top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Varia arrow Vraja unei călătorii din Maramureș la Cernăuți, nr. 9(172),septembrie 2017
Vraja unei călătorii din Maramureș la Cernăuți, nr. 9(172),septembrie 2017 Print
Sep 26, 2017 at 11:00 PM

VRAJA UNEI CĂLĂTORII

DIN MARAMUREŞ LA CERNĂUŢI

 

Cu aproape trei decenii în urmă, la începuturile mișcării noastre de renaștere națională, în nordul Bucovinei, entuziasmul românilor din localitățile ținutului era sprijinit și de frații noștri de sânge și credință din Patria istorică, care ne vizitau după o despărțire forțată de zeci de ani. Aceste vizite erau prilejuite de evenimente marcate în nordul Bucovinei, printre care și organizarea spectacolelor cu participarea unor artiști și a unor ansambluri din România. Astfel, printre primele colective de artiști profesioniști care ne-au bucurat sufletele cu melosul popular s-a aflat Ansamblul „Mara” din Sighetu Marmaţiei. Acest lucru s-a întâmplat la sfârșitul lunii aprilie 1990. Spre bucuria noastră, artiștii au fost însoțiți și de doi poeți: Gheorghe Mihai Bârlea și Gheorghe Pârja. Și iată, recent, am avut bucuria să-i revăd pe cei doi prieteni chiar la ei acasă, în Maramureș, și să răsfoim împreună câteva pagini cu amintiri, și nu numai, fiind secondați de ziarista Viorica Pârja. (Ilie T. ZEGREA)

 

***

 

„Dacă ni s-ar fi oferit să mergem la Paris am fi refuzat, deoarece țineam mai mult să trecem granița spre satele românești”

 

          Ilie T. Zegrea: Dragii noștri, mă bucur nespus de mult că avem posibilitatea să discutăm astăzi aici, la Ocna Șugatag, în inima Maramureșului, despre câteva  momente din viața noastră și să ne amintim prima întâlnire care a avut loc cu 27 de ani în urmă, în primăvara lui 1990, la Cernăuți, unde domniile voastre ați venit împreună cu remarcabilii membri ai ansamblului de cântece și dansuri „Mara”. Vreau să vă mărturisesc că eu, când discut cu cineva despre Patria noastră istorică, îi spun că, dacă nu a vizitat Maramureșul, înseamnă că nu a văzut și nu a cunoscut România adevărată. Bucovina are partea ei de glorie, cu mănăstirile ei, însă aici e complet altceva… Deci, hai să ne aducem aminte despre clipele trăite împreună la Cernăuți, în nordul Bucovinei acum douăzeci și șapte de ani…

Gheorghe Mihai Bârlea: Reconstitui fragmentar descălecatul cultural în câteva localități din spațiul românesc din vecinătatea României, vorbesc de satele românești din Transcarpatia și din zona Cernăuțiului, în Bucovina. Eram în cea de a doua structură de conducere postrevoluționară după evenimentele din decembrie 1989, așa-numitul CPUN, care avea pretenția că e una nepolitizată și tranzitorie, până ce se vor face alegerile. Răspundeam de cultură, culte și naționalități.

În februarie am dat un spectacol la Sighet pentru victimele Revoluției. Spectator era și un român din Slatina, Vasile Ona Jotu, cu care, de altfel, păstrăm relații și în prezent. S-a urcat pe scenă şi mi-a spus că e din Slatina. Era o premieră pentru mine să cunosc un român din Maramureșul înstrăinat, cum ne place nouă să spunem. M-am angajat să facem un „descălecat cultural” dincolo de Tisa. Până în 89 ne uitam prin gardul de sârmă ghimpată și aveam cunoștințe foarte vagi despre ce mai fac românii de acolo. S-a întâmplat ca în a doua parte a lui aprilie, cred că după data de 25, să trec granița în Transcarpatia, pe la Halmeu. Am susținut spectacole în cele mai importante localități cu populație românească sau majoritar românească: la Slatina, la Apșa de Mijloc și la Apșa de Sus, la Strâmtura. Am trăit o bucurie extraordinară. Îmi aduc aminte că Gheorghe Pârja, scriind în „Graiul Maramureșului” despre călătoria noastră, a surprins foarte bine  bucuria pe care am trăit-o împreună cu el, cu Echim Vancea, care era atunci instructor metodist al casei de cultură, cu Dan Pralea: „Dacă ni s-ar fi oferit să mergem la Paris, probabil că am fi refuzat, deoarece țineam mai mult să trecem granița spre satele românești”.

