top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Vitrina arrow O fenomenologie românească a modernității (Florian Roatiș), nr.10(173),oct. 2017
O fenomenologie românească a modernității (Florian Roatiș), nr.10(173),oct. 2017 Print
Oct 29, 2017 at 11:00 PM

Florian ROATIŞ

O FENOMENOLOGIE ROMÂNEASCĂ

A MODERNITĂŢII

 

Pe profesorul universitar Constantin Schifirneţ l-am „cunoscut” în anii ’80, mai întâi prin intermediul unor volume colective despre problematica tineretului, apoi prin cartea sa Generaţie şi cultură (1985), în care face istoricul şi analiza celor două concepte puţin şi unilateral abordate până atunci la noi.

Luam atunci contact nu numai cu viziunea sociologilor occidentali asupra conceptelor amintite (M. Mead, H. Marcuse, K. Mannheim, Th. Roszak etc.), ci şi cu disputa interbelică declanşată de „noua generaţie”, condusă de Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade şi Petru Comarnescu.

Va mai trece un timp şi în anul 1991 îl voi cunoaşte personal, Domnia Sa fiind director general în Ministerul Culturii, iar eu consilier la un inspectorat judeţean de cultură. Nu puteam prevedea atunci că doar peste cinci ani va începe să publice cu o frenezie şi o competenţă consternante, cu atât mai mult cu cât cărţile sale se plasau în domenii pe care nu le frecventase înainte, în unele – precum modernitatea şi europenizarea – având întâietatea.

A scris, astfel, despre etnic şi naţiune la Eminescu, Kogălniceanu, Maiorescu, A. D. Xenopol, C. Rădulescu-Motru, Mihai Ralea, O. Goga, N. Crainic, G. Călinescu etc., studiile sale prefaţând, de regulă, lucrări reeditate – unele pentru prima oară – în cadrul colecţiei Ethnos, pe care o coordona la Editura Albatros. A pus în circulaţie, totodată, lucrări prohibite în deceniile de comunism, aparţinând unor autori precum Traian Brăileanu, Aurel C. Popovici, Mihail Manoilescu, Alexandru Claudian etc.

Profesorului Constantin Schifirneţ îi datorăm reeditarea primei istorii a filosofiei româneşti, publicate în anul 1922 de către Marin Ştefănescu, profesor la Universitatea din Cluj. Gest cu atât mai salutar, cu cât lucrarea acestuia din urmă, „cu mari virtuţi şi mici neajunsuri”, după Marin Diaconu, a fost insuficient studiată şi denaturat cunoscută în perioada interbelică şi pusă la index în perioada comunistă.

Scrisă cu entuziasmul generat de realizarea unităţii naţionale şi cu mândria că filosofia noastră are vocaţia armoniei, cartea lui Marin Ştefănescu a avut un destin ingrat şi pentru că apariţia ei a fost într-un fel prematură. Cei care vor înscrie, decisiv, filosofia românească pe coordonatele europene nu se manifestaseră încă la valoarea pe care o vor proba ulterior: Ion Petrovici şi Mircea Florian publicaseră puţin, L. Blaga debutase doar ca poet, D. D. Roşca urma studiile la Paris, T. Vianu şi N. Bagdasar nu debutaseră încă, iar D. Drăghicescu era mai cunoscut în Franţa – unde îşi publicase lucrările – decât în ţară. Ceea ce nu înseamnă, desigur, că iniţiativa lui Marin Ştefănescu a fost superfluă.

Substanţialele studii introductive la cele treizeci de volume îngrijite de către C. Schifirneţ la Editura Albatros, împreună cu altele, apărute în reviste academice, au format două incitante volume: Geneza modernă a ideii naţionale. Psihologie etnică şi identitate naţională (2001) şi Filosofia românească în spaţiul public. Modernizare şi europenizare (2012).

Numele lui Constantin Schifirneţ va rămâne, cu certitudine, legat de cel al lui C. Rădulescu-Motru, figură proeminentă a filosofiei româneşti, căruia i-a consacrat o masivă monografie în trei volume, totalizând peste 2.200 de pagini (C. Rădulescu-Motru. Viaţa şi faptele sale, vol. I-III, 2003-2005).

Minuţioasa documentare de arhivă şi cunoaşterea in extenso a filosofiei româneşti din secolul XX (şi nu numai), cu gânditorii, curentele de idei şi polemicile care l-au marcat în prima sa jumătate, conferă cărţii lui C. Schifirneţ un loc aparte în exegeza noastră filosofică. În cultura română, atât de săracă în monografii filosofice, îi stă alături doar tetralogia (peste 2.300 de pagini, plus o biobibliografie de 600 de pagini) dedicată de reputata cercetătoare şi editoare Dora Mezdrea lui Nae Ionescu, fost asistent, iar apoi emul al lui C. Rădulescu-Motru.

