top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comentarii arrow Betty Kirchmajer-Donca, Iubiri mărturisite... (Terezia Filip), nr.9(172), septembrie 2017
Betty Kirchmajer-Donca, Iubiri mărturisite... (Terezia Filip), nr.9(172), septembrie 2017 Print
Sep 26, 2017 at 11:00 PM

Terezia FILIP

BETTY KIRCHMAJER-DONCA,

IUBIRI MĂRTURISITE

− REALUL SUB RAZA UNUI RAFINAT OCHI FEMININ

 

Cartea de la autor la cititor - un eveniment al ființei. Pe cât de inedite pentru mine, tot pe atât de impresionante și convingătoare ipostaza de romancieră a profesoarei Betty Kirchmajer-Donca și talentul ei narativ transfigurând lumea și propria traiectorie prin ea în notabile universuri epice. O știam talentată poetă și traducătoare de poezie, o știam excelentă profesoară. Dar cine stăpânește cu dezinvoltură metafora și capriciile versului, cine facilitează discipolilor riguroasele căi ale limbilor franceză și română de ce n-ar reuși tot atât de subtil și de persuasiv și în creația narativă și romanescă?

Abia am ieșit din paginile celor trei volume, Iubiri mărturisite, apărute succesiv la editurile băimărene, a Universității de Nord (I, 2006); Roprint (II, 2008), Cromatica (III, 2016) și mărturisesc sentimentul viu pe care mi l-a dat lectura − al unei incursiuni în timp, până spre cel de-al Doilea Război Mondial, al unor tensi­uni sufletești ce îmboldesc omenescul din totdeauna, al istoriei prea rar favorabile indivi­dului, al unei vieți autentice cu chipuri de neuitat și peisaje rustic-silvestre în care ghicesc dealurile nordice ale orașului de origine al autoarei. Și cum realitatea alunecă mereu de sub ochii noștri undeva-n urmă, scrisul o poate salva și poate reține câte ceva din esenţa ei. Acesta e gestul recuperator al lui Betty Kirchmajer-Donca în „mărturisitele” ei iubiri din cele trei volume. 

Care ar fi unitatea de măsură a unei cărți bune? - te întrebi cutreierând prin universul epic al trilogiei. Nimic mai mult decât puterea de captivare a paginilor citite, impresia de realitate vie ce freamătă venind din țesă­tura textului - acestea dau pecetea autenticății și a calității oricărei scriituri. (Spun „scriitură” în accepția neo- sau postmodernistă în care se scrie azi roma­nul). Și încă ceva: miza pe trăiri esențiale reprezintă fluidul vital al lumilor reflectate și al destinelor schi­țate în ele, iubiri și dureri, năzuințe, nostalgii și aspirații, întrețesute în tablouri de viață autentică. Am fost captivată de univer­sul tumultuos și fremătător din Iubiri măr­tu­risite în care senzația vieții, clocotul ei viu și intens dramatic pe alocuri, tumul­­tul sufletesc al protagoniștilor, traseul labirintic al sentimentelor și al gân­durilor, liniile interferente ale destinelor aidoma celor din realitate fac un roman bun în sensul propriu al termenului.

Sunt bucuroasă să descopăr un autentic autor epic în profesoara și poeta Betty Kirchmajer-Donca și o construcție narativă închegată și persuasivă, care a salvat secvențe de viață autentică din urbele de la limita nordică a României, Baia Mare și Seiniul, precum și fascinante peisaje silvestre din munții și dealurile Maramureșului. Cronotopia romanului, în sens bahtian1, coincidentă cu destinul auctorial, indică a doua jumătate a tensionatului secol XX, ceea ce îmi reconfirmă că destinul unui autor poate fi o formă de salvare de la pieire și de la risipa în neant a unor con­texte „atinse” de prezența și de experiența sa. Acesta e sensul fecund în lume al celui/celei ce, martor al existenței, culege din cursul ei esenţa, restituind-o apoi în forma cărții. Există persoane ce nu numai înfrumusețează și îmbogățesc cu prezența lor contextele în care se află, dându-le și mai mult sens, ci și salvează de la uitare ceea ce ating. Astfel privesc și înțeleg eu gestul romanesc al lui Betty Kirchmajer-Donca.

Nu intri ușor în atmosfera romanului Iubiri mărturisite, dar odată intrat în hățișul epic, n-ai mai vrea să ieși. Întâmplările, personajele, gesturile și opțiunile lor captivează și mențin cititorul conectat. Fixat într-un prezent ubicuu, ochiul auctorial bate cu raza lui o jumătate de veac, răsfoind paginile unor familii, ale unor  identități, ale unor destine. Om și context este paradigma epică a autoarei, modul ei de-a privi, decupând din real individul cu tot cu scena care-l implică, cu tabloul social, urban, familial ce îl conține și îl determină – iată  indiciul relației epicului cu viața.