Având această experiență fabuloasă din Transcarpatia, desfăşurată într-un entuziasm extraordinar prin toate satele, ne-am dus spre Cernăuți. Așa am avut bucuria să te cunosc pe tine, Ilie, pe alți intelectuali români. Am trăit în primul rând o noapte fabuloasă acasă la tine împreună cu Vasile Levițchi. Dintre spectacolele din satele bucovinene, cel mai mult m-a impresionat cel de la Crasna, unde am întâlnit oameni care trăiau profund apartenența lor la limba română, la spiritul românesc, cum rar mi-a fost dat să văd. A fost una dintre cele mai puternice emoții pe care le-am trăit eu în viață. Mă întrebau de tot ce se întâmplă în România. Citeai în sufletul lor și în mintea lor un orizont de speranță nouă. Lucrul acesta nu putea să nu emoționeze.

I. T. Z.: Dragă Gheorghe Pârja, ai făcut parte din aceeași echipă de descălecători de țară prin cultură, cum zice Bârlea, și aș vrea să ascult și gândurile tale despre acele evenimente, desfășurate cu douăzeci și șapte de ani în urmă.

Gheorghe Pârja: Ca să nu mă suprapun peste ce a spus prietenul meu și scriitorul Gheorghe Mihai Bârlea, voi evoca câteva sentimente pe care le aveam înainte de 1989. Adică, știam că dincolo de apă trăiesc români. Apoi, în biografia familiei mele a fost o chestiune tainică până la un punct, deoarece aveam neamuri prin alianță: nevasta lui tata dintâi, cum se spune pe la noi, era Maria din Slatina, care s-a stins prematur din viaţă. Apoi, am avut dascăli extrem de patrioți, să zic așa, și de încrezători în noi și tot timpul ne arătau că dincolo sunt români. Și ultima mare viziune a fost pe dealul Dobăieş, cu Nichita Stănescu, care s-a uitat și, știa și el sau poate nu știa, a întrebat ce e dincolo. Și atunci i-am spus o poveste cu români de dincolo de Tisa.

Recunosc că am avut un mare privilegiu și un mare noroc să pot trăi sentimente de profunzime și de recuperare a istoriei – să trec Tisa. Mai mare și mai stârnitoare a fost curiozitatea că voi ajunge la Cernăuți. Dacă aici s-au întâmplat foarte interesante  coincidențe și descoperiri de neamuri, din care fac parte familia Opriș, Ona-Jotu, pe care le-a evocat poetul Gheorghe Mihai Bârlea, ajungând la Cernăuți, eu am purtat cu mine acea curiozitate: pe unde a umblat Mihai Eminescu? Pentru mine textul de istorie literară din care știam că pe acolo a fost Mihai Eminescu era un text de carte. Ei, ajungând pe strada unde pe o placă scria în limba ucraineană că în acea clădire a învățat Mihai Eminescu, am trăit o emoție extraordinară. Apoi am fost curios să văd Universitatea. Într-un amfiteatru de acolo, eram cu Grigore Bostan, Alexandrina Cernov, Vasile Levițchi, am recuperat stadiul cel mare și înalt al istoriei bucovinene, pentru că noi știam doar de niște români uitați, oropsiți… Știam foarte puțin despre voi. Voi poate știați mai multe despre noi…

I. T. Z.: Dar nu aveam de unde să știm, deoarece era zidul cel mare între noi, era ruptura produsă cu decenii în urmă, în ‘40 și amplificată în ‘44…

Gh. P.: …Apoi am fost să văd Teatrul din Cernăuți, o clădire splendidă… În genere, clădirile vechi din centrul orașului, unde m-ai dus, și nu în ultimul rând casa lui Aron Pumnul, care pentru mine a fost o revelație. Voi mi-ați spus că atunci acolo locuiau doi colonei ruși. Deci, am fost până la poartă, ne-am întors și ne-am văzut de drum… Și eu rețin extraordinara descoperire a satului bucovinean acolo, la Crasna, în sala aceea, unde după spectacol mi-am făcut prieteni niște oameni extraordinari. Și aici, și dincolo de Tisa, când am fost, am văzut români nestrămutați în vorbă, în cuget și în simțire. Acolo am văzut români care stau mai departe de România cu toate datele esențiale, cu foarte puțină vorbă, cum am învățat la școală, însă o profunzime, o curiozitate, o iubire, o năzuință categorică pentru a ne cunoaște. Iar marea formă, marele liant a fost ansamblul „Mara”, în care erau și frații Petreuș, Titiana Mihali, frații Florea…

