top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comemorări arrow Omul din stația Zima (Gheorghe Pârja), nr.9(172), septembrie 2017
Omul din stația Zima (Gheorghe Pârja), nr.9(172), septembrie 2017 Print
Sep 26, 2017 at 11:00 PM

Gheorghe PÂRJA

OMUL DIN STAȚIA ZIMA

 

          Scriu cu întârziere despre cel care este autorul acestei strofe: „Albastru sunt, în ferma cenușie/Și pentru asta bun de abator/În cușca de metal – vai mie –/Nu-s împăcat că trebuie să mor”. S-a stins din viață el, Evgheni Evtușenko, nu în cușca de metal în care era prizonier puiul de vulpe, ci în America, unde s-a mutat prin 1990 și unde a predat la Universitatea Tulsa din Oklahoma.

S-a născut în halta de cale ferată Zima, în 1933. În poemul Stația Zima, în care ia atitudine împotriva cosmetizării provinciilor sovietice, amintește de un bunic strămutat în Siberia pentru că a participat la o răscoală țărănească din gubernia Jitomir. Mama i-a îmbărbătat pe soldați cu vocea ei puternică, dar a fost învinsă după victorie. A îndeplinit slujbe umile, fiind chiar vânzător de ziare. Figura mamei este de obârșie eseniană. Bunicul după tată a fost un matematician deportat în Siberia. Bunicul după mamă a fost ofițer de carieră, bielorus, pe nume Ermolai Evtușenko. Au mai existat o bunică rusoaică și una poloneză. Tatăl a fost geolog, a iubit femeile și poezia. Poetul, mândru de încâlcita sa genealogie, socotește că în venele lui sunt amestecate șapte feluri de sânge: rus, bielorus, ucrainean, polonez, leton, tătar, georgian, dacă pune la socoteală și sângele unor generoși donatori din timpul unei spitalizări (I. Ianoși). La început, poetul dorea să-și fascineze contemporanii cu poezii de arenă, de aceea a câștigat publicul. Apoi Evtușenko se simte atras de renașterea socială și estetică. Scrie o poezie de atitudine, denunță stalinismul și adepții săi. În 1962 scrie poemul Moștenitorii lui Stalin. O simfonie a lui Sostakovici a integrat poemul lui Evtușenko Babi Iar despre exterminarea de către naziști a evreilor în localitatea ucraineană cu același nume. Nici simfonia, nici poemul nu au fost pe placul autorităților. În Franța îi apare Autobiografia, aspru amendată de Uniunea Scriitorilor din URSS. Criticile l-au însoțit încă de la debut, dar au sporit pe măsura radicalizării sale. Cu toate acestea, rămâne în prim-planul vieții scriitoricești, unde este același și mereu altul. Este un rebel, un neliniștit, un nonconformist.

Călătorește în Marea Uniune, obține greu dreptul de a pleca în străinătate. Cel care, după moartea lui Stalin, a fost primul care a spus: „Mă sufocă granițele, mie nu-mi convine să nu văd Buenos-Aires-ul și New York-ul, aș vrea să vorbesc cu toți din Londra, aș vrea să călătoresc dimineața prin Paris” a avut de așteptat. Au început să curgă criticile că nu cunoaște și nu aplică filosofia marxist-leninistă, ca apoi să ceară să călătorească. Până la urmă, a primit pașaportul. Prima călătorie a fost în România (1960), apoi în multe alte țări. S-a simțit liber. Își îmbogățește universul tematic. De la război la pace, metropole și monumente, drame și tragedii, soarta săracilor ori ascuțiri polemice îmbogățesc palmaresul scriitorului. Discută cu personalități de seamă ale planetei – oameni politici, savanți, actori, scriitori. Scrie reportaje pentru reviste din țară. Poezia nu-i este suficientă. Se apropie de alte arte, în primul rând de arta filmului, fiind scenarist, regizor și actor. Nici filmul nu-i este suficient. Abordează proza. Scrie romanul Dulce ținut al poamelor (1982). O metamorfoză a poetului în prozator. Trăiește vremuri radicale (chiar el fiind un radical), dar nu este preocupat de schimbarea taigalei, ci de taiga așa cum a fost, cea a țăranilor și a vânătorilor de-o seamă cu ea sau a geologilor care caută tainice bunuri. Aici, departe de lumea dezlănțuită, oamenii își duc traiul după legi vechi. Oamenii din Zima se mai țin de pământ, iar el îi ține. Se dovedesc pasionați povestitori, chiar atenți cu ce se întâmplă în jur. Omul din Zima a devenit un bun povestitor. Vin geologii din Moscova, cele vechi se scufundă. Mai rămân cel care răspunde de poame, bătrânul culegător de ciuperci, șoferul și magazionera. Geologii caută casiterit, un minereu mai greu de găsit, se amestecă cu băștinașii. Evtușenko se dovedește un maestru al mânuirii cercului de idei, are vocația ieșirii în lume. Omul din stația Zima. Romanul nu are cedări idilice, deși are însemne solare. Pe autor îl preocupă șansa civilizației, dar nu se desparte de modul siberian de a fi. Balansează între două lumi: dulcele ținut al poamelor și fascinația zborului în cosmos.

