top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Cronica literară arrow Scrisori către Doti (II) (Gh. Glodeanu), nr.10(173), octombrie 2017
Scrisori către Doti (II) (Gh. Glodeanu), nr.10(173), octombrie 2017 Print
Oct 29, 2017 at 11:00 PM

Gheorghe GLODEANU

SCRISORI CĂTRE DOTI (II)

 

          Îi promite lui Doti că îi trimite un exemplar din manuscrisul Donei Juana, dar se teme ca piesa să nu o dezamăgească, mai ales după scandalul provocat de refuzul ei de către oficialități. Extrem de modest, autorul își definește opera în felul următor: „Nu e mai mult decât încercarea neizbutită de a-mi traduce în scris frământările care mă vizitează în claustrarea mea sibiană. De a-mi găsi o supapă prin care să-mi canalizez toate loviturile pe care, în ultimul timp, le-am primit. Gândul că e posibilă o Dona Juana, un liman al rătăcirii neostoite, m-a înviorat”. Literatura văzută ca un proces de transcriere a puternicelor frământări interioare amintește de crezul artistic al lui Anton Holban. Finalul tragic al piesei se explică prin credința că bucuria de a o găsi pe Dona Juana se plătește, presupune sacrificii. Asemenea altor creatori autentici din perioada „obsedantului deceniu”, Radu Stanca se refugiază în artă, chiar dacă, neputându-și publica textele, există riscul ca acestea să rămână timp îndelungat în manuscris. Prin asemenea observații, corespondența erotică este dublată de meditațiile despre creație. Rămân memorabile îndeosebi observațiile pertinente ale regizorului despre arta spectacolului și despre jocul actorilor. Scrisorile se impun atât prin stil, prin autenticitatea ideilor și a sentimentelor exprimate, cât și prin înalta lor ținută intelectuală. Dacă putem vorbi de Radu Stanca în calitate de seducător, atunci este vorba de o seducție de tip cerebral. În mod paradoxal, adesea, epistolarul erotic conține mai multe meditații despre artă decât despre iubire. Cu toate acestea, de regulă, cele două teme nu sunt separate, ci complementare.

          În data de 28 noiembrie 1948, Radu Stanca citește opiniile laudative ale unui critic de teatru și este bucuros că femeia inimii sale se bucură de o recunoaștere publică. Mărturisește că nu a văzut-o niciodată jucând, dar reușește să îi identifice calitățile din discuțiile purtate: sensibilitatea, discreția, căldura personalității. Articolul din „Contimporanul” îl măgulește și pentru că îi confirmă intuițiile, faptul că a identificat în ea „flacăra ferventă a marei artiste de mâine”. Plin de entuziasm, speră să o poată aplauda și el, curând, în calitate de umil spectator.

          În ianuarie 1951, Radu Stanca face o călătorie la Cluj, prilej cu care îi dăruiește lui Doti volumul Eleonora Duse. Leben und Leiden der grossen Schauspielerin. Cartea se dovedește simbolică, deoarece prezintă destinul unei mari artiste, „cu toate îndoielile și căutările ei”. Regizorul apreciază lucrarea deoarece identifică în ea câteva meditații profunde asupra artei, mai puțin obișnuite la un actor. Îl interesează îndeosebi maniera în care Eleonora Duse a reflectat asupra condiției teatrului de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Opiniile îl surprind cu atât mai mult cu cât, la acea dată, frământarea și insatisfacția intelectuală nu constituiau lucruri frecvente printre actori. Ceea ce îl impresionează pe tânărul regizor în biografia Eleonorei este „nemulțumirea permanentă a actriței pentru ceea ce realizase și continua căutare a unei soluții literare pentru problemele artei sale”. Destinul artistic al actriței se împlinește odată cu relația furtunoasă cu Gabriele D'Annunzio, dar mântuirea artistei va fi plătită scump prin suferințele femeii părăsite. Întâlnirea dintre Radu Stanca și Dorina Ghibu este asemănată cu cea dintre cunoscuta actriță Eleanora Duse (1858-1924) și mai tânărul romancier Gabriele D'Annunzio (1863–1938). La sfârșitul secolului al XIX-lea, Eleonora era una dintre cele mai cunoscute actrițe din Italia, o veritabilă divă, fiind considerată o înnoitoare a teatrului. Cei doi se întâlnesc pentru prima oară în 1882, la Roma, moment decisiv pentru destinul lor. Foarte cunoscută în mediul artistic, în deceniul cât a ținut relația lor intempestivă, Eleonora a avut o contribuție importantă la impunerea operei scriitorului italian. În 1900, D’Annunzio publică romanul Focul, creație inspirată de iubirea lui pentru marea actriță. Prin intermediul cărții, Radu Stanca îi oferă prietenei sale un model de existență, un reper major pentru momentele când va avea nevoie de îmbărbătare în fața meschinăriilor celor din jur.