Gh. M. B.: Îmi aduc aminte când tu mi-ai relatat despre ceea ce s-a întâmplat la Fântâna Albă în aprilie 1941, când o mulțime de români încercau să plece în România pentru a se salva de deportările și asupririle autorităților sovietice. Şi acum am în fața ochilor imaginea Cimitirului Central din Cernăuți. Am văzut crucile  pe care erau înscrise numele unor personalități ale culturii, ale istoriei și ale spiritualității noastre naționale. M-a impresionat și pentru că multe dintre ele au fost și poate mai sunt lăsate să moară deliberat pentru a se pierde. Cimitirele sunt uneori purtătoare de mesaje istorice prin cei care sunt acolo. Cine nu-și respectă morții nu-și respectă nici viii. Nu pretind să formulez axiome, dar trebuie să ne luăm în răspundere și astfel de misiuni. Și acolo, și în România.

 

„Cred că Eminescu are dreptul să stea la Cernăuți, și în alte localități din zonă, precum stă Taras Șevcenko la Sighetu Marmației”

 

I. T. Z.: La Cernăuți, în afară de Aron Pumnul, își dorm somnul de veci acolo, în cimitir, foarte multe personalități ale vieții culturale, literare și spirituale, printre care se află și Dimitrie Onciul, fostul Președinte al Academiei Române… Acum câțiva ani ne-a vizitat la Cernăuți academicianul Răzvan Theodorescu, istoric de profesie, și ne-am dus să vedem cimitirul. Și atunci dumnealui a spus că o să intervină pe lângă forurile de conducere din România ca Academia Română să aibă grijă de câteva morminte din cimitirul din Cernăuți. Cred că ar trebui, până la urmă, să se facă ceva concret pentru salvarea acelui patrimoniu istoric, cultural, spiritual al memoriei neamului nostru românesc.

Gh. M. B.: Cu sentimentul acesta am relatat și eu emoția trăită, cu îngrijorarea că s-ar putea ca într-o bună zi astfel de semne să nu mai existe.

I. T. Z.: Noi, acolo, la Cernăuți, dar și împreună cu Guvernul Statului Român trebuie să rezolvăm problema păstrării casei lui Aron Pumnul.

Gh. P.: Vreau să te întreb, Ilie, dacă s-a schimbat ceva  din ce am văzut noi acum 27 de ani în Cimitirul Central din Cernăuți… Mormintele lui Pumnul, Hurmuzachi, al Aglaiei Drogli… S-a făcut ceva sau a rămas totul cum era?

I. T. Z.: Din păcate, avem o degradare tristă a situației și să știți că nu întotdeauna declarațiile unor  așa-ziși lideri români din nordul Bucovinei sunt urmate și de fapte concrete. Când se află în România fac anumite declarații sforăitoare, de fațadă, iar când revin acasă, la Cernăuți, uită ce-au spus acolo. Lucrul acesta se întâmplă și astăzi. Eu, bunăoară,  am o mare temere în privința casei lui Aron Pumnul…

Gh. M. B.: Aici n-am să ezit să afirm că afectarea casei lui Aron Pumnul este o afectare a memoriei culturale și spirituale a românilor. Casa aceasta este legată nu doar de Aron Pumnul, ci și de Eminescu, de alți intelectuali formați acolo de-a lungul anilor. Nu este o casă simplă. Este un monument pentru istoria neamului nostru. Eu sper că lucrul acesta nu se va întâmpla. Ar fi de o gravitate nemaiîntâlnită și ar crea prejudicii de credibilitate pentru intelectualitatea din Cernăuți.

