top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Portret arrow Daniela Sitar-Tăut în dialog cu Săluc Horvat, nr.9(172), septembrie2017
Daniela Sitar-Tăut în dialog cu Săluc Horvat, nr.9(172), septembrie2017 Print
Sep 26, 2017 at 11:00 PM

DANIELA SITAR-TĂUT

ÎN DIALOG CU SĂLUC HORVAT

 

Daniela Sitar-Tăut: Domnule profesor, mi-ați predat la facultate un opțional la care m-a obligat tata să mă înscriu, sperând c-o să mă vadă bibliotecară. N-am fost o studentă prea studioasă, ba chiar antipatică uneori, la materiile care nu țineau exclusiv de literatură. Convențiile bibliografice mi se păreau hieroglife, puneam greșit liniile de pauză, punctele sau virgulele... Introducerea în biblioteconomie, cursul dumneavoastră era însă un act de pionierat, introdus ulterior în liceele filologice și în alte universități... 

Săluc Horvat: Introducerea biblioteconomiei ca disciplină de învățământ în liceele cu profil filologic și în învățământul superior filologic a constituit una din preocupările mele constante. În liceu a fost cuprinsă în planul de învățământ în perioada în care se urmărea realizarea unei pregătiri profesionale a elevilor. Am propus-o mai întâi la un liceu din Baia Mare, care avea și clase de filologie. Am întocmit și o programă. Agreată de Ministerul Învățământului, ea a fost extinsă la nivel național, devenind și disciplină de bacalaureat. Am redactat și un manual, primul de acest fel destinat elevilor de liceu. În învățământul universitar, biblioteconomia s-a bucurat de o largă audiență prin profesorii celebri care au predat-o: prof. Ioachim Crăciun la Universitatea din Cluj, care a propus pentru prima dată acest curs, N. Georgescu-Tistu și Dan Simonescu la Universitatea din București. După mulți ani de întrerupere, găsind înțelegerea Facultății de Litere a Universității din Baia Mare, cursul a fost introdus, la solicitarea noastră, ca disciplină obligatorie la unele specializări și ca opțional la altele, curs pe care l-am predat mai bine de douăzeci de ani. În aparență o disciplină rigidă prin terminologia și regulile standardizate impuse de norme biblioteconomice internaționale, universal acceptate și practicate, în realitate, prin multiplele conexiuni cu diversele domenii ale cunoașterii, este o disciplină interesantă și mai ales cu puternice implicații în activitatea de cercetare. 

 

Daniela Sitar-Tăut: Volumul Cartea de-a lungul anilor. Momente din istoria scrisului, a cărții și a tiparului (2015) îmi pare o pledoarie interesantă pentru cartea scrisă, demers perceput drept desuet de adepții lecturii virtuale. Descoperim aici, într-o istorie universală, diacronică, traiectul evolutiv al scrisului, de la ideograme încrustate pe tăblițele de argilă, piatră, lemn, pe scoarțe de copaci, carapace de broască țestoasă, papirus, pergament, piele de oaie etc. la scrierea electronică, relevarea inventatorilor alfabetului  - hicsoșii, scrierea cuneiformă a egiptenilor, cea hieroglifică a chinezilor, tăblițele de lut ars de la Tărtăria, scrierea grecească fără spații între cuvinte și fără punctuație, utilizarea literelor mobile din Coreea, înainte cu două secole de apariția tiparului, date despre Analectele lui Confucius etc. Care este istoria acestei istorii?

Săluc Horvat: Cartea de-a lungul anilor, volum apărut la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca (2015), s-a născut pornind de la numeroasele însemnări făcute pe marginea cursului de biblioteconomie pe care l-am predat mai mulți ani studenților filologi în cadrul Facultății de Litere a Universității din Baia Mare. Cum obiectul cursului avea la bază cartea, cu toate implicațiile ei sociale și educaționale, am considerat util să adaug, pe lângă noțiunile de strictă specialitate, informații care să contureze aria largă de probleme privind evoluția și istoria acesteia. Se știe că, până să apară cartea, a fost necesar să se descopere scrisul. Iar pentru ca acesta să fie imprimat pe suport, a fost nevoie să se descopere materialele pe care să fie redat. De la semnele hieroglifice la alcătuirea unui alfabet a fost un alt drum, iar de la cărțile pe tăblițele de lut la cartea codex și de aici la cartea electronică parcursul a fost lung și plin de curiozități demne de a fi cunoscute. Am scris acest volum și din dorința de a sublinia supremația cărții tipărite împotriva tuturor ideilor conform cărora ea este pe cale de dispariție. Cu certitudine, chiar dacă va cunoaște unele schimbări de formă, de suport de imprimare, va dăinui cel puțin atâtea secole câte au trecut de la descoperirea ei.

