top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Cronica literară arrow „Preumblare și priveală” în cotidianul românesc contemporan (Delia Muntean),nr9(172)sept2017
„Preumblare și priveală” în cotidianul românesc contemporan (Delia Muntean),nr9(172)sept2017 Print
Sep 26, 2017 at 11:00 PM

Delia MUNTEAN

„PREUMBLARE ȘI PRIVEALĂ”

ÎN COTIDIANUL ROMÂNESC PREMODERN

 

          Precum povestea personală, istoria celor dinainte face parte din noi înșine. Vizitarea și dreapta ei înțelegere ne înlesnesc așezarea în lume, în vremi. S-ar cuveni însă, fără a lăsa deoparte tratatele de istorie, să zăbovim și asupra dimensiunii umane a trecutului, asupra vieții de fiecare zi, cu toate ale ei. Izvoare am avea „din dăstul” (foi de zestre, scrisori, tablouri, testamente, însemnări de călătorie, inventare, pitace domnești ș.a.m.d.), chiar dacă asemenea aspecte din (pre)existența noastră sunt mai puțin cercetate de specialiștii autohtoni. În plus, aproape fără să băgăm de seamă, trecutul lucrează în continuare, ne însoțește, ne contaminează mentalitatea, atitudinile, comportamentele.

          Începutul de secol XXI pare să revigoreze interesul pentru cotidian: o serie de istorici, sociologi, antropologi zgândăresc arhivele, reconstituind apoi, în lucrările proprii, lumea care a fost. Printre aceștia se află și cercetătoarea Constanța Vintilă-Ghițulescu (n.1969, Valea Călugărească, Prahova), doctor în istorie și civilizație la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris (2004), iar în sociologie la Universitatea din București (2012), coordonatoare, împreună cu Silvia Marton, a Grupului de Reflecție asupra Istoriei Politice și Sociale (secolele XVIII-XIX) din cadrul Colegiului „Noua Europă”.

          Cărțile ei [Focul amorului: despre dragoste și sexualitate în societatea românească (1750-1830), Ed. Humanitas, 2006; Evgheniții, roman, Ed. Humanitas, 2006; În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate, căsătorie și divorț în Țara Românească a secolului al XVIII-lea, Ed. Humanitas, 2011; Evgheniți, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernități românești (1780-1860), Ed. Humanitas, 2013; De la ișlic și joben. Modă și lux la Porțile Orientului, Ed. Peter Pan, 2013] se bucură de o apreciere tot mai largă, beneficiind de numeroase premii și traduceri. Merită amintită și colaborarea, în calitate de consultant științific, la realizarea scenariului unui proiect cinematografic de excepție -  Aferim! (2015), în regia lui Radu Jude.

Ultimul său volum, Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească (1750-1860), apărut la Editura Humanitas în 2015, surprinde un timp al prefacerilor lente, în care specificul mioritic, opulența și aromele Orientului, energia și apetitul mai accentuat pentru nou ale Occidentului creează un melanj bizar de culturi și civilizații. Un topos a cărui poveste, spusă cu erudiție și pasiune, suntem îmbiați să o savurăm pe îndelete, cu toate simțurile. Constanța Vintilă-Ghițulescu examinează în manieră personală epoca premodernă, izbutind să scoată din ascundere o lume socotită până nu demult nerelevantă științific, peste care trecerea timpului ar depune, cu siguranță, alte și alte straturi de uitare: „Dar mult mai trist mi se pare dezinteresul pentru această lume de ieri, pentru mecanismele ei de supraviețuire, pentru universul cotidian, pentru manierele de interpretare a gesturilor și a comportamentelor pe care inconștient le-am moștenit, care se regăsesc în fiecare dintre noi” (p.13).

Atmosfera vremii e înfățișată minuțios, abundența detaliilor neafectând deloc coerența textului. Dimpotrivă, cititorul curios intelectual prizează cu voluptate revărsarea, uneori încrucișată, a surselor. Fiindcă informațiile pe care ni le pune la dispoziție autoarea, după ani și ani de documentare, sunt readuse la viață, făcute să (se) exprime într-o manieră ispititoare, mult depărtată de ariditatea altor lucrări istorice. Spectacolul propus e unul de zile mari: cu decoruri după moda vremii, înlocuite, inteligent, de la o „perdea” la alta, în funcție de nevoile producătorului, cu actori în costume de epocă stând la „voroavă” în cel mai pitoresc limbaj. Pe scenă se perindă griji și răsfățuri legate de alimentație, de îmbrăcăminte, de igiena trupului, de sociabilitate și petrecere, de moarte. Li se adaugă spontaneitatea și umorul fin ale scenografului, preocuparea de a scrie altfel, cu viață, despre ceea ce s-ar fi putut risipi definitiv în negura timpului.