Bogata şi valoroasa activitate didactică, publicistică şi politică a filosofului de la Butoieşti este cercetată cu sagacitate şi rigoare şi expusă fluent cu un talent care atenuează copleşitoarea încărcătură de informaţie, în mare parte inedită.

Tot domnului Constantin Schifirneţ i se datorează şi o primă abordare sistematică a teoriei formelor fără fond, pusă în circulaţie de către Titu Maiorescu în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Făcând obiectul tezei sale de doctorat în filosofie, din 1980, cercetarea a fost publicată, cu titlul Formele fără fond, un brand românesc, abia în anul 2007.

Constantă a gândirii româneşti, de la Dinicu Golescu, fascinat în secolul al XVIII-lea de „luminata Europă”, şi până la sincronismul lovinescian, formele fără fond sunt – consideră autorul – regăsibile şi astăzi în realitatea românească.

Reevaluând această teorie ca model explicativ al procesului de modernizare (şi europenizare), C. Schifirneţ formulează aici pentru prima dată conceptul de „modernitate tendenţială”, expus apoi în circa 25 de studii (articole) şi în cartea Modernitatea tendenţială şi europenizarea în era Internetului (2014), reluat şi dezvoltat în recenta sa lucrare Modernitatea tendenţială. Reflecţii despre evoluţia modernă a societăţii (Editura Tritonic, 2016).

Deloc voluminoasă – cartea totalizează 200 de pagini, din care 165 textul propriu-zis, 15 pagini bibliografia, un abstract şi un indice de nume, de termeni şi de titluri de lucrări –, noua lucrare condensează o informaţie nu doar vastă, aşa cum ne-a obişnuit autorul, ci şi diversă, implicit inedită, nu uşor de sistematizat, prezentată într-o expunere clară şi atrăgătoare, complinită cu o vizibilă virtuozitate stilistică, în pofida tehnicităţii unor termeni şi idei.

Textul cuprinde opt capitole, încadrate de o introducere şi de concluzii.

Încă din introducere autorul îl previne pe cititor să nu se aştepte la o „analiză a procesului de modernizare a societăţii româneşti” – aceasta fiind promisă într-un volum viitor –, căci conceptul de modernitate tendenţială are vocaţia generalităţii, explicând dezvoltarea spre modernitate a societăţilor din spaţiile nonoccidentale, în speţă a ţărilor cu economie precară.

Cum era şi firesc, în primul capitol este analizat conceptul de modernitate, cu referire la spaţiul unde apare acesta, dar şi principiile, caracteristicile, programul politic şi cultural, precum şi consecinţele sociale ale modernităţii. Concepută în sens de progres, modernitatea este un standard, un scop al evoluţiei, iar modernizarea este procesul de transpunere în practică a acestui scop.

Modernitatea occidentală (clasică) nu a apărut ca urmare a unui proiect conceput de stat, ci în mod organic, natural, prin dezvoltarea economică, însoţită de cea socială şi culturală. Sau, în termenii lui Constantin Schifirneţ: „Naşterea modernităţii clasice este consecinţa schimbărilor radicale derivate din procesele de industrializare şi raţionalizare, din constituirea statului naţional şi din diferenţierea dintre sfera publică şi sfera privată” (p. 20).

Chiar dacă în ceea ce priveşte debutul în timp şi spaţiu al modernităţii există anumite controverse, prevalează punctul de vedere europocentrist: modernitatea a apărut în Europa (vestică, de nord şi centrală) şi apoi s-a răspândit în toată lumea, devenind un stimulator al dezvoltării societăţilor tradiţionale. Extinderea modernităţii, „efect al modernităţii înseşi”, înseamnă trecerea „de la societatea tradiţională la cea modernă, axată pe industrializare, democraţie prin lege, urbanizare, bunăstare şi bogăţie, ştiinţă prin educaţie şi instrucţie”, afirmă C. Schifirneţ, concordant cu viziunea lui Jeffrey C. Alexander (p. 26).

Acestea ar fi câteva dintre componentele modernităţii, care nu pot fi eludate de nicio societate care se vrea dezvoltată, deci modernă.

În ceea ce priveşte caracteristicile modernităţii, autorul apelează la sinteza propusă de teoreticianul „ciocnirii civilizaţiilor”, Samuel P. Huntington, sinteză în care se includ, printre altele, moştenirea clasică, separarea autorităţii spirituale de cea temporală, statul de drept, pluralismul social şi societatea civilă, individualismul etc. Acestea formează „nucleul civilizaţiei occidentale” şi, datorită lor, ea este „unică”( p. 32-33).