Al doilea roman, Să nu mori înainte de moarte (1995), are în centru puciul din dimineața zilei de 19 august 1991. Cum evenimentul s-a petrecut în timpul vieții noastre, îi știm conținutul la vedere. Gorbaciov, aflat la odihnă în Crimeea, a fost ținut în vila sa de către gărzile de corp, iar unor unități militare speciale li s-a ordonat să intre cu tancurile în Moscova pentru a-l imobiliza pe Elțîn. Autorul convoacă în roman pe actorii principali, dar mai ales stabilește țesăturile dintre ei. Conducătorii au nume și porecle. Gorbaciov este „Fiul de Țăran”, Elțîn este „Copilul Barăcilor”, Hrușcov este „Marele Mujic al Istoriei” ori „Autorul Sonetelor și al Caselor de Nebuni” (Andropov). Evtușenko mărturisește într-un interviu: „Nu fusesem niciodată un fan înrăit al acelui fiu cam din topor al Uralului care nu era destinat să devină instrumentul migălit cu finețe al istoriei”. Mai mult, îl preferă pe Gorbaciov, „primul și singurul om din istoria Rusiei care le-a permis compatrioților săi să-l critice și chiar să-l înjure. Lucru de care aceștia au profitat din plin”. Evtușenko este lucid în conturarea personajelor. Nu are iluzii cu privire la vreuna dintre tabere: „Din păcate, noi nu-l avem pe Allende, dar, din fericire, nici puciștii nu-l aveau pe Pinochest”. Crede că a fost un puci făcut cu mâini tremurătoare. Autorul ajunge la o concluzie în privința victoriei: „Una dintre aceste atitudini permise de libertate este libertatea de a jigni”. Ștefan Dimitriu, neobositul traducător al lui Evtușenko, spune despre roman că „este o proză admirabil condusă, cu o bună știință a structurilor impuse de gen, dar cu explozii extraordinare, cu intrânduri tainice, cu resorturi și sertare, cu admirabile mișcări de mulțime, dar și cu trăiri personale de finețea aripilor de libelulă”. Romanul este străbătut de două personaje: anchetatorul penal și fotbalistul. Ion Ianoși, scriind despre roman, constată că „lașitatea și curajul alternate traversează povestirea cu prioritatea acordată actelor de cutezanță”. Printre rânduri, stă și autorul care, în 1968, a fost singurul membru al Uniunii Scriitorilor care i-a trimis lui Brejnev o telegramă de protest împotriva invadării Cehoslovaciei. În acele zile fierbinți, a scris și poemul Tancuri la Praga, care se încheie cu strofa: „Peste mormânturi fără bocete/Să scrie simplu și adevărat/Aici zace poetul rus Evtușenko/La Praga – de tancuri rusești sfârtecat”.

Nu a fost niciodată membru de partid, s-a aflat în atenția Securității. A fost un nonconformist îngăduit de autorități, dar și un dizident notoriu. Cum s-a putut întâmpla una ca asta într-un regim totalitar din care Soljenițîn a fost alungat, eu nu pot să vă lămuresc. Deoarece nici eu nu-s lămurit.