Hrana cea de toate zilele, primul și cel mai întins capitol al cărții, ne poartă prin casele boierești și prin cele ale norodului. Ne îngăduie să tragem cu ochiul la bucatele de pe masa omului sărac, a călugărului, a oșteanului, a bolnavului, a celui întemnițat. Aflăm că meniul depinde nu numai de pungă ori de categoria socială, ci și de restricțiile/dezlegările bisericești, de anotimp („Există un timp de sărbătoare cu «mațul sătul», în preajma Crăciunului, și un alt timp de sărbătoare, trecut doar cu «curul fudul», cel din preajma Paștelui, care cade în perioada grădinilor pustiite de frigurile iernii.” – p. 24), de superstiții („Septembrie: gustă lapte dulce până mănânci și-ți va fi bine preste an. Noiembrie: să te păzești de usturoiu, că la al treilea an să vor scorni la tine boale. Decembrie: să te păzești de varză, ca să nu dobândești la vară boală grea și friguri. [...] Acestea păzindu-se, nu mai veți pătimi de sminteală” – p. 32-33).

În epocă, săracii consumă, aproape zilnic, mămăligă din făină de porumb sau de mei (cultivat, de fapt, pentru hrana animalelor) și fasole; de sărbători - sarmale în foi de hamei; în reveriile nocturne – cârnați. Pâinea o găsim rar pe masa celor nevoiași (în Moldova, din 1.341.696 locuitori doar 120.409 se hrăneau cu pâine, așa cum reiese dintr-o statistică întocmită în 1848 de Nicolae Șuțu), iar carnea - mai deloc, fiindcă orătăniile și animalele din ogradă sunt vândute pentru a se acoperi dările față de stăpânire. Plantele aromatice - abundente, la îndemână și gratuite - nu prea ajung în cratițe, fiind întrebuințate (usturoiul, busuiocul) doar în practicile magice.

Abia târziu, prin secolul al XIX-lea, țăranii acceptă să cultive cartoful; exclusiv pentru prepararea rachiului ori ca hrană pentru animale. Ca alimente de rezervă, când foametea însoțește recoltele slabe, „ierburile, coaja de copac și chiar măciuliile de papură umplu, o vreme, burțile goale” (p. 81). La loc de cinste printre culturi, chiar și pe lângă casă, găsim „iarba dracului”, aducătoare de venituri consistente vistieriei (prin tutunărit/dajdia pe tutun) și numai bună pentru vindecarea pneumoniilor, a reumatismului, pentru combaterea păduchilor. Copiii înșiși profită de acest panaceu.

Dumnealor, boierii, se îndestulează de patru ori pe zi, meniul cuprinzând câte zece-douăsprezece feluri de bucate. Reținem că prin veacul al XVIII-lea „gusturile sunt înfocat condimentate, puternic aromate, aprig parfumate. Papilele gustative sunt cu cruzime puse la încercare de gusturile stranii ce se regăsesc în aceeași îmbucătură. Acru, acid, amar, dulce, parfumat, toate amestecate într-o singură lingură.” (p. 41-42). Untul și zahărul se topesc în fiece mâncare, iar cafeaua se bea neapărat cu cardamom. Cărțile cu rețete nu prea își au rostul, analfabetismul în rândul femeilor fiind aproape ubicuu. Cele „evropenești” pătrund pe meleagurile noastre fără ingredientele aferente, fără balanțe etc., stârnind, practic și lingvistic, competențele bucătăreselor. Până la urmă, pe mesele celor înstăriți răsar cârnăciori „a lui Rișăliu”, „supă de fâstăci”, „gato dintr’o mie de frunze”, „înbucătură de dame”, „mâncare de curcă «pentru femei leneșe»”, „jăli (jeleu) de portocale”...

De vin se bucură, când pot, mai toate vârstele și păturile sociale. Se scoate la vânzare cu lăutari (p. 98). Are proprietăți terapeutice. Sugarilor li se recomandă „îndoit cu apă”. „E toiagul bătrâneților și nebunia tinereților” (p. 99). Anton Pann: „Vinul face pe săraci bogați, pe ciungi cu mâini, pe ologi cu picioare și pe orbi cu ochi” (p. 106). Același Anton Pann e amintit cu al său Îndreptător al bețivilor, care cuprinde în sine numirile bețivilor și toate faptele care curg din beție, unde prezintă formele lor de organizare (companie, steaguri, cete) și creionează, cu condimentele de rigoare, tipurile de turmentați („fruntași”, „limbuți”, „arțăgoși”, „zdrențoși”, „purcei”, „voinici”, „golași”, „muieratici”).