Apelativele utilizate arată apropierea treptată dintre cei doi îndrăgostiți. De cele mai multe ori, Radu Stanca își începe epistolele cu sintagma „Dragă Doty”. Există însă și alte variante, precum: „Doti, draga mea”, „Doti dragă”, „Doti scumpă”, „Doty, soția mea scumpă și dragă”, „Dragostea mea scumpă”, „Doti scumpă și dragă”, „Doti, dragostea mea”, „Draga mea scumpă”, „Scumpa mea”, „Scumpa mea dragă”, „Puiul meu drag și scump”, „Doti dragă și scumpă”, „Doti, scumpa mea”, „Draga mea scumpă”, „Scumpa mea”, „Mică dragă”, „Doti scumpă”, „Scumpa mea Doti”, „Dragostea mea scumpă”, „Dragostea mea”, „Scumpa mea dragă” etc.

La fel de sugestive se dovedesc și formulele de încheiere. Mai întâi, epistolierul semnează cu numele întreg, Radu Stanca. Apoi, când devin mai intimi, și sintagmele utilizate se dovedesc mai familiare: „vechiul tău, Radu Stanca”, „al tău, Radu Stanca”, „Radu, al tău”, „Radu”, „Draga mea scumpă”, „al tău, parte din tine, Radu”, „al tău, R.”, „Te sărut mult de tot”, „Radu, al tău”, „Pentru toate nețărmuririle, Radu”, „Al vostru, Radu”, „Al tău, arzând de neastâmpăr să te aibă în brațe, Radu”, „Ai tăi, Barbu și Radu”, „Te sărut, Radu”, „Te ador, al tău Radu”, „Te îmbrățișez cu un dor fără margini, al tău Radu”, „Te iubesc și vă iubesc, Radu”, „Al vostru, Radu”, „Al tău, cu toate dorurile mele neîmplinite, Radu”.

În ciuda sentimentelor sale intense, există perioade în care Radu Stanca scrie destul de rar. În mod frecvent, între redactările epistolelor trec mai multe săptămâni sau chiar luni. Se pare că aceste tăceri sunt suplinite prin scurte revederi și frecvente convorbiri telefonice. De asemenea, observăm mai multe variante ale ortografierii numelui iubitei.

Scrisoarea din 7 mai 1951 ridică problema mutării actriței de la Cluj la Sibiu. În acest sens, Radu Stanca vorbește cu Constantin Sincu, directorul Teatrului de Stat din orașul de pe malul Cibinului. Cum nu există locuri libere în schemă, se gândesc la un schimb între actori. Poetul-regizor recunoaște faptul că apropierea iubitei ar însemna „un entuziasm nou și o șansă de imbold spiritual unică”. Omul de teatru găsește în persoana iubitei sale un sens artistic, dar și un leac împotriva singurătății. Regizorul începe să recitească piesele de teatru cu gândul la Doti, la rolurile pe care ea le-ar putea interpreta, și nu ca un simplu literat. Trăiește atât cu dorul Clujului, cât și cu cel al iubitei.

În scrisoarea din 21 mai 1951, Radu Stanca o numește pe Doti, pentru prima oară, „logodnica mea”. După cum aflăm din notele lui Ion Vartic, se pare că cei doi tineri s-au logodit, în secret, în data de 13 mai 1951. Epistola se dovedește elocventă în privința sentimentelor scriitorului. Acesta își proclamă dragostea nețărmurită, o dragoste de care se leagă toate speranțele sale pentru viitor. Este fericit că și-a găsit sufletul-pereche, ființa miraculoasă în măsură să îi dezvăluie sensul destinului. Cuvintele poetului se dovedesc sugestive: „Am găsit în sfârșit făptura unică, incomparabilă, de atâta vreme căutată, care să reveleze sensul destinului meu; acea ființă minunată, din începuturi, a cărei prezență să mă umple de un alt eu, definitiv, adevărat, deplin – eul dorit, fremătător de viață, rod al miraculoasei prefaceri săvârșită de tine în mine. Ceea ce e mai adânc în mine, ceea ce e mai intim ființei mele a fost copleșit de hotărârea mea pe care am luat-o amândoi – și dintr-odată acest adânc în care erai de mult sădită s-a revărsat asupra întregei mele conștiințe. Acum nu mai e nimic în mine care să nu fii tu – nu mai e nici un colț în sufletul meu unde să nu locuiești tu, și când îți rostesc numele, parcă mi l-aș rosti pe-al meu, când mă gândesc la tine, mă gândesc la mine, fiecare act al meu e o răsfrângere luminoasă a ta”.

