top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Portret arrow Mihai Cimpoi (75). Exeget al operei lui Mihai Eminescu (Săluc Horvat),nr.9(172), sept. 2017
Mihai Cimpoi (75). Exeget al operei lui Mihai Eminescu (Săluc Horvat),nr.9(172), sept. 2017 Print
Sep 26, 2017 at 11:00 PM

Săluc HORVAT

MIHAI CIMPOI (75) –

EXEGET AL OPEREI LUI MIHAI EMINESCU

 

          Vasta sa operă, care cuprinde o arie largă de preocupări din sfera criticii și a istoriei literare, prezența sa în viața literară îl așază pe academicianul Mihai Cimpoi între marile personalități ale culturii și literaturii române contemporane, iar prin contribuțiile aduse la cercetarea și valorificarea operei lui Mihai Eminescu, se numără între eminescologii importanți ai perioadei actuale.

          Reprezentând spiritul superior al conștiinței naționale, datorită căreia românismul s-a putut plasa în lume la cote neatinse până la el, Eminescu a constituit pentru Mihai Cimpoi una din temele esențiale ale cercetărilor sale, preocupare concretizată prin mai multe lucrări de referință despre opera și viața poetului. Dintre acestea amintim volumele: Narcis și Hyperion. Eseu despre personalitatea lui Eminescu, una din exegezele eminesciene importante; Căderea în sus a Luceafărului; Spre un alt Eminescu; Dialog cu eminescologii din întreaga lume; Existența ființei ș.a. Între cele mai recente amintim Dicționarul Enciclopedic Mihai Eminescu (Editura Gunivas, Chișinău, 2013), lucrare singulară în bibliografia poetului. La acestea se adaugă inițierea și coordonarea Congresului Mondial al Eminescologilor, ajuns la ediția a IV-a, manifestare care a adunat la un loc pe cei mai cunoscuți eminescologi din întreaga lume.

          Volum de referință, Dicționarul Enciclopedic Mihai Eminescu este prima lucrare în care sunt prezentate omul și opera în complexitatea lor. În acest sens, criticul parcurge cele mai importante aspecte ale operei și momente ale vieții prin care a „clădit” imensa personalitate a lui Eminescu și cuprinzătoarea și valoroasa lui operă.

Lucrarea, complexă, este structurată pe un schelet care îi permite să-l urmărească pe poet din cele mai diverse unghiuri de vedere. În primul capitol, intitulat Portret – sinteză, Mihai Cimpoi conturează biografia lui Eminescu, insistând asupra celor mai importante momente ale vieții și ale activității sale, precum și asupra receptării poetului. În arborele genealogic și în cronologia evoluției acestuia se urmărește originea lui Eminescu atât pe linie paternă, cât și maternă. Pornește cu menționarea lui Petrea Iminovic, primul atestat pe meleagurile Bucovinei, venit din Transilvania, cu vechi rădăcini în Banat, unde s-a identificat numele de Imin (Emin), care, prin alăturarea sufixului –ici, a dus la nașterea patronimului Iminovici. Dinspre mamă, rădăcina strămoșească coboară până pe la anul 1624 cu marele vornic Dumitrașcu Ștefan și cu Voievodul Gheorghe Ștefan. Capitolul se încheie cu un scurt comentariu, Moartea civilă, în care se aduc în atenție împrejurările legate de eliminarea lui Eminescu din redacția revistei „Timpul”, boala și anii care au urmat. Sunt menționate opinii ale criticii literare cu privire la cauzele  care au dus la eliminarea poetului din presă și, treptat, din viața socială. Theodor Codreanu, unul din eminescologii cunoscuți, spune că „principala cauză a morții civile este chiar publicistica lui Eminescu. (...) Ea l-a ucis de două ori, o dată prin epuizarea nervoasă și a doua oară prin adversitățile ireconciliabile pe care le-a trezit” (vezi Th. Codreanu, Eminescu în captivitatea nebuniei). Nici conjuctura politică a vremii nu a fost străină și, se pare, nici duplicitatea lui Titu Maiorescu, la care s-a adăugat tratamentul medical care i s-a aplicat.

