top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comemorări arrow Un poet al Nordului (Gheorghe Glodeanu), nr. 9(172), septembrie 2017
Un poet al Nordului (Gheorghe Glodeanu), nr. 9(172), septembrie 2017 Print
Sep 26, 2017 at 10:00 PM

Gheorghe GLODEANU

UN POET AL NORDULUI

 

          După Augustin Buzura, încă un scriitor din Maramureș a pășit pe porțile eternității, retrăgându-se definitiv pe rafturile bibliotecilor. Este vorba de poetul Petre Got, a cărui operă se leagă în chip anteic de mirificul pământ natal. Omul de cultură s-a născut în data de 20 septembrie 1937 în comuna maramureşeană Deseşti, localitate ce a devenit cunoscută, pe lângă pitorescul ei, prin renumitele seri de poezie ce reunesc aici anual câțiva din cei mai importanți iubitori de poezie din țară. Nu întâmplător, miraculosul topos natal şi-a lăsat puternic amprenta asupra creaţiei lui Petre Got. Autorul Vocalelor celeste a studiat la Deseşti, Sighet şi Cluj, iar după absolvirea studiilor universitare a lucrat ca profesor şi metodist cultural la Satu Mare, Baia Mare şi Bucureşti. În 1972, a devenit redactor la Editura Eminescu, iar din 1974 până în momentul pensionării a fost redactorul prestigioasei reviste bucureştene „Viaţa Românească”. Din această postură, poetul a „patronat” ieşirea în lume a confraţilor săi mai tineri din Nord (şi nu numai), facilitându-le consacrarea.

          Autorul Timpului răstignit a debutat în 1964 în revista „Steaua” cu poezia Preludiu, pentru ca ulterior să fie prezent în mai toate revistele literare importante din ţară. Debutul publicistic a avut loc în 1969 cu volumul Cer înfrunzit, acest moment favorabil fiind urmat în timp de un număr apreciabil de noi plachete de versuri: Glas de ceară (1972), Masa de mire (1975), Ochii florilor (1976), Dimineaţa cuvântului (1980), Paranteza lunii (1985), Stelele strigă (1988), Timp răstignit (1991), Inima lui septembrie (1996), Poeme (1997), Plâns de heruvim (1999), Vocale celeste (2001), Clipa dintre hotare (2001) etc. Apărut în 2004, volumul Autoportret târziu reflectă nevoia artistului de a se defini şi de a-şi circumscrie crezul artistic la maturitate. Pornind de aici, placheta de versuri conţine un număr apreciabil de poeme programatice. Înzestrat cu o sensibilitate exacerbată, Petre Got nu a fost şi nu este poetul ultimei mode. Refuzând clasificarea pe şcoli şi pe generaţii, repudiind vârsta postmodernă a artei, autorul Vocalelor celeste se dovedeşte un visător singuratic, ce preferă coordonatele tradiţionale şi sigure ale versului. De aici şi caracterul donquijotesc al liricii lui Petre Got, care porneşte o adevărată cruciadă în numele propriilor sale himere, anacronice într-o lume puternic bulversată, în care valorile sunt adesea răsturnate.

          Volumul se deschide cu poezia programatică intitulată Uneori poemul…, ce vorbeşte de bucuria, dar şi de dificultatea creaţiei: „Uneori poemul mă stoarce/Ca o noapte de iubire nebună,/Altă dată îmi cade în pagini/Asemenea unei castane/Pe caldarâmul toamnei.//Nu eu scriu poemul,/El se scrie,/Mie-mi rămân doar zbaterea,/Bucuria clipei de aur”. Naşterea poeziei rămâne una din temele esenţiale ale liricii lui Petre Got. Nu întâmplător, şi poemul intitulat Febră vorbeşte tot de miracolul creaţiei. În faţa colii albe de hârtie, poetul repetă mitul lui Sisif. Lungile perioade de criză sunt întrerupte de scurte de momente de har, de generoasă inspiraţie: „Zile, săptămâni – uneori,/Nu creşte din fiinţa ta/Nici un vers.//Când te aştepţi mai puţin,/Brusc te pătrunde o febră,/Îţi vine să scrii deodată/Cu ambele mâini./ Flăcări, izvoare, corole/Te asaltează,/Îţi revii târziu/Ca dintr-un vis,/Deopotrivă fericit şi trist.//Pagina albă este un munte/Care mereu te cheamă/Să-l urci”.