Care sunt „iubirile mărturisite”, ale cui și unde se consumă ele? - te întrebi, prins în mrejele romanului. Aventuri, năzuițe, împliniri, suferințe, orașul de rezidență al autoarei și al protagoniștilor, casele, străzile, familiile, poezia interioarelor la limita cu balzacianismul, întâlnirile colocviale la un ceai sau la o cafea, scene de familie și pilduitoare dialoguri părinți-copii, tați-fii, vechi cutume pline de farmec (Învierea, sfințitul coșurilor de Paști, fuga cu pasca), peisaje urbane și fermecătoare ambienturi silvestre, vii și grădini cu miresme de struguri, piersici, nuci, scene emblematice și misterioase alchimii sentimental-umane (iubirea Liz-Doctorul, afecțiunea Liviei pentru fiica adoptivă, prietenia Liz-Lucette), incursiuni labirintice în lume și în sine ale protagoniștilor. Și în toate, peste toate - o voluptate narativă, analitică și descriptivă, o artă a spunerii ce conferă nota înaltă textului. De pildă, frumusețea delicată a unor porțelanuri, eleganța unor obiecte de mobilier, hedonismul unor ambienturi și al unor interioare (de pildă, în casa lui Liz ori în cea a lui Victor), plăcerea și frumusețea unor veșminte. Se ghicește camuflat în pagini sentimentul unui fericit, dar fugace illo tempore, pe care-l reinstituie imaginar cartea, prilejuind retrăiri fulgurante. Betty Kirchmajer-Donca se întoarce adesea în acel orizont fericit ori îl aduce-n prezent fie zăbovind subtil și sugestiv pe suprafața obiectelor descrise cu rară voluptate, fie delectându-se în anumite peisaje, în interioare sau în scenarii resuscitate afectiv, toate privite cu un rafinat ochi feminin, ce știe să se bucure aproape senzorial de frumusețe, de plăcerea lucrurilor, a unor momente unice, de „dulceața” lor. Alteori, textul urmează linia întortocheată și imprevizibilă a gândului, fluxul capricios al sentimentelor, alunecând în imagini obsesiv-relevante, precum Proust ori Huxley. Autoarea a reușit nu doar să intre în competiție cu realul străbătut de ea începând din copilărie, ci și să-l devanseze. Ce bucurie și ce izbândă să-ți salvezi astfel din efemeritate orașul, strada, casa copilăriei, părinții, amicii, concitadinii, transfe­rându-i în teritoriul abstract și fragil, dar atât de rezistent, al literaturii!

Ce tip de roman avem în Iubiri mărturisite? Desigur, unul de factură neomo­dernistă, cu instanțe narative, auctoriale și protagonistice ce mizează din plin pe iubirile lor mai mult sau mai puțin tăinuite. Rolurile și vocile narative alternează și se succed, se completează și se dislocă unele pe altele, dau fluiditate narațiunii ce glisează permanent între planuri multiple de existență (personal, familial, urban, profesional, instituțio­nal), ce interferează spontan și uneori imprevizibil. La fel cum glisează permanent între lumea interioară și tainică a gândurilor și a sentimentelor ce îmboldesc protagoniștii și lumea exterioară, publică, stradală, socială ce îi conține.

Discursul și jocul considerațiilor eseistice amintesc de romanul interbelic, cu tentă intelectualizată. Psihologismul, linia sinuoasă a gândului sau jocul afectiv trimit spre atmosfera din romanele lui Camil Petrescu, G. Ibrăileanu, M. Eliade. Dar Betty Kirchmajer-Donca este ea însăși alchimista ce face ca viața să treacă firesc din real în text. Afecțiunea, prietenia, confidențialitatea feminină se află aici la mare altitudine. Jocul subtil al gândului personajelor, al intempestivei lor interacțiuni e de tip proustian.

Substanța epică este abil țesută de aceleași forțe ce înnădesc și în realitate destinele indivizilor unele de altele: studii de caz sociopsihologice, considerații esteti­ce, pictură, muzică, filosofie, istorie, metempsihoză, narcisism, credință, Dumnezeu, eternitate, analize diverse în care ochiul auctorial alunecă pe suprafața obiectelor ori în peisaje captivante, în trecut sau în interioritatea labirintică a eului. Perspectiva narativă se schimbă permanent de la un eu la altul, când obiectiv, auctorial și ubicuu, când subiectiv, dislocat frecvent de vocile și instanțele protago­niștilor ce reflectează, se introspectează alunecând și suprapunându-se cu voci și chipuri secvențiale din propriul trecut – întocmai ca într-o scriitură neo- sau postmodernistă. Romanul nu e doar creația autoarei, ci inclusiv a tuturor eurilor ce întrețes substanța lui epică.

