top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Portret arrow Mihai Cimpoi (75). Literatul și omul de cultură (Mircea Popa),nr.9(172)sept2017
Mihai Cimpoi (75). Literatul și omul de cultură (Mircea Popa),nr.9(172)sept2017 Print
Sep 26, 2017 at 11:00 PM

Mircea POPA

MIHAI CIMPOI (75)

LITERATUL ȘI OMUL DE CULTURĂ

 

Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia a hotărât ca în mai 2006 să-l investească pe istoricul literar și omul de cultură Mihai Cimpoi din Republica Moldova cu onorantul titlu de „doctor honoris causa”. Evenimentul a coincis cu sărbătorirea a cincisprezece ani de la înfiinţarea tinerei universități bălgrădene, ceea ce a dat  o notă aparte acestei fastuoase investituri, deoarece prin reprezentantul și solul reputat de la Chișinău, orașul Marii Uniri se afla în poziția de a-l avea ca oaspete pe unul dintre cei mai străluciţi cărturari pe care i-a dat acest pământ românesc, acad. Mihai Cimpoi. Domnia sa vine printre noi aureolat de o faimă de necontestat, aceea de important critic şi istoric literar, de eminescolog şi de blagolog reputat, dacă putem spune aşa şi în acelaşi timp de mare prieten al adevărului, om de opinie fermă şi de mare curaj, a cărui voie s-a făcut auzită mereu şi în orice împrejurări, atunci când a fost vorba de destinul prezent şi viitor al neamului său. Poate tocmai de aceea, aici, în cetatea Marii Uniri, preţuirea de care se bucură luptătorul naţional Mihai Cimpoi, luptătorul cultural şi militantul pentru unitatea tuturor românilor, este unanimă şi plină de spornice credinţe.

Şi pentru că avem în faţă un om cu totul deosebit, permiteţi-mi să arunc câteva „lumini modelatoare”, cum şi spune sărbătoritul, în biografia plină de evenimente social-politice a oaspetelui nostru.

          S-a născut la 3 septembrie 1942, în comuna Larga, jud. Edineţ, din părinţi ţărani, veniţi aici de la Horodiştea-Botoşani. A urmat studiile în satul natal, apoi Universitatea de Stat din Moldova (1960-1965), perioadă în care a îndrăgit studiul individual de bibliotecă şi munca în cenaclurile literare „Mioriţa” şi „Mihai Eminescu”. La absolvire, a devenit redactor la revista „Nistru”, apoi la Editurile Cartea Moldovenească şi Literatura Artistică, secretar literar la Teatrul Naţional şi la Teatrul Liric „A. Mateevici”, depunând în tot acest răstimp o laborioasă activitate cultural-literară. Pregătirea literară remarcabilă, suflul înnoitor al articolelor sale i-a determinat pe colegii de breaslă să-l numească secretar al comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor în 1987, iar în 1991 preşedinte al ei. În acelaşi timp intră în munca de cercetare, fiind numit şef de secţie la Institutul de Istorie şi Teorie Literară al Academiei de şi Ştiinţe a Moldovei. În 1991 este ales membru de onoare al Academiei Române, iar în 1992 membru titular al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, distins, la puţină vreme, cu Premiul Naţional al Republicii Moldova (1994) şi cu Marele Premiu pentru exegeză „Nichita Stănescu” (1995). În 2002 devine director al revistei „Viaţa Basarabiei”, membru în mai multe colegii redacţionale („Caiete critice”, „Paradigma”, „Viaţa Românească”, buletinul „Mihai Eminescu” ş. a.), colaborând la numeroase reviste din Moldova şi din România, devenind membru al Uniunii Scriitorilor din ţara noastră (din 1994 şi în comitetul director al acesteia), membru al PEN-clubului şi vicepreşedinte al Ligii Culturale a Unităţii Românilor de Pretutindeni. Obţinând în 1998 titlul de doctor în Filologie, va fi numit profesor universitar la Universitatea „Ion Creangă” din Chişinău, depunând o neobosită activitate pe tărâm literar şi cultural, activitate care i-a adus, în 1995 şi 2000, premiul „L. Blaga” pentru exegeză, Premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor din România (1997), premiul „Omnia” al revistei „Convorbiri literare” (2002) şi al Târgului Internaţional de Carte „Bookarest”. Din 1992 a primit titlul de Maestru al Literaturii din Republica Moldova, Ordinul Republicii (1996), Medalia jubiliară „M. Eminescu”, Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de cavaler al României.