 

Daniela Sitar-Tăut: Dicționarul cronologic Eminescu, volum editat abia în 1994, este un instrument indispensabil eminescologilor și partizanilor lui Eminescu, ce facilitează accesul, aproape filmografic, la biografia acestuia. La un moment dat însă, într-o scrisoare din volumul lui Nicolae Scurtu, Săluc Horvat și contemporanii lui, exasperat de referatele mefiente ale editurilor centrale, spuneați, cu obidă, că sunteți gata să aruncați în foc cartea asta... Cum a luat naștere acest dicționar și care au fost dificultățile reale ale editării ei?

Săluc Horvat: Fiecare carte își are geneza și istoria ei. Firesc, și Dicționarul cronologic Eminescu. Inițial, demersul nostru a pornit de la o mai veche pasiune pentru viața și opera lui Eminescu. Cartea a pornit, pur și simplu, de la notele de lectură și de studiu ale unor documente privitoare la poet. Pe măsură ce acestea s-au adunat, mi-am dat seama că ele ar putea să devină o carte. Așa s-a născut prima formă a Dicționarului. Desigur, acesta a fost doar începutul. O primă problemă a fost alegerea formei sub care să fie prezentat materialul imens adunat. O nouă monografie romanțată, asemenea celei publicate de G. Călinescu, n-ar fi avut nicio șansă de reușită. Așa s-a născut ideea realizării unui alt tip de monografie, una în care viața și activitatea lui Eminescu să fie redate așa cum au curs, cum au fost cunoscute și receptate de către contemporanii săi și de posteritate, adăugând și argumentând, pe cât a fost posibil, fiecare moment cu documente susținute de ample trimiteri la surse. Ordinea a fost cea cronologică, iar timpul și spațiul au fost de o largă cuprindere, de la prima atestare a familiei Eminovici pe teritoriul Moldovei, cu trimitere până la cele mai vechi datări ale numelui Eminovici, oprindu-se la zilele noastre (2012). Ajungând la forma de carte, manuscrisul a fost oferit spre publicare Editurii Cartea Românească. Se întâmpla în anul 1987. Spre surprinderea mea, la doar câteva săptămâni am primit de la editură un plic care conținea un referat de câteva pagini cu diverse observații și propuneri. Referatul nu purta niciun nume. În finalul acestuia, se propunea publicarea cărții, considerându-se că se aduc completări interesante la biografia eminesciană, cerându-mi-se să fac îndreptările pe care le voi considera necesare. M-am conformat și, într-un timp scurt, m-am prezentat cu manuscrisul la editură, redactor-șef fiind Cornel Popescu, care s-a arătat oarecum contrariat de propunere, mai ales că autorul era unul total necunoscut. În prezența mea, manuscrisul a fost predat lui Mircea Ciobanu, viitorul redactor de carte. La despărțire m-a atenționat că va trebui să am răbdare, editura publicând mai ales beletristică și mai puțin critică. Am așteptat luni de-a rândul un răspuns, fără să vină. În cele din urmă, trecând prin București, sub pretextul de a duce unele completări, am ridicat dosarul, cu greu găsit în maldărul de manuscrise aruncate în mai multe dulapuri. Firesc, el nu a mai fost restituit.

Se apropia centenarul morții lui Eminescu, pregătit cu mult tam-tam. În speranța că voi găsi mai multă înțelegere, am predat manuscrisul Editurii Dacia din Cluj-Napoca, redactor-șef fiind poetul Vasile Igna, cu care mă cunoșteam. Promisiuni certe, era singura lucrare în planul editurii dedicată lui Eminescu. La apariția planului editorial, lucrarea noastră nu a fost cuprinsă. Răspunsul: „Nu a fost aprobată de București”. A trecut centenarul, a venit Revoluția, eu aproape că îmi pierdusem orice speranță. Salvarea a venit de la prof. dr. Valeriu Achim, directorul Editurii Gutinul, și, în câteva luni, lucrarea a văzut lumina tiparului și încă într-un tiraj generos.

 

Daniela Sitar-Tăut: Au urmat apoi, aprofundând aria preocupărilor eminesciene, Însemnări despre Mihai Eminescu. Studii și articole, Baia Mare, 2000; Mihai Eminescu. Luceafărul. Ediție bibliofilă, Baia Mare, 2000; Eminescu și contemporanii săi, Cluj-Napoca, 2009; Mihai Eminescu. Repere biobibliografice, Iași, 2013. Reacțiile eminescienilor „cu patalama” v-au fost favorabile sau ați fost taxat drept un intrus, un neavenit, ce provine dintr-un centru universitar fără rezonanță cultural-istorică?