Viața („istoria”, i-ar fi spus Marin Preda) se varsă aluvionar și, cumva, eclectic în paginile romanului, în funcție de instanțele epicului, de destinele lor, iubiri mărturisite, scene și amintiri năvălind intempestiv în prezent, uneori dramatic, alteori cald și luminos. Discursul auctorial e fluctuant și interferent, alternând permanent pe actori și pe actanți. Modificarea necontenită a planurilor și a nivelelor narative ține de neomodernism, dar pe alocuri romanul dă și impresia de scriitură postmodernă. Deschiderile multiple asupra existenței vin din condiția personajelor, din contextele de viață, din viziunea și rolul lor în complicata țesătură a epi­cului. Căci substanța vieții, iubirea, sentimentele, interesele, o anumită nostalgie a împlinirii îi leagă pe toți, unii de alții, mai mult sau mai puțin vizibil. Există în text sâmburii potențiali ai mai multor nuclee epice, ai mai multor trasee și destine. Nu lipsește din pagini o anumită delicatețe, o poezie a gestu­rilor și a senti­mentelor tandre ce salvează protagoniștii din magma aluvionară a realului.

Atmosfera semiurbană a anilor 50, ecouri de mici și mari drame omenești ce răzbat din viața unor familii, din urmările războiului, pecetluiesc destine precum cele ale lui Petre, Roșcatul, Nevăzătorul, Învățătorul, Iana, Lena. Arestările, suspiciunile, nopțile de coșmar, cu întunericul ce înghite pentru totdeauna unele personaje, pocnete de puști, teroare, amenințări, suferință alcătuiesc fundalul anilor postbelici surprins fulgurant și alert în imagini presărate ici-colo, în funcție de cum fluctuează gândurile unor protagoniști, de cum glisează sentimentele lor.

Un epic prin excelență feminin și feminizat situează romanul Iubiri mărturisite în linia Hortensiei Papadat Bengescu. Comple­men­tare și uneori antitetice, precum fețele unei prisme transparente, personajele feminine predo­mi­nă în roman. Ele sunt mereu complice cu sau fără voia lor. Liz, instanța auctorială și protagonista Lucette, prietena ei, Livia, mama adoptivă a Luminiței – fiica secretă din studenție a Lucettei dintr-o fugară aventură cu Doctorul, iubitul lui Liz, Izabela și Luminița completează galeria feminină care derulează prin fața cititorului multiple ipostaze: amanta, soția fidelă, mama vitregă, dar foarte devotată (Livia), mama naturală secretă (Lucette), fiica (Luminița), menajera (Izabela). Ele relevă și ipostaze socioprofe­sionale: profesoara, arhitecta, asistenta, doctorița, studenta.

Maternitatea, iubirea, prietenia sunt liantul și catalizatorul epic ce le coalizează și le grupează pe femeile din roman, în funcție de un anumit instinct feminin și de trăirile afective. Maternitatea este problema tăinuită a lui Lucette, o vagă nostalgie a lui Liz și condiția năzuită cu disperare de Livia. Liz, Lucette și Livia se focalizează maternal asupra Luminiței, fiica secretă a Lucettei și fiică adoptivă a Liviei. Lucette vrea să-și recupereze fiica dată spre adopție, pe când Livia vrea cu tot dinadinsul să o păstreze și să o protejeze. Iubirea pentru același bărbat, Doctorul, prieten și amant al lui Liz, dar și tată natural al Luminiței dintr-o fugară aventură de studenție cu Lucette le coali­zea­ză straniu pe Liz și pe Lucette. Prietenia e o formă de apropiere între toate aceste femei al căror nume startat de la L (lumina?), Liz-Lucette-Livia-Luminița, indică o esență comună.

Interesul pentru anumite valori (bani, tablouri) din casa lui Victor și perioada efemeră a Lucettei de menajeră în casa lui Liz le situează în aceeași ecuație pe Izabelle și Lucette care, implicate într-o fraudă comună, ajung la închisoare. Luminița are ca ipostază comple­mentară pe Adela, colega de studenție care o inițiază în distracțiile specifice etapei. Înrudite ontologic nu doar prin prietenie, maternitate și prin iubire, femeile din roman au ca notă comună și un puternic magnetism feminin. De pildă, Doctorul, Anestezitul, Nevăzătorul trăiesc fiecare mai intens ori mai vag iubirea pentru una și aceeași femeie - Liz.

        De la autor la personaje, Eul auctorial se reflectă, inevitabil, în orice roman, în personajele sale, iar ele își regăsesc trăsături comune unele în altele, unele cu altele. În fiecare ipostază se adăpostește însă una și aceeași feminitate, tandră, iubitoare, cultivată, energică, ceva din personalitatea lui Betty Kirchmajer-Donca.   

        La aniversară, autoarea romanului Iubiri mărturisite se poate privi ca într-o oglindă în propriile pagini, în propriile personaje. Gestului ei creator îi datorează mult tot nordul reflectat acolo, cu timpul lui de o jumătate de veac, cu dramele și iubirile, cu reveriile și nostalgiile personajelor lui rupte din real. Aflată pe o spirală a împlinirii, Betty Kirchmajer-Donca poate rosti liniștită: „Dixi et salvavi animam meam”. Căci – nu știați? – literatura este una din cele mai sigure forme de salvare de sub puterea eternei treceri.

 

1. M. Bahtin, filosof și filolog rus (1895-1975), care adoptă conceptul de cronotop în domeniul științelor filologice, vizând relațiile complexe spațiu-timp în orice construcție narativă. Ele s-ar intregra, în opinia autorului, unei „paradigme a dialogismului”.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.