Toate aceste distincţii vin să răsplătească munca de aproape un sfert de veac pusă în slujba culturii şi a literaturii române, suflul nou organizatoric şi instituţional pe care l-a imprimat în munca de reaşezare comună a valorilor şi a unei mai bune cunoaşteri de o parte şi de alta. Om de acţiune şi de idee, acad. Mihai Cimpoi este un neobosit propagator de cultură, un om care a răspuns prezent la numeroasele invitaţii venite din partea forurilor de cultură române de pe ambele maluri ale Prutului, om tenace şi plin de energie, de o capacitate intelectuală şi o putere de muncă ieşite din comun.

          Dacă socotim că Mihai Cimpoi a început să publice încă de pe vremea când era elev, în anii 1957-1958, la gazeta raională din Lipcani, că în 1968 a debutat editorial cu micromonografia Mirajul copilăriei, că a publicat volumele de critică Disocieri (1969), Alte disocieri (1971), Focul sacru (1975), că în 1979 dă la iveală una dintre cele mai profunde exegeze eminesciene, Narcis şi Hyperion. Eseu despre personalitatea lui Eminescu, că până la revoluţia română din decembrie 1998 şi disoluţia imperiului sovietic, Mihai Cimpoi a mai publicat un număr impresionant de cărţi, precum Cicatricea lui Ulysse. Eseuri duminicale (1982), Întoarcerea izvoarelor (1985), Creaţia lui Ion Druţă în şcoală (1986), Creaţia scriitorilor moldoveni în şcoală. Liviu Damian, Petru Zadnipru, George Meniuc, Spiridon Vangheli (1989), Dumineca valorilor (1989), putem spune că domnul Mihai Cimpoi se prezintă în faţa publicului literar din ţara noastră drept cea mai împlinită personalitate literară a Republicii Moldova din aceşti ani, putând fi socotit cel mai popular scriitor basarabean, alături de Ion Druţă. Anii frământaţi care au urmat nu l-au putut răpi de la masa de lucru, iar prezenţa sa publică a devenit de acum tot mai bine cunoscută. A scris şi a publicat cărţi despre Eminescu, cum ar fi Căderea în sus a Luceafărului (Galaţi, 1993), Spre un alt Eminescu. Dialog cu eminescologii din întreaga lume (Chişinău, 1993), sinteze fundamentale despre literatura Basarabiei: Basarabia sub steaua exilului (1994), O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (Chişinău, 1996); exegeze de căpătâi despre mari scriitori români: Lucian Blaga, paradisiacul, lucifericul, mioriticul (Cluj-Napoca, 1997), Duiliu Zamfirescu între natură şi idee (Focşani, 2002) şi câteva cărţi de eseuri: Sfinte firi vizionare (Chişinău, 1995), Plânsul demiurgului (Iaşi, 1999), Cumpăna cu două ciuturi (Timişoara, 2000), Brâncuşi – poet al nesfârşirii (Chişinău, 2001), Critice I şi II (Craiova, 2001, 2002), Zeul ascuns (Chişinău, 2002), Esenţa fiinţei. (Mi)teme şi simboluri existenţiale eminesciene (Chişinău, 2003).