Capitolul al doilea, intitulat Civilitatea, ipolipsisul și jocul social, începe cu câteva considerații privind lectura. În perioada cercetată – observă autoarea -, sporește numărul de traduceri (cărți de cult, almanahuri, cărți populare) și apare cititul individual, în intimitate. Boierii cultivați, „numărați de către istoriografia română mai ceva ca steagurile lui Pristanda” (p. 126), își așază la loc de cinste, printre obiectele de lux, biblioteca personală. De citit, citesc mai puțin. Și detestă împrumutul cărților. Cei care „s-ar îndrăzni” să le fure sunt amenințați cu afurisenia: „1822, aprilie 15 zile. Să se știe, această cărticică iaste a lui Ioan sin Nicola Cerne. Și cine a fura-o să fie în burduhu dracului și să fie afurisât de 12 arhierei. Ioan Cerne” (idem). Tot boierii, cu cât sunt mai procopsiți, se (auto)consideră mai înțelepți și mai „politicoși”. În epocă, se poartă genealogiile inventate și autopromovarea ca model politic, social, cultural.

La masă, noțiunea de politețe capătă alte înțelesuri. Furculița e aproape absentă, cuțitul se folosește și pentru curățatul dinților, iar lingura pentru supă refuză să înlocuiască sorbitul din bol. Platourile și paharele sunt comune, iar „talgerele nu se ridică niciodată de pe masă, molipsind aerul, otrăvind mirosul, vederea și simțurile din cauza resturilor, împrăștiate peste tot” (p. 139). Sarea se pune direct pe masă, oasele se aruncă pe jos, iar scuipătorile sunt folosite... în zilele de bal. Degetele, exploatate din greu, „sunt înmuiate în sosuri, scufundate în boluri, ating carnea [...], sunt linse, sunt șterse de rochiile cucoanelor sau de propriile haine, de fața de masă” (p. 144).

Pentru a mânca, boierii, neapărat cu turbanul pe cap, se așază turcește pe sofale, între perne, „gata să picotească”, și nu par dispuși să renunțe la confortabilele deprinderi nici după apariția mobilierului occidental. Stă dovadă în acest sens, printre altele, o însemnare de prin anul 1839 a pictorului Miklós Barabás referitoare la vizita făcută lui Constantin Cantacuzino: „De abea
mi-am putut reține râsul intrând în odaia lui, unde am văzut vreo zece boieri fumând din niște ciubucuri lungi, însă șezând fiecare turcește lângă câte un scaun pe jos, dar cu jobenul pe cap și cu aripile fracului tăvălite pe dușumelele odăii!
” (p. 148).

Secțiunea «Primineli și sulimanuri»: despre igiena trupului și frumusețea chipului aduce informații privind grija individului premodern față de propriul corp. Aflăm că folosirea apei, precum în cazul alimentației, e condiționată de posibilitățile fiecăruia (vodă Mavrogheni, de pildă, acordă dreptul la apă în funcție de contribuția la cămara domnească), de canoanele Bisericii („Preotul, dă se va spăla sau va merge la bae, acela nu poate să facă liturghie într-aceaia zi, nici are voe după liturghie să se spele. Nice mireanul, de să va spăla sau va mearge la bae, nu poate să i se dea dumnezeeștile taini” p. 198), de credințele populare
(p. 212). Săpunul înseamnă cheltuială. Documentele spun că până spre 1880 europenii îl folosesc doar pentru spălarea mâinilor și a feței („adică ceea ce se vede” – p. 197). Prin mahalalele Bucureștiului, baia este corelată cu desfrâul. Boierii și negustorii, deși au pe lângă conac spălătorii, băi, umblători, socotesc folosirea frecventă a apei „«o nebunie fără seamă» și o fudulie excesivă” (p. 203).

Un pas înainte în ceea ce privește igiena se face odată cu apariția batistei sau a „basmalei de nas”. Manualele de civilitate ale vremii îi descriu pe larg funcțiile și modul de întrebuințare: „«trebuie evitat orice zgomot» [...], «niciodată mucii ca săgeata din arc nu hârcâi, nici scuipi că rușine iaste»”; interdicțiile continuă: să nu-i arunci în uliță, pe unde trec oamenii, sau pe pereții casei sau pe pardoseală, fiindcă este un gest prea mojicesc, ci în maramă, să-ți salvezi cinstea” (p. 195).

Același trup e locuit de purici și de păduchi, răspândiți pe-acasă, plimbați prin instituții (spitale, cazărmi, temnițe etc.).