Săluc Horvat: Nu am întâlnit reacții care să mă facă să mă consider un „intrus”. Dimpotrivă, încă de la apariție, Dicționarul s-a bucurat de cronici elogioase. Cunoscutul eminescolog Gheorghe Bulgăr, de exemplu, a publicat mai multe cronici. Despre volum afirma: „Dicționarul cronologic Eminescu alcătuit de Săluc Horvat este un act de cultură, de pietate, de erudiție, indispensabil cercetătorilor și iubitorilor operei lui Eminescu”. Despre Dicționar, precum și despre celelalte lucrări publicate despre Eminescu amintite de dumneavoastră s-au pronunțat elogios mulți alți critici, între aceștia Constantin Cubleșan, Ion Buzași, Mircea Popa, Gheorghe Glodeanu, Mihai Cimpoi, Marian Barbu, Elena Dabija și alții. Amintim și numeroasele citări de care se bucură, de la Dicționarul scriitorilor români la multe alte lucrări despre Eminescu. Faptul că încă de la prima ediție a Congresului Internațional al Eminescologilor (ajuns la ediția a IV-a), organizat la Chișinău de academicianul Mihai Cimpoi, m-am numărat printre invitați, alături de eminescologi din întreaga lume, mă îndreptățește să mă simt confortabil în rândul acestora. Părerile pot fi, desigur, diverse. Ceea ce doresc să subliniez este faptul că eu am scris despre Eminescu și opera lui nu pentru a-mi căuta un loc anume într-o ierarhie, ci din dorința de a contribui la o mai bună și corectă cunoaștere a marelui poet.

 

Daniela Sitar-Tăut: Un alt autor pe care l-ați cercetat îndeaproape a fost Liviu Rebreanu, pe care l-ați analizat în tomul  Liviu Rebreanu. Ion. Universul uman (2002, 2015), ultima ediție la editura ieșeană TipoMoldova, bine dezvoltată în ultimii ani, dar cu coperte și interioare prost machetate. Volumul a primit un premiu și la Saloanele Liviu Rebreanu de la Bistrița...

Săluc Horvat: Rebreanu s-a numărat între scriitorii la a cărui operă am revenit mereu. Am scris și publicat mai multe cronici și comentarii. Între acestea se numără și eseul apărut la Editura Dacia: Liviu Rebreanu. Ion – universul uman. Succesul de care s-a bucurat a făcut ca acest volum să fie reeditat.

 

Daniela Sitar-Tăut: În perioada 1990-1997 ați fost director al Bibliotecii Universității din Baia Mare, ajungând, la un moment dat, precum spătarul Nicolae Milescu în alt ev, și în China. Relatați-mi câteva impresii de călătorie din acest imperiu, care a devenit o veritabilă superputere în ultimele decenii...

Săluc Horvat: Între multele manifestări științifice naționale și internaționale la care am participat a fost și Conferința Internațională IFLA a Bibliotecarilor, care a avut loc la Beijing, în perioada 25-31 august 1996, făcând parte dintr-o delegație care a reprezentat bibliotecile din România. Amintesc că la această conferință au participat în jur de 3000 de delegați din toată lumea și s-a desfășurat sub patronajul primului ministru al Chinei. Desigur, pe lângă problemele de specialitate care s-au desfășurat în plen și pe diferite domenii, pentru mine, această participare a reprezentat prilejul să cunosc o mică părticică din imensa Chină. Au fost momente și trăiri de neuitat. Plimbarea prin imensa piață Tean-Men, prin orașul interzis sau prin reședința de vară a împăraților Chinei, urcarea pe Marele Zid Chinezesc nu pot fi egalate.

 

Daniela Sitar-Tăut: Fără îndoială, sunteți considerat părintele celor din Asociația Scriitorilor din Baia Mare, dar și al Academiei OJT, loc de trecere obligatorie pentru toți condeierii care poposesc prin Maramureș.... Cum îi împăcați/anesteziați pe copiii ăștia mari și orgolioși, scriitorii nordici? 

