top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Hamurile (Cornelia Petrescu), nr. 9(172), septembrie 2017
Hamurile (Cornelia Petrescu), nr. 9(172), septembrie 2017 Print
Sep 26, 2017 at 11:00 PM

Cornelia PETRESCU

HAMURILE

 

O iarnă grea s-a scurs de la faimoasa vizită1 pe care nu pot s-o dau uitării, pentru că nu trece o zi fără să ni se ceară să raportăm despre cum se îndeplinesc sarcinile stabilite la expoziţia aceea de neuitat.

Peste noapte, Ministrul Trifu, care înţelegea problemele tehnice şi accepta dialogul, e mutat pe un post de inginer la o fermă obscură din Bărăgan, unde vitele mor pe capete de frig şi din lipsă de hrană. Explicaţia ajunsă la urechile noastre despre această schimbare este formală: Din motive organizatorice şi urmare a unui continuu proces de rotire a cadrelor… Cine ştie dacă vom afla vreodată ce s-a petrecut cu adevărat în spatele uşilor închise? În lupta pentru adevăr, în care sunt şi eu un minuscul angrenaj, s-a pierdut enorm. Consecinţele acestei schimbări pot fi grave, presimt asta şi mă înfior. De ce oare atunci când neliniştea şi teama mă împresoară mă gândesc de îndată şi la Andrei, şeful meu? Oare numai pentru că funcţia îl face vulnerabil sau pentru că îl ştiu valoros? Oare intuiţia mea feminină presimte că prea multa lui gândire poate duce la un deznodământ disperat? Sau poate că alung adevărul şi ascund alături de această grijă şi un sentiment pentru omul care este Andrei? De altfel, de ce m-aş gândi la el cu mai multă îngrijorare decât la fostul Ministru Trifu? Nu mă pot împiedica să mă întreb: Oare cum îl pot ajuta? Ar trebui poate să-l fac să înţeleagă că nu este singur, că poate conta pe mine...

Şi iată că, printre cifre şi analize tehnice, aştern pe hârtie nişte versuri inspirate de filmul Hamurile, unul dintre puţinele filme bune scăpate în ultima vreme la televiziune, prin nu ştiu ce eroare a cenzurii.

În labirint de ziduri strâmte, lunecoase,

Te-ai trezit singur, trist, întemniţat.

Zadarnice-s: perseverenţă, râvnă, cap, ştiinţă…

Ţi-ar trebui mai bine catalige sau nişte frânghii de escaladat.

În jur ţipenie.

Iar cerul, hăt departe.

Apuci un sens şi te întorci mereu,

La zid te-aduce-un ham.

Te crezi scăpat, dar eşti mereu la locu’ de-nceput.

De-aici nu iese nimenea, gândeşti.

Şi gândul creşte, creşte,

Ajunge sus, pe creasta zidului, ba chiar o depăşeşte.

Atunci auzi o voce îmbufnată, dar poate salvatoare:

Hei! Ţi s-a-nfundat canalizarea? De ce mă inunzi cu gândurile tale?

Le am pe ale mele destule. Prea destule! 

Răspunzi:

Poate-mpreună, gând plus gând ajung la lună… 

Vocea, mai calmă, spune-acum:

Încerc să vin la tine, dar nu văd vreo fisură,

vreo scară sau alt drum… 

Într-un impuls de mult uitat arunci în sus un capăt de la ham

Iar eu îl prind, te-ajut şi eşti cu mine.

Zâmbeşti.

Zâmbesc.

Şi-alături noi dezlegăm misterul:

Din hamuri ţesem aripi ca să atingem cerul.

Împăturesc cu grijă foaia şi mă grăbesc spre sala de şedinţe, unde este convocată o analiză cu noul ministru care îl înlocuieşte pe Trifu.

Atmosferă destinsă. Constat cu plăcere că Andrei este invitat să ia loc la masa oficială, chiar lângă ministru. Analiza este serioasă, profesională. Când ajunge rândul Direcţiei tehnice conduse de Andrei, din care fac şi eu parte, se spun flatante cuvinte de laudă.

Pe acest fond, noul ministru face totuşi remarca:

- Îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar sunt unele încercări de minimizare a sarcinilor trasate la expoziţia vizitată de Înaltul conducător în vara trecută.

          Tresar, înţelegând aluzia la răspunsurile cam sumare pe care le dau pe fişele de urmărire. Dar, ciulesc urechile, căci ministrul se adresează şefului meu:

          - Vă rog, tovarăşe Brad, să organizaţi o analiză serioasă a stadiului de îndeplinire a acestor sarcini. Rupeţi-vă câteva zile şi apropiaţi-vă mai mult de problemele uzinelor din ţară. De ce n-aţi organiza această analiză într-un combinat mare, ca de exemplu cel din B…? Luaţi cu dumneavoastră câţiva colaboratori, dintre care să nu lipsească tovarăşa Cosma, precizează ministrul, aruncându-mi o privire şi un zâmbet, care cunoaşte bine problemele.

          - De acord, răspunde Andrei, sobru ca de obicei.