Evgheni Evtușenko a fost o legendă, a trăit după propria formulă: „Un poet în Rusia este mai mult decât un poet”, cum a apreciat Natalia, văduva lui Soljenițîn. În 2010, chiar de ziua lui de naștere (18 iulie), și-a donat casa din Peredlkino (aproape de Moscova) și colecția de artă statului rus, care a deschis un muzeu precum cele ale lui Boris Pasternak și Bulat Okudjava.  La deschiderea propriei case memoriale, a citit un poem, Reportajul secolului trecut, despre un meci de fotbal dintre foștii combatanți ruși și germani, după zece ani de la terminarea războiului. A spus cu speranță: „Am crescut în timpul Războiului Rece, acum este timpul Păcii Reci”. Cel care a spus: „Îmi displace orice ideologie care îi obligă pe oameni să creadă în ea” a fost invitat, în urmă cu zece ani, la Festivalul „Zile și nopți de literatură” de la Neptun, unde i s-a decernat Marele Premiu „Ovidius”. Cu acel prilej, criticul Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România, îi făcea un portret elocvent: „O lume întreagă îl cunoaște pe Evgheni Evtușenko, poetul. Face parte din rasa aparte a poeților ruși, care au marcat nu numai istoria literaturii rusești, dar și istoria Rusiei. Evtușenko era, în anul Congresului XX al PCUS, când Hrușciov a condamnat stalinismul, un tânăr de 23 de ani, care fusese exmatriculat din școală. Un an după faimosul Congres, dovadă că destalinizarea nu era încă decât pe hârtie, a fost din nou exmatriculat, de data asta din Institutul de Literatură de la Moscova. Motivele: nesupunere și individualism. (...) Astăzi marele poet este un veritabil ambasador al marii literaturi rusești pe întreg globul. Călătorește, predă în universități, ține conferințe, face filme. Opera lui e tradusă în multe limbi. Și, după cum știți, și în românește”.

După cum spuneam, România a fost prima țară în care a călătorit. A fost un bun prieten cu Nichita Stănescu. Deși, la Festivalul de Poezie de la Struga, poetul român a câștigat premiul în defavoarea lui, asta nu l-a oprit să spună: „L-am cunoscut pe minunatul poet Nichita Stănescu. Amândoi eram maximaliști. Deși eram foarte diferiți unul de celălalt din punctul meu de vedere. Stănescu a fost un poet excepțional, de mare valoare. Ca să fii un mare poet, trebuie să cunoști ca nimeni altul limba în care scrii, adică să fii «poliglot» al limbii tale, așa cum marele prieten Nichita Stănescu susținea pe drept cuvânt că este «poliglot» de limba română”.

Să fie o pură întâmplare că Evgheni Evtușenko s-a stins din viață la 1 aprilie 2017, doar la o zi diferență de ziua de naștere a lui Nichita Stănescu?

 

Trecând prin multe experiențe de viață, omul plecat din stația Zima, din taigaua Siberiei, și-a trăit tinerețea în regimul stalinist, apoi în dezghețul hrusciovist, în glasnostul lui Gorbaciov, a prins destrămarea URSS și instaurarea capitalismului mafiot în Rusia („Cum poți clădi Rusia bombănind/Că doar străinii nemiloși și hoți”), apoi a plecat în America, unde a predat poetica și istoria liricii. Îl socotește pe Esenin cel mai mare poet rus („Pădurea lui Esenin o port în mine”) pentru lirica spontană și cadoarea simplității. S-a stins din viață în acest an. A cerut să fie înmormântat în preajma lui Boris Pasternak, cel desemnat câștigător al Premiului Nobel pentru Literatură în 1958, pe care însă regimul sovietic l-a forțat să refuze distincția. La moartea lui Evtușenko liderii actuali ruși au trimis mesaje. În cel al lui Gorbaciov scrie: „A fost un om căruia i-a păsat de soarta țării sale și a întregii lumi, care a crezut în bunătate și a căutat dreptatea”. Omul din stația Zima, din taigaua siberiană a plecat să cucerească lumea. Și a reușit.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.