Săluc Horvat: Asociația Scriitorilor din Baia Mare a luat ființă în anul 2002, la inițiativa noastră, eu devenind președintele acesteia. A fost prima formă de instituționalizare a scriitorilor într-o formulă prin care să fie reprezentați în raport cu instituțiile statului. Sub egida Asociației Scriitorilor s-au desfășurat de-a lungul anilor numeroase activități culturale remarcabile și de mare rezonanță, cu participarea unor scriitori din toată țara, între aceștia regăsindu-se nume de primă importanță în literatură. OJT-ist am devenit unul de conjunctură. Întâmplarea face să locuiesc în apropiere de acest local și, vrând-nevrând, sunt nevoit să-i trec prin față, nu de puține ori fiind prezent între frecvenții localului. Povestea OJT-ului este una veche și interesantă. Datează încă din anii în care cafeaua a fost înlocuită cu cunoscutul „nechezol”. Fiind un local care aparținea OJT-ului, aici se mai găsea și cafea bună, chiar și un coniac bun, ceea ce a atras multă lume. Firesc, nu a lipsit nici boema scriitoricească. Cu timpul, a devenit un loc preferat de întâlnire, unde găseai oricând un grup mai mare sau mai mic în care te puteai integra la o discuție, de multe ori chiar interesantă. Tot aici aveau loc uneori Cenaclul Scriitorilor sau agape cu participare largă. Din păcate, ceea ce astăzi se numește „Academia OJT” este o palidă umbră a ceea ce a fost odată. Mulți dintre cei ce formau „boema” ojt-iștilor și mai mulți scriitori au plecat dintre noi, iar generația actuală nu mai reușește să readucă spiritul și climatul care au fost. În ce privește familia de scriitori băimăreni, ojt-iști sau nu, ea este „mare” și totodată eterogenă. Orgolii? Suficiente. Chiar dacă multe dintre orgolii nu au un temei, până la urmă ele se justifică și sunt oarecum firești. Acestea dau adesea farmec vieții literare. În ce mă privește, adesea am adoptat un principiu pornind de la o zicală a regretatului poet și jurnalist V. R. Ghenceanu, la vremea lui un adversar mascat al ojt-iștilor, care spunea: „Lasă-i să se facă singuri de râs!”.

 

Daniela Sitar-Tăut: La un moment dat, prin 1975, cochetați cu ideea unui doctorat în biblioteconomie...

Săluc Horvat: Da, am cochetat cu ideea unui doctorat. Îl doream în domeniul bibliologiei, unde consideram că aș fi avut de adus contribuții importante. Din păcate, în acei ani, era un singur conducător de doctorate în acel domeniu, în persoana cunoscutului bibliolog și istoric literar, profesorul Dan Simonescu, care mi-a și propus o temă. Cum profesorul era deja la o vârstă înaintată, n-a reușit să-și ducă la bun sfârșit doctoranzii primiți. Când, după 1989, s-au reintrodus doctoratele, pentru mine mi s-a părut că e prea târziu să reîncep un lucru pe care îl abandonasem odată. Așa am rămas, spre regretul meu, fără acel titlu (paradoxal, foarte mulți mi-l atribuiau, fără să-l am).

 

Daniela Sitar-Tăut: Academicianul Augustin Buzura v-a fost coleg. Puteți să-mi relatați o întâmplare cu acesta?

Săluc Horvat: Prin anii 1956-1957, am avut prilejul să ne cunoaștem. Am fost o vreme pedagogi la Școala Minieră din Baia Mare; mai apoi, Augustin
Buzura a fost numit învățător în cătunul Valea Neagră, aparținător de comuna Firiza. De atunci și până în ultimele clipe ale vieții, am rămas apropiați. Între întâmplările acelor ani, mi-a rămas în minte una din vizitele pe care i le-am făcut la școală, asistând la lecțiile lui. Clasa era formată, dacă îmi amintesc bine, din cinci-șapte copii prezenți la ore. Regret că acum, când scriu aceste gânduri, marele scriitor și prieten nu mai este în viață.

 

Daniela Sitar-Tăut: Funcția de director executiv al revistei „Nord Literar” vă aduce într-o poziție râvnită, dar și vânată de cârcotașii locali. Deși colaboratorii publicației sunt nume de rezonanță în peisajul livresc contemporan, ea este catalogată drept o revistă de provincie, fără ecou național/ european. Știu că mă veți contrazice, dar cum credeți că s-ar putea realiza popularizarea și distribuția mai eficientă ale acesteia?