          Tresar şi pipăi foiţa cu versuri. Un prim impuls de a o rupe în bucăţele este repede alungat de orgoliul poetului debutant, aşa cum mă autoironizez că aş fi. Când ieşim din sală şi fac alături de şeful meu câţiva paşi, un ceva neînţeles mă împinge să fixez foiţa împăturită pe dosarul cu lucrări care i-l înmânez.

          În următoarele zile atitudinea lui este ciudată. Am impresia că mă ocoleşte şi totuşi trebuie să plecăm împreună acolo unde a decis noul ministru.

*

          În această dimineaţă suntem unicii călători în compartimentul de clasa I la care avem dreptul pe lungi distanţe. Ne instalăm faţă în faţă şi tăcem. Atmosfera dintre noi este încărcată de un ceva nedefinit şi misterios. După un timp, care mi se pare infinit, îmi spune cu o voce gâtuită de emoţie:

          - Ioana, ştii că poezia ta se înrudeşte cu cele ale lui Sorescu? Ai mai scris până acum?

          Îmi spune pe nume şi mă tutuieşte pentru prima oară, dar răspunsul meu este scurt şi răstit:

          - Niciodată! Și jena de a-mi fi dezvăluit faţă de dânsul o pornire pe care n-o explorasem nici pentru mine însămi mă copleşeşte.

          - Aşa se risipesc în vânt sau se zăgăzuiesc în noi porniri şi talente ce ne-ar fi adus desigur multe satisfacţii. Mie, de pildă, mi-ar fi plăcut mult să fiu muzician. Dirijor de muzică simfonică. Dar a rămas un vis, deşi în capul meu dirijez ades orchestre imaginare şi ating perfecţiuni unice.

          - Deci sunteţi nemulţumit? Viaţa şi profesia nu vă satisfac?

          - De ce mai întrebi, doar ştii prea bine viaţa ce-o trăim... şi te rog să mă tutueşti, mi-ar face bine... Ce mă poate mulţumi în viaţa care sunt obligat să o accept? Hărţuiala zilnică? Acceptarea unei minciuni pe care încercăm zadarnic s-o petecim cu adevăr?

          - Dar copiii nu contează? Şi-apoi, după un timp în care îmi propun să dau curs invitaţiei de a-l tutui, îmi pun pe umeri aripile imaginare ce le meşterisem amândoi din hamuri. Dar eu, Andrei, eu nu contez deloc?

          Nu-mi putusem imagina că chipul lui măsliniu poate deveni atât de livid şi de încremenit. Şi tace. Gura se forţează parcă să spună ceva, dar din ea nu iese nimic. Trece un timp, care mi se pare fără sfârşit, până să mă impacientez:

          - Andrei! De ce nu vorbeşti? Răspunde!

          - Sunt viu. Sunt încă viu, deşi şocul acestei întrebări, care era bine să n-o fi pus niciodată, ca şi acest Andrei spus de tine după atâţia ani de când ne cunoaştem este, este…

          Nu mai continuă, în schimb deschide spre mine două imensităţi negre şi strălucitoare, care par să mă absoarbă acolo, în hăul dintre albul ce pare prea alb faţă de negrul scânteietor şi pleoapa inferioară.

          Mă reculeg cu greu până să-i spun:

          - Andrei! Azi m-au acceptat ochii tăi amândoi, căci până acum, la fel ca într-o poezie a lui Sorescu, pe care l-ai adus în ambianţa noastră, doar unul mă accepta, în timp ce celălalt mă alunga.

          - Dar era firesc să fi fost aşa. Unul este ochiul eului meu, al sufletului meu, iar al doilea este ochiul de pază, al raţiunii şi al prudenţei. Întrebarea ta m-a făcut să uit ochiul de pază, care a făcut de îndată prostii. Dacă tu nu contezi? Ce-ţi pot spune decât că pentru mine tu eşti un neaşteptat şi intangibil dar. Să mă pierd în platitudini, spunându-ţi că sunt gelos pe Sorescu, care te inspiră? La ce bun?

          - Dar nu-s platitudini, Andrei!

          - Dacă ai bunătatea să spui că nu-s platitudini, ştiu că ai şi capacitatea să accepţi că sunt interdicţii. Interdicţii totale, pe care până acum le-am respectat, iar tu, cu poezia ta şi cu întrebările tale, faci să le nesocotim.

          A devenit nervos şi îndârjit. Începe să fumeze şi, fără să-l întreb, iau şi eu o ţigară din pachetul lui, iar el îmi oferă foc menajând cu gingăşie, în mâinie mari, care îi tremură, flăcăruia pâlpâietoare a chibritului.

          După ce ţigările s-au transformat în scrum, mai trece un timp până să rup iar tăcerea:

          - Nu poate fi interzisă vibrarea la unison a fiinţelor umane, Andrei. Ar fi de neîngăduit să ignorăm asemănarea dintre gândirile noastre. Crezi că poate fi ceva mai important şi în acelaşi timp frumos şi nevinovat ca această comuniune? Crezi că au mai multă valoare gesturile blazate care leagă grotesc, vinovat şi netrainic atâţia indivizi din jurul nostru decât această contopire, de multă vreme presimţită?