După cum se poate vedea, ne aflăm în faţa unui creator cu o operă vastă şi înnoitoare, operă cu rădăcini adânci în întreg spaţiul românesc. Deşi se pot decela câteva teme şi subiecte preferenţiale, cum ar fi Eminescu şi Blaga, autorul de care vorbim a acţionat energic asupra întregii scări de valori a literaturii române, pe care o modifică mereu, îmbogăţind-o cu noi nume, care intră în atenţia acestui exeget performant, preocupat de o nouă aşezare şi definire a cadrului literar-istoric, de proiecţie a personalităţilor pe canavaua vremii. Domnul Mihai Cimpoi este unul dintre aceia care au contribuit în mod esenţial la realizarea importantei lucrări academice Dicţionarul general al literaturii române (din care au apărut până acum patru volume), unul dintre aceia care au gândit literatura română în perspectivă integratoare şi europeană, după cum o dovedesc cele două volume iniţiate şi coordonate de domnia sa: Mărul de aur. Valori româneşti în perspectivă europeană (Bucureşti, 1998) şi Lumini modelatoare. Legături literar-spirituale între Moldova (Basarabia) şi Ardeal (Bucureşti, 2002). Să nu uităm apoi că Bibliografia Mihai Cimpoi, apărută la Editura Litera din Chişinău în 2002, ni-l prezintă pe omul de cultură Mihai Cimpoi în variate ipostaze: de critic şi istoric literar, de editor, de publicist, de redactor şi coordonator, de traducător, de om al dialogului şi al interviului, de exeget şi recuperator de valori. Ne aflăm carevasăzică în faţa unei personalităţi proteice, polivalente, multilaterale, în faţa unui generos om de ştiinţă, pentru care cultura şi acţiunea publică reprezintă un mod de viaţă. Mihai Cimpoi ridică enciclopedismul tradiţional românesc la noi cote de înţelegere şi apreciere, la un nivel la care perspectivele infinite ale germinaţiei sale intelectuale capătă contururile unei construcţii arhitectonice de amploare. Nicicând mesianismul dacoromân de pe malurile Nistrului n-a zămislit o mai puternică forţă de răspuns la provocările istorice imediate ca în cazul omului providenţial de faţă, care nu numai că scrie istorie, dar şi face istorie. Poziţia sa intransigentă în chestiunile legate de alfabetul latin şi de introducerea acestuia în Republica Moldova, punctul de vedere înaintat în privinţa limbii române şi a înţelegerii raporturilor cu ţara-mamă, România, îl aşază pe Mihai Cimpoi în galeria marilor figuri de cărturari ai neamului, a luptătorilor pentru românism şi unitate naţională deplină. Iată de ce alegerea domniei sale ca doctor honoris causa la această universitate şi în această sfântă cetate a Unirii reprezintă şi un gest cu semnificaţii simbolice perene, cu o încărcătură emoţional-sentimentală aparte.

Domnilor profesori, stimaţi studenţi,

Ceea ce am afirmat până acum e doar partea de sus, cea mai vizibilă a unui aisberg, ce vizează opera şi activitatea unui om deplin dăruit culturii naţionale şi muncii sale pe diferite tărâmuri. Există însă şi o dimensiune de adâncime a acestei opere, îndreptată constant spre redescoperirea valorilor, spre relectura operei acestora, spre aşezarea lor într-un nou habitaclu: „Numai atitudinea loială faţă de valori va putea salva lumea”, spune el la un moment dat şi descoperim aici o profesiune de credinţă dintre cele mai intime şi mai devotate scopului său. Exegetul nostru parcurge cu fiecare nouă abordare critică şi o nouă fază de autocunoaştere, de autoperfecţionare. „Cu timpul – mărturiseşte el – la patternul călinescian s-a mai adăugat modelul fiinţial noicist şi în special cel ontologic generalizat care aplică grila existenţială. Drumul meu formator (etern formator, iar noi am adăuga şi reformator) a ajuns în sfârşit în această zonă care stimulează cuprinderea cea mai largă, declicul cel mai luminător. Am ajuns astfel, cu o anumită linişte metodologică (să-i zic aşa!) sub zodiile lui Heidegger, Kierkegaard, ale lui Eliade şi Jung, ale lui Noica şi Blaga. Am căutat să-mi pun cercetările eminescologice sub semnul călăuzitor al ontologicului”.