Săluc Horvat: Afirmația dumneavoastră cum că „Nord Literar” ar fi o revistă de provincie mi se pare total neîntemeiată, pe care o respingem, aducând argumente care să vă contrazică. În primul rând, standardul valoric nu este cu nimic mai prejos decât cel al revistelor cu tradiție. Apoi, varietatea tematică gândită să acopere toate genurile de creație. Nu în ultimul rând, valoarea colaboratorilor: alături de cei locali, sunt nume de primă mărime din întreg spațiul național și nu numai. La acestea se alătură aprecierile pozitive venite din partea cititorilor, a criticii literare, revista fiind mereu consemnată în presa literară. Ieșirea din provincialism e marcată și prin pagina de traduceri din literatura străină, ceea ce face să fie cunoscută și în străinătate. E adevărat că ea apare într-un oraș de provincie, că acest fapt îi determină pe unii, mai ales dintre scriitorii locali care se consideră „îngrădiți” în a fi mai mereu prezenți în revistă, să o considere o revistă de provincie. Dar acestea sunt percepții greșite. Adevărat, în privința difuzării sunt probleme, nu numai pentru noi, ci pentru întreaga presă. Cu toate acestea, „Nord Literar”, prin abonamente, prin schimbul cu alte publicații, prin vânzare liberă, ajunge în cele mai îndepărtate colțuri ale țării, iar prin autorii străini, traduși și publicați, revista ajunge și la aceștia. Se cunoaște mai puțin faptul că „Nord Literar”, prin colaborare cu Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare, ajunge împreună cu revista „Familia Română” la toate centrele culturale ale României din străinătate și în multe biblioteci din lume.

În privința statutului de director executiv și fondator al revistei, lucrurile își au mersul lor firesc. În locul invidiei, poate ar trebui să mi se recunoască meritul de a fi realizat prima revistă de cultură din Baia Mare și faptul că ea a trecut peste toate obstacolele care i s-au pus în cale, ajungând la al cincisprezecelea an de apariție neîntreruptă.

 

Daniela Sitar-Tăut: În ultimii ani, vânătoarea de a deveni membru USR a atins cote alarmante în privința moralității, discreditând, de multe ori, Uniunea. Cronici plătite, goana după criticii acredidați, apariția acestora în reviste aflate sub umbrela USR. Practic, a fi membru USR nu mai înseamnă azi nimic, în afara râvniților 50% la pensionare. Vă rog să comentați puțin acest aspect.

Săluc Horvat: Intrarea în Uniunea Scriitorilor este o problemă care trebuie privită și abordată cu mult mai multă atenție. Ceea ce se întâmplă în prezent, avalanșa de solicitări ce vin cu precădere de la scriitori având statutul de pensionari lasă să se creadă că nu valoarea operelor primează și nici atașamentul față de aceasta, ci acel procentaj ce se adaugă la pensie. Să nu fim greșit înțeleși. Acesta este un drept al tuturor acelora care dobândesc statutul de membru al Uniunii. Întrebarea care se pune este: Cum de, până la acești ani, cei în cauză nu au dovedit că merită acest statut? Cum de până acum nu au scris sau, dacă au scris, cum le-au fost receptate scrierile? Cum doar acum curg volumele publicate?

Cerințele impuse, acele cronici scrise de critici autorizați și apărute în reviste agreate de Uniune, au creat o adevărată febră. Goana după acestea a devenit jenantă, ca să nu o numim altfel. Nu împărtășim ideea că Uniunea nu mai înseamnă nimic, în afara acelui avantaj la pensie. Suntem convinși că organele de conducere ale Uniunii vor găsi soluții care să mențină prestigiul membrilor săi, iar cei care vor fi primiți își vor merita statutul de membri ai Uniunii Scriitorilor din România.

 

Daniela Sitar-Tăut: Care e cel mai mare regret al omului/omului de bibliotecă Săluc Horvat?

Săluc Horvat: Regrete pot fi multe, dar nu imputabile și nici de natură să mă dezamăgească. Prin modestele contribuții în numeroasele domenii ale criticii și istoriei literare, al biblioteconomiei și al bibliografiei, al implicării în viața culturală și spirituală și mai ales prin „Nord Literar” – pentru mine una din cele mai importante opere lăsate –, consider că vor rămâne semne de trecere. Ca om, nu am ce să-mi reproșez. Cel mai dureros moment al vieții mele a fost decesul fiului meu Radu Nicolae la 56 de ani.

 

Daniela Sitar-Tăut: Ce mai puneți la cale/la ce lucrați acum, domnule profesor?

Săluc Horvat: Proiectele, la anii mei, mai pot fi doar vise. Dacă bunul Dumnezeu îmi va mai da viață, s-ar putea să mai adun câte ceva din ceea ce am scris și nu a fost publicat în volum.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.