I. T. Z.: Deci, există o hotărâre a primăriei orașului Cernăuți din 1990 privind inaugurarea Muzeului Literar-Memorial „Mihai Eminescu” în casa în care a locuit Aron Pumnul, profesorul lui Mihai Eminescu, casă în care, evident, a fost oaspete drag și elevul Eminovici, relațiile lor – ale profesorului cu învățăcelul – fiind mai mult decât prietenești. Tot atunci, în 1990, a fost numit și un director al acestui muzeu care, din păcate, „există doar pe hârtie”, cum a și recunoscut, de altfel, unul din liderii românilor din Cernăuți – persoană care are atribuții directe la inaugurarea acestui muzeu. La început era problema locatarilor care nu puteau și chiar nu prea voiau să elibereze casa, însă iată că au trecut  șapte ani de când casa este eliberată și de ultimii locatari, astfel că imediat puteau începe lucrările de restaurare a clădirii, care, după cum ai menționat, dragă Gheorghe, este un monument al culturii și al istoriei noastre. În decembrie 2014, premierul României, domnul Victor Ponta, a vizitat Cernăuții și de pe scena teatrului „Olga Kobâleanska” a declarat că guvernul este gata să aloce pentru restaurarea casei lui Pumnul și inaugurarea muzeului „Mihai Eminescu” suma de 250000 de euro. Însă chiar imediat s-a constatat că nu erau perfectate documentele necesare pentru demararea acestor lucrări, deoarece nimeni nu a avut grijă de acest lucru. Deci, în 25 de ani conducerea muzeului care nu există nu s-a trudit să caute în arhive documentele necesare care să ateste că este casa lui Pumnul…Tot atunci casa lui Pumnul a fost dată în concesiune Fundației de Binefacere „Casa Limbii Române” din Cernăuți pentru o perioadă de cinci ani, deoarece legislația României nu prevede alocarea de fonduri unor organe de stat din alte țări, ci doar unor organizații publice. Concomitent, la Cernăuți a fost creată o comisie din care fac parte reprezentanți ai intelectualității românești, pentru a realiza proiectul restaurării casei lui Pumnul și al inaugurării muzeului „Mihai Eminescu”. Din păcate, nu există o conlucrare eficientă între organizația publică „Casa Limbii Române” și această comisie, lucru care, după opinia noastră, duce la degradarea situației și la creșterea pericolului ca într-o bună zi să constatăm prăbușirea pereților casei lui Pumnul. De altfel, câțiva prieteni care navighează zilnic pe internet mi-au spus că în vara aceasta au găsit postate  mai multe fotografii cu imagini deplorabile ale casei lui Pumnul, unde urzicile erau mai înalte decât bustul lui Eminescu, instalat în curtea acestei case în iunie 1990.

Gh. M. B.: Îmi permit să intervin, având oarecare practică în zona aceasta a administrației, și spun că au fost excesiv de scrupuloși și cei de la Ministerul Românilor de Pretutindeni, pentru că e de notorietate că este casa lui Aron Pumnul și angajamentul primului ministru trebuia onorat. Eu nu am auzit pe cineva să conteste că aceea nu este casa lui Pumnul. Dacă există și o astfel de opinie, nu ar trebui luată în seamă.

Gh. P.: Și unde crezi că s-au împotmolit lucrurile? Întreb și eu ca jurnalist…

I. T. Z.: Eu bănuiesc că nu există dorința din partea unor persoane (deocamdată nu vreau să dau nume concrete, dar o voi face în caz de forță majoră) ca această casă să fie păstrată, restaurată. Ba e casa lui Pumnul, ba nu e casa lui…Eu cred că nu se poate să ne jucăm cu istoria și cu valorile noastre culturale în felul acesta.

Gh. M. B.: E un joc cu identitatea românilor. Și dacă prin nu știu ce circumstanță istorică s-ar putea scoate un document că nu știu când ar fi fost a altcuiva, nu mai are importanță, ci contează că această casă rezistă ca simbol. Cel mai important este să valorificăm acest simbol pentru că ține de identitatea culturală a zonei, legată nemijlocit prin Aron Pumnul şi Eminescu.

I. T. Z.: Vreau să dau exemplul fraților noștri ucraineni, care păstrează cu sfințenie orice urmă lăsată cândva la Cernăuți de personalitățile lor culturale, literare, spirituale. Pe numeroase clădiri au fost instalate plăci comemorative, care amintesc că în anul cutare aici a citit versuri marele poet Ivan Franko sau a locuit scriitoarea Lesea Ukrainka etc. Iar noi vrem să ștergem urmele lui Eminescu lăsate în orașul copilăriei lui…

Gh. M. B.: Astă toamnă, dragul meu, la Sighetu Marmației, într-un parc central, a fost dezvelită statuia lui Taras Șevcenko, cu un ceremonial de cel mai înalt nivel, cu participarea miniștrilor de externe ai celor două țări – România și Ucraina. Cred că şi Eminescu are dreptul să stea la Cernăuți, ba și în alte localități din zonă, precum stă Taras Șevcenko la Sighetu Marmației.