Despăducherea continuă să fie, în premodernitate, o practică afectivă și socială. Îndreptarele moralicești se luptă să limiteze decimarea insectelor în public: „Purecii, și acestora aseamene, înaintea celor ce stau de față ai ucide necuvios și de scârbă lucru iaste” (p. 250). Desigur, epoca oferă tot felul de rețete pentru stârpirea invadatorilor, care de care mai bizare (p. 250-251).

Cu îngăduință s-ar cădea să parcurgem și capitolul IV al volumului, cu titlul Universul cotidian. Ambianța orașelor, cu viermuiala lor de fiecare zi, cu mirosuri nu întotdeauna îmbietoare (precum aromele din preajma simigeriilor), bulversează simțurile sensibilizate ale cititorului actual. Până spre jumătatea secolului al XIX-lea, când se interzice oficial amplasarea „locurilor pricinuitoare de putoare” în mijlocul uliței, manufacturile își desfășoară activitatea, nestingherite, în preajma oamenilor. Distileriile, abatoarele, tăbăcăriile, cărora li se adaugă casele mortuare, cimitirele, grajdurile, „ucigătoriile de câini” ș.a. poluează încontinuu aerul și își deversează resturile pe jos, în buricul târgului sau în apele din apropiere. Căldurile verii amplifică miasmele pestilențiale, iar când plouă, mizeria și noroiul capătă proporții de spaimă. Cârmuitorii au mult de lucru, mai ales că omul de rând nu pare incomodat de „murdalâc”. Cât despre cei cu stare, aceștia descoperă galoșii, în timp ce instituțiile publice rezolvă problema așezând la intrare câte un hârleț pentru curățarea încălțămintei...

Ulițele sunt pline și de fecale, umane și animale (să nu uităm că și la Paris cele dintâi toalete publice apar abia prin 1841), care nici ele nu deranjează, mai ales că li se atribuie puteri terapeutice. Umblătorile private sunt rare; în ele se ascund banii și tot aici sunt închiși dușmanii politici. Toamna și iarna se evită folosirea lor („Unii, știind că-i trage curentul, se lenevesc cu «ieșirea la scaun» și se pomenesc că «încuie răspunsurile trupului». Cu alte cuvinte, constipația îi chinuiește toată iarna.” – p. 292).

De Sociabilitate și petrecere, de Grijile trupului și maladiile spiritului, de „previzibila moarte” se ocupă secvențele următoare ale cărții. Și acestea sunt înțesate de informații, preluate scrupulos din reglementările vremii ori din presă, din scrisori, îndreptare etc., relatate uneori cu ironie fină, dar mai ales cu înțelegere. Căci obiceiurile și preocupările de atunci se regăsesc într-o oarecare măsură și în zilele noastre. La sărbători, de pildă, pocnesc în voie puștile și pistoalele, căci hărmălaia trebuie provocată în toate felurile. Ulița principală și mănăstirile devin locuri de întâlnire, de „preumblare și priveală”; în zilele de târg, tarabele își desfășoară cu generozitate oferta (p. 377-378), iar de sărbători se pot viziona scenete de teatru în aer liber, produse ad-hoc, în funcție de solicitările publicului: cu perdea sau fără perdea.

Aflăm că pentru cazurile de boală se apelează la vraci și la babe; de altfel, nici elita nu e pe deplin convinsă de beneficiile științei. Cei care își permit merg la băi. Cât mai departe. Medicii, de care sătenii nu vor nicidecum să audă, sunt plătiți din Cutia milelor (dacă rămân bani). Cadavrele săracilor sunt aruncate în șanțuri sau la gunoi, întru refolosință (pentru practici magice și pentru prepararea leacurilor). Mai rar, în groapa comună. Cei bogați își îngroapă morții cu mare fală, iar decesele sunt pomenite, în articole pe măsura pungii, la gazetă.

Epoca evocată, cu toate spaimele și incertitudinile ei: schimbările dese de domnitori (cu consecințe asupra averilor boierești), războaiele (cu incendieri, pribegii, recolte devastate, foamete), ciuma, birurile, sărăcia, analfabetismul... nu aduce prefaceri semnificative. „Ideile, visurile, idealurile, planurile, dorințele sunt spulberate încontinuu” (p. 464). Cu toate acestea, parcurgerea ei cu răbdare și înțelegere ne-ar putea lămuri „de ce gândim cum gândim, de ce trăim cum trăim, de ce trecutul este atât de prezent în viețile noastre de zi cu zi” (p. 466).

 

Cât despre „eroii” cărții, așa cum au fost, trebuie să acceptăm că au contribuit, în felul lor, la ceea ce suntem. Să-i privim, așadar (cum ne îndemna cândva James George Frazer, în Creanga de aur), „cu îngăduință [...] și să le acordăm indulgența de care poate noi înșine vom avea nevoie într-o bună zi”...


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.