În analiza creației eminesciene, Mihai Cimpoi pornește de la stabilirea raporturilor acesteia cu marile curente literare: clasicismul, romantismul, barocul, simbolismul. Deși în opinia generală se consideră că în literatura română nu se poate vorbi de un clasicism, după părerea lui Mihai Cimpoi Eminescu este „un adevărat clasic în sensul general definit de Sainte Beuve, care spunea «un adevărat clasic este un autor care îmbogățește spiritul uman, care i-a sporit, în mod real, comoara, care l-a silit să facă un pas mai mult»”.

Despre clasicitatea lui Eminescu, D. Micu spunea că „Eminescu se manifestă sub aceste aspecte esențializate ale desăvârșirii și deplinătății, ale pătrunderii adevărurilor morale și pasiunilor eterne ale unei gândiri exprimate într-o formă largă, mare, fină și de bun simț, sănătoasă și frumoasă în sine, într-un stil al său, care este și al întregii lumi”. Clasicitatea lui Eminescu – spune criticul – se identifică azi cu canonicitatea.

Apartenența lui Eminescu la romantism este recunoscută de însuși poetul, care afirma: „Eu rămân ce-am fost: romantic”, iar istoria literară l-a încadrat în acest curent, prin cunoscutul clișeu „ultimul mare romantic târziu”. Elementele care justifică încadrarea lui Eminescu între romantici sunt date de viziunea sa asupra lumii, de comportamentul tipic romantic. „Prin toate datele operei și personalității sale, prin marca ontologică pe care acestea o acreditează, Eminesc este un romantic absolut, ce vădește – s-a spus - și aspirația spre absolut, aceasta fiind de asemenea specific romantică” – spune criticul.

Pentru a contura personalitatea lui Eminescu și larga lui viziune și cunoaștere a culturii literare, filosofice, sociale, politice, Mihai Cimpoi redă o cuprinzătoare listă de trimiteri la autori și cărți la care a apelat poetul și care se regăsesc în scrierile sale, în citate, în traduceri, precum și eroi preluați din diverse opere cu trimitere la marii filosofi antici greci și latini, la Kant, Hegel sau Schopenhauer.

Personalitatea poetului este dată și de vastele domenii de preocupări: filosofie (inclusiv indiană), istorie, sociologie, economie, politică, religie, lingvistică, filologie și, desigur, literatura națională și universală. În același sens, criticul selectează din scrierile poetului expresii celebre, proverbe românești etc., toate acestea conturându-i imensa personalitate.

Un capitol aparte este destinat eminescianismului. Definind conceptul, criticul spune că acesta are înțelesul de „manifestare a desăvârșirii estetice, apoi a deplinătății culturale și mai larg a exponențialității identitare, deopotrivă naționale și universale și se relevă astăzi cu o cuprindere a Ființei în tot întregul ei de către poet, care caută adevărul”. În opinia lui Mihai Cimpoi, „actul suprem al legitimității eminescianismului îl constituie definitul în cheie axiologică absolută drept «poet național» (G. Călinescu) și expresia sintetică a sufletului românesc (Iorga), «omul deplin al culturii românești» (Noica)”. Criticul arată că, „prin opera sa, Eminescu rostește esența ființei cu toate dezvoltările și ascunzișurile ei, întemeiază un univers al său (...) Reprezintă modelul absolut”. În susținerea ideii de eminescianism, criticul aduce o serie de alte argumente regăsite în opiniile unor eminescologi, de la Titu Maiorescu, Ibrăileanu, Gherea, Iorga, Călinescu, Vianu ș.a. la cei contemporani.

În capitolele rezervate operei, Mihai Cimpoi parcurge întreaga creație eminesciană: poezia, proza, dramaturgia, publicistica, traducerile. Unghiul de abordare a criticii anterioare este adesea determinat de gustul și de sensibilitatea criticului, de mentalitatea unor perioade. Abordările diferă și în funcție de operă. Poezia a fost și rămâne cea care a impus personalitatea lui Eminescu. Maiorescu îl definește astfel: „poet în toată puterea cuvântului”. Peste ani, Mihail Dragomirescu spune: „Eminescu nu se găsește nici în proză, nici în postumele lui și mai puțin în articolele sale politice (...) Eminescu este cu adevărat numai în poezia lui, și anume în capodoperele sale lirice”. D. Gherea vede în Eminescu un mare liric, echivalent cu un mare poet. În ultimul timp, accentul se pune și pe personalitatea sa intelectuală, determinând o privire de ansamblu a supra scrierilor lui Eminescu, care îi obligă pe exegeți să ia în considerare legătura dintre toate textele eminesciene.