Putem afirma că aria de cuprindere a exegetului şi metodologia lui cresc şi se îmbogăţesc de la operă la operă. În Critice I făcea o radiografie foarte atentă a curentelor de idei din critica şi ideologia naţională, de la Maiorescu şi Iosif Vulcan la Lovinescu şi Călinescu şi de aici la o serie de critici contemporani, aşezaţi sub semnul „remodelării modelelor”. În Cicatricea lui Ulysse lărgea cercul interpretărilor la mari spirite ale literaturii universale, din rândul cărora nu lipseau Balzac, Racine, Rimbaud, Valéry, Villon, Apollinaire, Block, Tolstoi, Gogol, Gorki, Lermontov, Maiacovski, Esenin, Lorca, Eluard, Ungaretti, Byron, Thomas Mann, Whitmann, Melville, Mallarmé, dar şi Negruzzi, Asachi, Milescu, Hasdeu, Arghezi, Eminescu etc. În Alte disocieri descompune şi recompune fenomenul literar basarabean, căruia îi consacră o impresionantă panoramă în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, în care scoate din uitare un imens potenţial creator, de la „pionieri şi clasici” la mesianicii începutului de veac şi creatorii aparţinând „orei stelare” a romantismului integral din perioada interbelică, dar şi pe cei aparţinând „rătăcirilor dogmatice” şi crizelor interioare ale exilului de după cel de al Doilea Război Mondial. Remarcabil ni se pare cum defineşte el sterismul, ca moment de ofensivă şi redefinire naţională, dar şi cum reînnoadă legăturile rupte cu patria-mamă. Un fior tragic traversează paginile din Basarabia sub zodia exilului, „omul basarabean fiind un om tragic prin asumarea destinului său”, un ins ademenit, ca şi Luceafărul eminescian, din înălţimea sacrală de dilema temporalului, a teroarei istoriei şi a problematicului. Peste tot domină privirea clară şi îndrăzneaţă a integratorului, un spirit filosofic implicat, care fuzionează discret cu tipul de discurs preluat, cel îndreptat spre sesizarea legăturilor permanente dintre figura spiritului creator şi complexul socio-cultural în care apare.

Preocupat de aspectul profund al creativităţii, el decelează profunda şi singulara ecloziune de forţe diverse care asigură dominanta axiologică a demersului său, dinamica unei deveniri interioare, dar şi istorice, care luminează „arătările” fiinţei eminesciene, structura sa holografică, dar şi sensul nietzschean  al omului tragic, a acelui Eminescu etern la care se raportează în Plânsul demiurgului, definit ca un Eminescu – poet al fiinţei. Pentru el, Eminescu este spiritul superior al conştiinţei naţionale, datorită căruia românismul s-a putut plasa în lume la cote neatinse până la el. Cât de înaltă este această statură încearcă s-o fixeze autorul sărbătorit astăzi prin strângerea de mărturii şi depoziţii de pe întregul mapamond, mărturii care vorbesc de universalitatea poetului, de marea lui perenitate. Antologia sa de texte, Eminescu – mă topesc în flăcări, dă seama de dimensiunile acestei creativităţi explozive. Latinitatea şi românitatea sunt consubstanţiale acestui vast proces hermeneutic, şcoala lui Eminescu fiind pentru el şcoala „dobândirii românismului cultural”, deoarece „cu Eminescu am obţinut o demnitate estetică şi etică, pe care nimeni şi nimic n-o clinteşte din loc”.

          De aceea a şi căutat să epuizeze toate drumurile care duc la el, prin lucrări succesive care-i pun în valoare genialitatea, chiar când e vorba de o nouă poeticitate, ca la L. Blaga.  În acest fel, autorul acestei opere de profundă originalitate ne apare el însuşi încărcat de aura nepieritoare a unui „homo filosoficus” de certă valoare, un om de cultură devenit destin, cum îi place să se autodefinească, un om pentru care construcţia, afirmarea sunt mai importante decât demolarea şi negarea, „temeiul înfiinţător” şi nu „principiul neantizator” fiind acela care-i călăuzeşte demersul. „Am conceput, prin urmare, cultura românească în ansamblu ca o cultură a dreptei cumpene, singura capabilă să ordoneze lucrurile, să le dea sens şi să le pună, astfel, sub semnul sacrului”. Om echilibrat şi aşezat, el însuşi stă sub semnul cumpenei, al dreptei măsuri.

Acum şi aici, în spaţiul sacru al românismului, din cetatea sfântă a Alba Iuliei, omul şi opera acestor înfăptuiri îşi redobândesc încă o dată sacralitatea. Fiţi, prin urmare, Domnule Academician Mihai Cimpoi, binevenit în marele conclav academic şi universitar al spiritualităţii noastre albaiuliene, conclav pe care prezenţa Domniei Voastre ca Doctor Honoris Causa îl înnobilează şi-i adaugă mult dorita lamură basarabeană! Mulţi ani rodnici şi plini de împliniri pe altarul culturii naţionale!

 

(Cuvântare rostită cu ocazia acordării titlului de doctor honoris causa domnului academician Mihai Cimpoi de către Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia)

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.