          Bucuria creaţiei îl acaparează în totalitate pe poet, poezia înseamnă ardere, lumină, naşterea cuvântului fiind asemănătoare cu naşterea unui copil: „Travaliu, bucurie întreagă/Ca la naşterea unui copil/Aduce poemul, val alb -/El ne naşte pe noi,/Nu invers, nu!” (Nu invers). Poetul îşi face testamentul liric şi, vorba lui Arghezi, nu le lasă urmaşilor săi decât „un nume adunat pe-o carte”, adică „un ciob de suflet”: „Nu-ţi voi lăsa, copilul meu, palate,/Nici zvelte limuzine plutitoare,/Ci doar un ciob de suflet luminând departe,/Ceaţa neagră să nu te-nfioare” (Un ciob). Cartea/opera se dovedeşte o moştenire spirituală nobilă şi generoasă, în măsură să lumineze ceasurile de cumpănă ale existenţei.

          Semnificativă este poezia care dă titlul volumului. Realizându-şi portretul spiritual, Petre Got se defineşte ca „O scânteie/Aşteptând în inima secundei”. Mai mult, în mijlocul dezastrelor, poetul simte că face parte „Din suflul binecuvântat”. Insomnii este o poezie problematizantă, o creaţie a marilor interogaţii. Autorul Timpului răstignit vorbeşte de vulnerabilitatea omului biologic, dar şi de măreţia omului de hârtie. Poetul (al cărui suflet sângerează prea des) este cuprins de un puternic rău existenţial într-o lume rece, ostilă artei. Cu toate acestea, el ştie că adevărata salvare este în cântec. Prin urmare, scriitorul îşi asumă postura unui Orfeu modern, care doreşte să schimbe lumea prin forţa versului său purificator.

          Temele creaţiei lui Petre Got nu sunt noi. Nouă este doar modalitatea de abordare a unor teme eterne ale poeziei. Asemenea lui Nichita Stănescu – unul din modelele spirituale majore ale poetului – autorul Cerului înfrunzit se defineşte ca o pată de sânge care vorbeşte. Proclamând o perspectivă organică asupra poeziei, poetul consideră, metaforic, că în venele lui circulă versuri şi cuvinte. Altă dată, Petre Got proclamă necesitatea reîntoarcerii la vârsta de aur a copilăriei, la lumea visului şi a basmelor. Copilul are acces la sacru, copilăria fiind vârsta basmelor şi a poeziei: „Şi azi îmi aleargă prin sânge/Mânzul năzdrăvan,/Îmi aleargă prin globulele roşii,/Prin globulele albe,/Prin zilele negre, prin zilele gri”. Într-o manieră concentrată, imaginea mirifică a copilăriei revine şi în poezia intitulată Timbru: Un pui de om aleargă/Printre flori după fluturi/Şi nu înţelege de ce/El nu poate să zboare”.

          Petre Got nu abordează motivul poetului blestemat, ci pe acela al timpului damnat în care trăieşte poetul, în ipostază de înger. În plus, apar motivul singurătăţii şi cel al credinţei. Dumnezeu este un reper major în lirica lui Petre Got, numeroase poeme preluând formă de rugăciune: „Ca o oglindă parabolică stă/Cu faţa la soare,/Viu îl iubeşte,/Blând îşi urmează destinul.//La fel, Doamne,/Spre Tine-mi îndrept/Ochi, suflet, gând,/Mă-ntreb dacă mă zăreşti/Printre atâtea dezastre,/Dacă-mi distingi glasul/ Din marea de voci.//Nespus sunt de singur!//Asemenea unui schingiuit/Rabd, sper, mă zbat -/Vindecă timpul nostru,/Te rog,/A făcut al treilea infarct” (Floarea soarelui).

          Unul dintre miturile fundamentale pe care se bazează lirica lui Petre Got este mitul lui Anteu. Ca şi în cazul celebrului personaj, autorul se umple de noi energii de îndată ce revine la mirificul pământ al copilăriei, de îndată ce se reîntoarce la părinţi şi la strămoşi. Altă dată, asemenea zeului Osiris, poetul se oferă tuturor cititorilor, dăruindu-şi sufletul ca pe o pâine, un măr sau un vin bun. El anticipează momentul în care se va odihni în ţărână: „Îmi dăruiesc sufletul/Ca pe-o pâine,/Ca pe-un măr ionatan/Ori un vin bun.//Nu voi mai avea/Niciun strop de suflet în trup,/Mă voi odihni în ţărână/Asemeni unei urne/Cu monezi de aur.//Sufletu-mi va pluti prin cer/În fiecare seară,/Va fi pânza lunii când/Mâini de înger o desfăşoară (Mâini de înger).