Pentru a ilustra varietatea motivelor poetice întâlnite în creația lui, Mihai Cimpoi selectează o suită de note, citate și reflecții pe marginea creației poetice.

Proza, despre care se spune că a rămas în urmă din cauza publicisticii, cunoscută doar parțial în timpul vieții, ocupă un capitol important al creației sale și s-a bucurat de comentarii apreciative. Nu au rămas neanalizate nici celelalte laturi ale scrisului eminescian: scrierile dramatice, traducerile, publicistica, corespondența etc.

Receptarea lui Eminescu și a operei sale de către contemporani și de către posteritate ocupă un spațiu generos în Dicționarul Enciclopedic. În capitolul Odiseea receptării, Mihai Cimpoi delimitează două etape: cea deschisă de Titu Maiorescu și cea promovată de critica socialistă, dar și de adepții purității ideilor avansate de M. Dragomirescu, Vianu ș.a

Imaginea organică a creației, apoi a personalității lui Eminescu – ne spune criticul – au fost mult timp stingherite de umbrele austere ale metodelor și de absolutizarea clișeelor, cele mai păguboase fiind pesimismul în care a fost încadrat poetul. Acestea vor fi depășite, odată cu noile generații de critici, prin studiile importante ale lui G. Călinescu, prin numeroasele editări ale operei, între ele „integrala” operei realizată de Perpessicius.

Interesant este capitolul în care Mihai Cimpoi adună opiniile marilor scriitori: Liviu Rebreanu, Arghezi, Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu ș.a.

Într-un alt capitol, Mihai Cimpoi aduce în discuție conceptul de „eminescologie”, definit ca „studiul operei și al vieții lui Eminescu”. Eminescologia, în opinia criticului, s-a constituit în timp, cu creșteri și descreșteri sinuoase, fiind marcată, pe de o parte, de recunoașterea generală a valorii naționale și universale, precum și de mitul Eminescu, iar pe de altă parte, de mentalitățile și sensibilitățile unor anumite perioade.

Interpretarea operei lui Eminescu nu a fost ferită de aplicarea unor metode tradiționale, de prejudecăți, de atitudini partizane, ceea ce a îngreunat stabilirea unor criterii de abordare. Nu întâmplător, G. Călinescu vorbea de un fenomen nemaiîntâlnit în alte literaturi, „morbul eminescologic”, de care sunt atinși trei soiuri de eminescologi. Din prima categorie fac parte bolnavii, care au cercetat cu o oarecare competență, fără să ajungă la vreo sinteză; cea de-a doua o reprezintă aventurierii de tipul lui Octav Minar, inculți și falsificatori de documente; iar a treia este formată din eminescologi amatori, care decretează cu autoritate ce este bun și ce este rău.

Dicționarul se încheie cu o lungă listă de cercetători români și străini cu preocupări privind opera și viața lui Eminescu, redați sub forma unui dicționar, fiecare dintre cei menționați beneficiind de o scurtă biobibliografie. Dintre cele 108 nume menționate, 28 sunt ale unor autori străini cu contribuții importante în domeniu, din Franța, Anglia, Italia, Rusia, China, Japonia, Statele Unite ale Americii, Germania, Grecia, India etc. Alături de eminescologii „clasici” – Titu
Maiorescu, G. Ibrăileanu, N. Iorga, Mihail Dragomirescu, G. Călinescu, D. Popovici, C. Noica, T. Vianu etc. – sunt și nume ale unor contemporani.

 

Lucrare de referință și de sinteză, Dicționarul Enciclopedic Mihai Eminescu propus de cunoscutul eminescolog, acad. Mihai Cimpoi, completează în mod util bibliografia eminesciană, iar prin conținutul său integrator ni-l redă pe Eminescu în complexitatea personalității și a operei sale.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.