          - Vezi tu… Ştiu că nu am acces la acel tot la care visează orice muritor... Între noi n-ar fi fost nici falsităţi, nici indecenţe, blazare sau netemeinicie. Dar n-a fost să fie. Suntem obligaţi să ne mulţumim cu puţinul care ne este îngăduit, dar şi acesta poate să ne aducă destule necazuri... 

          - Oare ai şi tu impresia că această binevoitoare expediere a noastră într-o misiune de durată şi în locuri pitoreşti este de fapt o provocare care are ca scop să ne compromită?

          - Nu am impresia, ci certitudinea. Şi dacă nu erau versurile tale, nu lăsam să se strângă mai tare laţul mişeliei. Dar oricum nu putem înrăutăţi prea mult lucrurile. Schimbarea lui Trifu este fatală pentru mine, orice aş face, ăştia mă elimină. Nu de puţine ori am contrariat cu idei ieşite din aliniament. Mi-e teamă şi pentru tine, ai mai trişat pe alocuri cu răspunsurile la sarcinile stabilite la formidabila expoziţie de anul trecut şi ai văzut bine că nu a scăpat mai marilor zilei.

          Dialogul liber în care ne-am lăsat antrenaţi  pare să fi pecetluit posibilitatea rară de a putea depozita unul în altul gânduri şi frământări rămase până acum nerostite şi fără răspunsuri.

          - Mă simt părtaş neputincios la această cădere ireversibilă, la această instalare a mişeliei, cum i-ai spus tu. Nu rareori îmi reproşez că am părăsit uzina în care lucram alături de clasa muncitoare şi puteam să devin portdrapelul ei atunci când lucrurile ar fi devenit coapte. Conştiinţa acestei trădări mă frământă neîncetat.

          - Uite că nu-i afinitate totală de gânduri. Eu nu cred că ai dreptate. Atât timp cât ai avut responsabilitatea unei făbricuţe şi a unui grup restrâns de oameni de cultură medie şi mai ales sub medie, ce ai ştiut tu despre minciuna ridicată la rang de politică de stat? Şi dacă ai fi ştiut, ce ai fi putut face acolo? Cu cât eşti mai sus în ierarhie, cu atât cresc şi posibilităţile de acţiune. Ce poate face azi inginerul mecanizator Trifu faţă de ministrul Trifu, cu toate că fondul lui uman a rămas acelaşi? O, dar în cazul lui Trifu nu vom şti niciodată…

O tristeţe densă, aproape palpabilă, îl copleşeşte, iar eu încerc să îi abat atenţia spre alt subiect:

În cazul ăsta, tu crezi că am greşit refuzând Academia „Ştefan Gheorghiu”2 şi că trebuia să fiu pe locul acela eu, iar nu Sanda?

Academie… Ce pângărire… Nu, nu ai pierdut nimic. Pentru oligarhia de partid în care te lansează această pretinsă academie îţi trebuie fie o doză apreciabilă de nesimţire şi prostie, fie de superficialitate şi servilism dublate de oportunism, de dorinţă de parvenire cu orice chip. Un om integru nu are ce căuta acolo, căci nu poate accepta duplicitatea şi mai devreme sau mai târziu poate deveni o ruină, un jalnic automat sinistru, care este scuipat peste bord. Am fost încercat şi eu cu astfel de propunere tentantă… 

-         Deci ai refuzat şi tu… academia?

-         Da, şi asta nu se uită şi nici nu se iartă.

-         În cazul Sandei nu se poate acuza în niciun caz prostia. O cunosc bine, am lucrat cu ea, ştiu că este isteaţă şi eficace.

-         A, nu! Dar întrupează bine celelalte calităţi: superficialitatea şi oportunismul… Ba mai este şi o a treia, a cărei enunţare aparţine inspectorului Boca şi îţi cer scuze pentru vulgaritatea ei. Ştii ce a spus când nu tu, ci ea a acceptat înalta şcoală?

-         ?

-         Că nu se miră, pentru că la judeţeană au nevoie de curve cu diplomă, ceea ce cred că se potriveşte…

-         Doar nu crezi că Sanda...

-                   Ba bine că nu! La un pahar, între bărbaţi se află multe…

-         La un pahar?

-         Da, căci mai beau dacă vrei să ştii şi poate să nu-ţi mai par decât parodia imaginii prea bune ce se pare că o ai despre mine. În fond, fiecare are nevoie de un refugiu, dar de când fetiţa mea a început să înţeleagă şi să îmi arunce priviri şi întrebări acuzatoare, evit cât pot escapadele.

Ca să îl abat de la subiectul delicat, mă agăţ de primul cuvânt care îmi vine în minte.

 

(Din romanul manuscris Conştiinţe captive)

 

1. Referire făcută la o vizită „de lucru” a cuplului prezidenţial
Nicolae şi Elena Ceauşescu.

 

2. Academia „Ștefan Gheorghiu”, creată în anul 1945 de Partidul Comunist, avea ca scop pregătirea cadrelor de conducere a activităţii politice din România în perioada 1945-1989.  


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.