          Conştient de vulnerabilitatea condiţiei sale biologice, de lupta pe care o poartă în fiecare clipă cu destinul potrivnic, poetul cere timp de la divinitate ca să mai scrie o carte, cere răgaz ca să îşi mai îmbrăţişeze copilul şi femeia: „Dă-mi, Doamne, răgaz/Să mai înalţ o carte-n lumină,/Să-mi mai îmbrăţişez copilul,/Femeia, teiul întinzând mâna/Prin fereastră,/Jarul stelelor, bocetul vântului,/Suspinul valului//Vieţuim – să plecăm?/Plecăm – să renaştem?”. Unele imagini sunt deosebite şi vorbesc de aceeaşi condiţie fragilă a omului în univers: „Un val încearcă/Să-şi noteze gândul/Pe pagina nisipului,/Alt val îl anulează//Paşii tăi se amestecă/Pe plajă cu alţi paşi,/Doar privirea astrului/Rămâne suverană (Te vei desprinde). O nuanţă de regret, nostalgia trecerii răzbate din numeroase versuri. Poetul se defineşte ca un „cântăreţ pribeag”, ce ar dori să oprească ceasornicul ce ne măsoară destrămarea. Ca şi în cazul lui Lucian Blaga, existenţa este văzută ca un miracol, dar este prezentă mereu şi teama ca acest miracol să nu se destrame pe neobservate: „Suntem cântăreţi pribegi,/Veveriţe ne gustă clipa din palmă.//O, cum aş striga/Marelui orologiu să se oprească,/Teamă mi-e că mirajul/Se poate risipi (Teamă). Singurele repere stabile în confruntarea cu trecerea implacabilă sunt creaţia şi reîntoarcerea la tradiţie, la strămoşii dintr-un Maramureş cu rezonanţe mitice. O puternică dorinţă de viaţă răzbate din poemele lui Petre Got, un dor de primăvară fără de sfârşit, aşa cum reiese din poemul Ecou târziu.

Uneori, poetul se defineşte ca un visător incurabil: „Tăcerile vorbesc,/Tainele cântă,/Viu crâng de chiparoşi/Este clipa.//Continuu să visez/Cu ochii mari deschişi” (Timbru). Alteori, poetul suferă de ceea ce romanticii numesc „boala secolului”, iar simboliştii au concentrat în noţiunea de „spleen”: „Departe sunt, brizele blânde/Până aicea nu ajung./Veacul se-ntunecă, ne soarbe,/Este satanic şi absurd (Gând).

Confirmând titlul de pe coperta volumului, poemele programatice reprezintă o constantă a cărţii lui Petre Got. Ca nişte coloane ce susţin edificiul imaginarului creat de poet, ele nu alcătuiesc un grupaj unitar, ci sunt risipite, cu generozitate, pe parcursul întregului volum. Astfel, poemul Nu bănuiam este un autoportret liric, în care scriitorul se defineşte ca un luptător. În acelaşi timp, este prezentă recunoştinţa faţă de părinţi, dar şi regretul că lumea de azi este dominată de absurd. Ca şi în mitologie, valorile majore în care crede Petre Got se găsesc undeva în trecut: „Îţi mulţumesc, Părinte,/Că m-ai înscris în clipă/Şi am rămas în miezul ei, întreg,/Raza astrului îmi părea uneori frânghie/Trimisă visului să se ridice.//Martor am fost, ţel clar durerii,/Ştiam să rabd, visam să-nving,/Nu bănuiam că-n lume se va face/Atât de absurd,/Atât de torid,/Aşa de frig (Nu bănuiam). O definiţie lirică ne întâmpină şi în creaţia intitulată Emblemă, din care se desprinde o puternică mitologie a Nordului, o legătură anteică cu strămoşii, purtătorii adevăratelor valori morale în raport cu prezentul decăzut. Meditaţiile despre cuvânt reprezintă o altă constantă a volumului. Astfel, în poemul intitulat Sunet, poetul se defineşte drept cântec, unul blând, dulce, un sunet al marelui val care este poezia. Alteori, aşa cum se întâmplă în poemul Blând biruind, poetul duce cu sine o dulce povară, „taina cuvântului”, tăria de a înălţa flacăra pură a poeziei: „Mulţumeşte Cerului că i-a dat/Taina cuvântului, dulcea povară,/Tăria de a te înălţa/Flacără pură, flacără rară.//Grădini lasă-n urmă drumul ales,/Sămânţă sănătoasă şi bună,/Blând germinând sub zăpezi,/Blând biruind în furtună”.

Autoportret târziu este o carte de maturitate, o pledoarie pentru echilibrul şi calmul valorilor. Versurile lui Petre Got reprezintă rodul creației unui bard care a încercat toată viața să deslușească marile mistere ale versului.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.