I. T. Z.: La Cernăuți și în alte localități din nordul Bucovinei sau din Ținutul Herței putem dezveli busturi  ori instala plăci comemorative ale unor personalități marcante ale culturii și spiritualității noastre naționale. Bunăoară, în satul Târnauca din raionul Herța există un bust al scriitorului și omului de cultură Vasile Bogrea, despre care marele savant Nicolae Iorga spunea că e cel mai mare cărturar al timpului. Deci, părerea mea este că avem numeroase personalități ale vieții culturale, literare care merită dezvelirea unor busturi în localitățile legate de viața și activitatea lor.

Gh. M. B.: Să privesc și spre obligațiile noastre, spre instituțiile ce trebuie să aibă în vedere situația românilor din afara granițelor, fie că e vorba de cei din Ucraina, de cei din Serbia, Ungaria etc. Din nefericire, românii trăiesc astăzi în multe țări din lume şi ca efect al migrației, al globalizării. Strategiile n-au fost foarte coerente și trebuie să spun că de multe ori birocrația  a blocat inițiative valoroase venite și din afară. Știi bine, Ilie, că de multe ori am vorbit la telefon când eram senator vizavi de finanțarea revistei „Septentrion literar”, pe care o editați la Cernăuți. Același lucru l-am făcut pentru revista „Limba Română” din Chișinău, redactată de prietenul nostru comun Alexandru Bantoș. A avut și el multe impedimente și pentru acest lucru le-am reproșat instituțiilor care au în răspundere acest domeniu. Mecanismele nu sunt încă foarte bine reglate, în pofida faptului că avem acum și un minister al românilor din afara graniţelor, sau din diaspora, dar şi Institutul Cultural Român. Finanțările sunt insuficiente. La capitolul acesta avem niște restanțe. Vom sărbători 100 de ani de la Marea Unire și în strategia națională, din punctul meu de vedere, trebuie cuprinse și evenimentele comunităților românești.

I.T. Z.: Eu vreau să continui acest gând și să spun că, din păcate, în ultimul timp aud tot mai des vorbindu-se în mass-media și în cele mai înalte birouri din București despre diaspora românească. Și noi, românii din nordul Bucovinei, din păcate suntem considerați diasporă.

Gh. M. B.: Ceea ce este incorect.

I. T. Z.: De câte ori am explicat că diasporă este comunitatea românilor din Italia, comunitatea românilor din Spania, Canada, Australia. Noi, românii din actuala regiune Cernăuți, suntem băștinași, locuim pe aceste pământuri frumoase de cel puțin două mii de ani. Și atunci cum putem fi considerați diasporă? Sau îl trecem la diasporă și pe Ștefan cel Mare, care a luptat în Codrii Cosminului împotriva leșilor? Face parte din diaspora și Ținutul Herței? Același lucru e și în privința Basarabiei. Cineva greșește din neștiință sau o face intenționat… Marele savant, istoricul Nicolae Iorga spunea undeva că România este un stat înconjurat de români. Uneori sunt întrebat de concetățenii mei ucraineni de unde au venit români în regiunea Cernăuți. Cei care au venit în nordul Bucovinei din Lvov, Poltava sau Lugansk și nu cunosc istoria acestor meleaguri mai pot fi înțeleşi, dar atunci când e vorba de consângenii noștri din București, Iași sau Timișoara, lucrurile devin ridicole.

 

Starea culturală a Maramureșului este fericit completată de revista „Nord literar”

 

I. T. Z.: Dar să trecem la altă temă a discuției noastre, și anume la literatură. Am în față revista „Nord Literar” și vedem că Gheorghe Pârja este redactor-șef adjunct al acestei publicați.

Gh. P.: V-am lăsat să vă aduceți aminte și să pătrundeți în rigorile și mai puțin rigorile istoriei, care sunt necesare. Mă dor și pe mine asemenea lucruri. Scriu aproape zilnic despre destinul românilor din jurul României. Dar când am fost la Cernăuți am fost foarte interesat, ca jurnalist, nu ca scriitor, să văd cum stați cu ziarele. Am văzut ziarul „Zorile Bucovinei” și știu că am fost și cu maestrul Ghiur într-un studio TV, unde am făcut și o emisiune.