Tânărul îndrăgostit își pune viața în slujba ființei adorate, singurul lui scop fiind acela să o facă fericită. Doti întruchipează visul suprem, marea împlinire. Drept consecință, poetul își exprimă frenezia și își strigă întreaga bucurie de a trăi. Îndrăgostitul este cuprins de un elan dionisiac ce îl face să nu se teamă de cei care doresc să îi umbrească fericirea. De când știe că va veni și ea la Sibiu, orașul i se pare altfel. Cuprins de euforie, nu mai dorește să amâne ziua căsătoriei. Se simte atât de apropiat de sufletul lui pereche, încât depărtarea îi provoacă o durere fizică. Este de părere că legalizarea iubirii îi va face pe amândoi învingători și fericiți, deschizând calea marilor împliniri. Nu întâmplător, poetul afirmă că ei realizează „o cetate de artă și viață inexpugnabilă”. Scriitorul îndrăgostit se simte o flacără nestăvilită, iar chemarea lui la iubire amintește de lirica lui Mihai Eminescu: „Vino! Împreună, vom izbuti să plămădim o sinteză de artă și spiritualitate, pe care frumusețea și talentul tău o vor alimenta cu țeluri înalte, iar dragostea mea cu puterea de a atinge aceste țeluri”.

La un moment dat, fiecare scrisoare se transformă într-o declarație de dragoste. Cum sentimentele îi sunt împărtășite, Radu Stanca trăiește într-o euforie continuă. O încântare care, pe moment, îl face să uite de dificultățile teribile din anii 50. Astfel, la 26 mai 1951, recunoaște că asupra lui se revarsă „o ploaie de fericire”, „o copleșitoare beatitudine interioară”. Sub imperiul sentimentelor, iubita este înconjurată de o aureolă mitică, ce provoacă desprinderea de teluric. Logodna nu face altceva decât să limpezească adevăratele înțelesuri ale vieții, atingerea idealului visat. Definiția iubirii sună în felul următor: „Te iubesc mult, Doti – din veac; căci aceasta înseamnă a iubi: a dori să devii sub semnul prezenței binefăcătoare a unei ființe. Și ființa pe care am râvnit-o eu să fie mana devenirii mele ai fost tu; - te-am simțit existând undeva, știam că ești și deveneam cu acest gând”.

Cuvintele poetului cuprins de patimă și de frenezie sunt atât de înflăcărate încât dobândesc nuanțe imnice. Întâlnirea celor doi tineri pare un miracol, de parcă Doti nu ar fi o ființă omenească, ci o nimfă, o muză, o zeitate coborâtă pe pământ pentru a-l face fericit. În același timp, Radu Stanca resimte din plin criza limbajului. Cuvintele i se par neputincioase în fața tumultului sentimental de care este cuprins. Aceasta spre deosebire de operă, unde a fost mulțumit de puterea de expresie a verbelor sale. 

Euforia continuă și în data de 3 iunie 1951, când Radu se găsește în așteptarea momentului fericit al căsătoriei. În apropierea iubitei, poetul trăiește din plin mitul lui Anteu. Doti reprezintă un izvor de apă vie, care îl ridică spre cele mai înalte culmi ale fericirii, iar căsătoria înseamnă marea împlinire, atingerea absolutului. La fel ca în lirica lui Lucian Blaga, euforia dobândește dimensiuni cosmice. Nu întâmplător, în mod repetat, discursul îndrăgostit preia inflexiuni de imn și de odă. La un moment dat, poetul îndrăgostit își descrie iubita. În ciuda înfățișării sale de excepție, este de părere că marea ei frumusețe vine din adâncul sufletului. Drept consecință, chipul, trupul nu reprezintă altceva decât reflexul direct al sufletului.

În data de 11 iunie 1951, Doti este numită „soția mea scumpă și dragă”. Rememorând ceremonialul căsătoriei, Radu Stanca afirmă că, în ultimele zile, a trăit cel mai adânc și mai semnificativ moment din viața lui. Se dedică trăirii sentimentelor cu o plenitudine neobișnuită, astfel încât evenimentul i se pare „cea mai profundă amintire a conștiinței mele realizate”.

Din păcate, ultima parte a schimbului epistolar contrazice optimismul inițial al poetului. Tonalitatea scrisorilor se schimbă în mod dureros începând cu anul 1956. Conștient de condiția sa vulnerabilă, internat pentru perioade îndelungate în diferite sanatorii, Radu Stanca nu mai este la fel de încrezător în viitorul său. În ciuda trecerii anilor și a terorii istoriei, iubirea poetului rămâne la fel de profundă.

Datată 24.03.1962, ultima scrisoare a poetului este trimisă de pe patul de spital și reprezintă un strigăt de deznădejde. Autorul Donei Juana trăiește momente cumplite și doar gândul la Doti îl face să supraviețuiască. Este singur și îndurerat, motiv pentru care o cheamă cu disperare.

Alături de autori precum M. Blecher, Anton Holban, Mihail Sebastian sau Nicolae Labiș, Radu Stanca face parte din galeria scriitorilor fără noroc, dispăruți înainte de vreme. Redactate cu un real talent și alcătuind radiografia unui suflet complex și delicat, Scrisorile către Doti se numără printre cele mai frumoase mesaje de dragoste din literatura română.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.