bucur că exist/culoare întâmplată/mai ştii demult îmi spuneai «ce bine că eşti»/[...] nu-mi pasă cât şi până unde doare/ceva din mine/a început cu această moarte nouă să respire” (moartea pe care o iubesc). Atitudinea lirică debordează de feminitate, cu bunele şi cu relele specifice caracterului feminin, în ciuda elementelor dure ce alcătuiesc tablourile poetice: „am tânjit mereu să retrăiesc/momentul de gingăşie/fără să-mi fie frig/fără să mă nărui de teamă/când dau de mine/sub masca lividă” (moment de gingăşie); „decojită de placenta de lut/eram doar o gelatină frumoasă/luam forma oricui/îmi strecura puţin curcubeu între gene/fără a simţi mă transformam pe rând/când reptilă când hienă/plescăiam sângele rămas pe buze/după fiecare luptă/adunam resturi inutile/erau ale mele/îmbrăţişarea plânsul/zâmbetul strivit/sărutul rătăcit ca un  Iudă” (între timp am devenit veninoasă).

Mihaela Aionesei are o versiune realistă asupra obţinerii cu orice preţ a unui strop de fericire. Opune în acest mod, deloc aprioric, cunoscutelor versuri eminesciene „O oră să fi fost amici,/[...] O oră, şi să mor” o declaraţie lirică tranşantă: „doare să mori/pentru o secundă perfectă” (sub biata răsuflare).

Din volumul de faţă nu lipsesc meditaţiile asupra rostului pe care îl are omul de-a lungul vieţii, asupra orgoliului sau lăcomiei unora de a parveni ori asupra prostiei ce ţine de cald altora. Opiniile referenţiale şi autoreferenţiale sunt caustice şi categorice, satiric-brute când nevoia de a convinge predomină, redate aproape cinematografic dacă aceeaşi nevoie o impune: „gândim ani în şir/incompatibili cu noi/epuizăm fiinţa/ca o răzbunare atotştiutoare/prostia/otravă împotriva îndoielilor/oferă un scaun comod/în rândul întâi/să nu ne acuze cineva/acceptăm să fim orbii/unui scurtmetraj/unde moartea/e singura afirmare” (scurtmetraj); „prinţ sau cerşetor destinul e acelaşi/când nu vrei să fii propriul vânzător/mândria se usucă la soare” (omul din cuşcă).

Iubirea este una dintre temele centrale ale liricii Mihaelei Aionesei. Deşi mai sărac din acest punct de vedere, volumul Insomniile bufniţei include versuri de dragoste cu un mesaj precis, ţintit, care nu are cum să se piardă în semantica poemului: „singură iubirea/ca o uşă întredeschisă mereu/ne înalţă din vidul”... (preţul cărnii); „mă străduiesc să menţin iubirea la cote înalte/linia de plutire e tot mai fragilă/[...] între noapte şi zi aleg singurătatea/în lanţurile ei mă alin şi legăn tot ce a fost frumos/odată” (prea târziul ne prinde în sufletul gol); „ne temem să plângem şi atunci promitem/îţi voi fi dimineaţă/îţi voi bea înserarea/mă voi sădi zidi răni/doar urmează-mi/când plâng, când râd/când mă înfăşor în cearşafurile nebuniei/[...] între noi [...]/multe păsări adunate în inimi/aşteaptă să le deschidem cuştile” (înainte de strigăt).

 

Mihaela Aionesei crede în misiunea sa pe acest pământ şi îşi ia în serios vocaţia, împlinind cu talent şi dăruire poem după poem şi carte după carte. Versurile ei nu ratează nici sărbătorile, nici minusurile vieţii, aducând cu generozitate prinos poeziei contemporane. Închei lăsând-o pe Mihaela să vorbească, într-o artă poetică, despre abnegaţia şi temeinicia cu care se dedică chemării sale: „nu m-am jucat de-a poezia, nu/mi-am adunat hematiile într-un pumn/le-am gâtuit până aproape de strigăt/apoi le-am dat voie să se răsfrângă pe foi//[...] intram surâzând din casă în casă/din om în om exersam fericirea până la ultimul tril//[...] nu, nu m-am jucat de-a poezia/doar m-am donat în fiecare zi câte puţin în codul morse” (exerciţiu de tril).


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.