După aceea, am urmărit cu mare drag și interes apariția revistei „Septentrion literar”, dar vine foarte anevoios pe la noi. După cum știu că anevoios sau aproape deloc circulă și presa literară, câtă este în România, în regiunea Cernăuți. Aici ar trebui cei care socotesc fals și nepermis ca istorie Cernăuții ca diasporă să ducă presă literară.

Noi ce facem, Ilie Zegrea, căutăm în măsura în care avem relații prietenești, evident, că instituționale nu prea sunt, să aducem în Maramureș, prin publicația unde și colegul Gheorghe Mihai Bârlea este în colegiul de redacție, să aducem voci din Cernăuți, din Basarabia, din Serbia… Însă este extrem de dificil, așa că ar trebui să vă luăm pe voi colaboratori permanenți ai presei literare din România. Citesc suficient de multă presă literară, dar foarte puțin se mai publică câte un scriitor din afara granițelor României. Așa că percepția noastră despre mișcarea literară de valoare este redusă. Și soluția, singura, este ca noi, cei care mai suntem prieteni, să ținem legătura. Paginile revistelor literare din România să se deschidă. Eu de aici mă duc la Săliștea de Sus, unde mă întâlnesc cu o parte din Academia Română, în frunte cu Președintele Academiei, Ionel Valentin Vlad. O să spun de întâlnirea noastră și o să trag exact acest semnal de alarmă, inclusiv ce ai invocat tu cu academicianul Răzvan Theodorescu. Adică tărăgănarea aceasta, cu  amână-mi, Doamne, zilele, și istoria, mi se pare de nepermis. Pentru că ce mi-ai spus că în cimitirul din Cernăuți, unde marii români își dorm somnul de veci, nu s-a mișcat nimic este o pată mare și pe obrazul României, al celor care conduc destinele culturii și, dacă vrei, și politice. Fiindcă așa se face în lumea de astăzi, prin politică se face cultură… Mai rar invers…

Starea culturală a Maramureșului este fericit completată de revista „Nord literar”, care are cincisprezece ani de la apariție. Avem și câteva edituri în Baia Mare, unde mai putem publica cărțile noastre. Apoi suntem aproape de Cluj-Napoca… plus că în Maramureş, Uniunea Scriitorilor are o Reprezentanţă, unde eu sunt președinte, așa că nu lăsăm să moară ideea de scriitor, valoarea lui artistică și socială.

Gh. M. B.: În Maramureș există un număr semnificativ de poeți, prozatori și critici literari, mulți dintre ei colegi de-ai mei la Universitatea de Nord din Baia Mare, oameni cu operă. Climatul de creație literară este unul extrem de bogat, în consens cu tot ce se petrece în cultura și literatura română actuală. Nu avem criză de reviste literare, ci o criză de mecanisme instituționale care să transmită revistele către spaţiul cultural. Din păcate, difuzarea revistelor literare este o mare problemă. Avem reviste, dar difuzarea lor este proastă și nu poți intra în posesia lor. Bănuiesc că pentru voi este și mai dificil.

I. T. Z.: Noi suntem rupți total de presa literară din România și de cea din Moldova. Ne consolăm cu puținele reviste pe care le cumpărăm atunci când venim în Țară sau plecăm la Chișinău. Dar aceasta este o temă de discuții deosebit de largă și o lăsăm pentru o viitoare întâlnire, aici sau la Cernăuți. Acum vreau să vă mulțumesc pentru că ați avut dorința de a schimba câteva gânduri pe marginea unor probleme, cred eu, importante pentru momentul de față și pentru  marcarea celor 27 de ani de la prima voastră sosire la Cernăuți.

Gh. P.: Vreau să spun că o vârstă frumoasă – 40 de ani – i-am împlinit împreună cu tine în casa distinsului poet Vasile Levițchi din Cernăuți, care mi-a scris pe o carte de a dumisale: „Fratelui  Gheorghe Pârja, la 40 de ani, la Cernăuți”. Pentru mine rămâne un moment simbolic și profund, de neuitat. Citind o carte a lui Ștefan Hostiuc - Scriitori din nordul Bucovinei - m-a bucurat să văd o solidaritate  și o apreciere justă a valorii tale, așa cum te percepem noi prin scrisul pe care îl cunoaștem.

I. T. Z.: Vă mulțumesc și Dumnezeu să vă dea sănătate și să ne mai țină să ne vedem și la Cernăuți, și la Desești, la renumitele Seri de  Poezie „Nichita Stănescu”!

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.