Capitolul II analizează modernizarea, considerată calea către modernitate, autorul punctând tranşant: „Nu există modernitate fără modernizare!” (p. 41).

Modernizarea presupune o succesiune de stadii în care se conjugă două procese: „aculturaţie internaţională şi schimbări autohtone adaptative”.

Făcând apel la Enciclopedia Britanică, autorul defineşte modernizarea ca „transformare a societăţii tradiţionale, rurale şi agrare în societate seculară, urbană şi industrială” (p. 45).

Cel mai amplu capitol (III) trece în revistă şase tipuri de modernitate, fiecare cu gânditorii care o susţin: reflexivă (A. Giddens, U. Beck), lichidă
(Z. Bauman), organizată (Peter Wagner), multiplă (Volker H. Schmidt), latino-americană (Jorge Larrain, Walter D. Mignolo etc.) şi asiatică. Aceasta, la rândul ei, subsumează alte patru modernităţi specifice: japoneză (având ca exponent pe S. N. Eisenstadt), comprimată – definitorie pentru societatea coreeană, dar şi pentru alte ţări din Asia de Est –, greşită (teoretizată de Dipankar Gupta pentru societatea indiană) şi chineză, susţinută de Wang Hui etc.

Este vorba de modernităţi diverse, locale sau continentale, din analiza cărora se pot degaja trăsăturile conceptului de modernitate tendenţială, care este analizată în capitolul IV.

Deşi alăturat termenului de „modernitate”, cel de „tendenţial” este de natură să imprime o anumită ambiguitate sintagmei „modernitate tendenţială”, aceasta sintetizează şi exprimă adecvat procesul de modernizare trecut şi viitor în spaţiul nonoccidental. Pentru autorul nostru, termenul „tendenţial” are un sens asimptotic, adică sugerează acţiunea de a tinde către ceva (un reper, un scop), fără a-l atinge vreodată (p. 91).

Ca urmare, modernitatea nonoccidentală fiind „o stare tendenţială a societăţii”, devine „mai mult o speranţă şi un ţel spre care tinde continuu”, căci este „un efect al unei modernizări în ariergardă şi nu al uneia în avangardă” (p. 93).

Următorul capitol (V) se ocupă de rolul elitelor în procesul de modernizare. Referindu-se la ţările din Asia, Africa şi America Latină, C. Schifirneţ susţine teza potrivit căreia modernitatea tendenţială „se produce ca schimbare de sus (deci, de la elite, n.n.) în jos, prin instituţii, de către minoritatea educată în spiritul modernităţii, către o majoritate indiferentă sau ostilă schimbării, întrucât conduita şi valorile moderne nu sunt intrinseci modului de viaţă al fiecărui individ şi grup social” (p. 114-115).

Subliniind rolul hotărâtor al elitelor în orientarea spre modernitate, autorul constată incapacitatea elitelor politice şi administrative româneşti actuale de a determina o dezvoltare socială reală şi asta întrucât „fundamentele de dezvoltare capitalistă şi democraţia sunt precare în societatea românească de astăzi” (p. 122-125).

În alţi termeni, modernitatea ca dominantă a procesului de modernizare nu este asumată de către elita politică şi intelectuală română, astfel că aceasta rămâne, ca şi în alte spaţii, „mai mult o tendinţă decât o evidenţă”. La noi, afirmă autorul, valorile civilizaţiei şi ale culturii occidentale au fost preluate pe calea aculturaţiei spontane, construcţia politică instituţională nefiind nici măcar însoţită, iar nu precedată de o dezvoltare în plan economic, garant al modernităţii.

Ultimele trei capitole abordează succesiv alte aspecte definitorii pentru modernitate: spaţiul şi importanţa sa pentru dezvoltarea modernă, obstacolele care stau în calea modernizării ruralului şi, în sfârşit, rolul decisiv al statului ca instituţie naţională producătoare de modernitate.

Deşi consideră modernitatea intrinsecă oricărei societăţi – dacă nu în formă structurată, atunci tendenţială –, C. Schifirneţ nu-şi propune o analiză exhaustivă a acesteia, exemplificând cu cazuri punctuale, cum ar fi cele referitoare la Franţa, Italia, China, India, America Latină etc. În acelaşi timp, nu eludează nici criticile aduse modernităţii de către A. Giddens – privind „partea întunecată”, ca şi cele şapte riscuri pe care le presupune aceasta, devenite evidente în a doua jumătate a secolului XX – şi nici teza lui Jeffrey C. Alexander despre „caracterul duplicitar al modernităţii”. Nu este, deci, de mirare faptul că, datorită unora dintre consecinţele ei, modernitatea se confruntă cu rezistenţa şi opoziţia unor categorii, în speţă ale celor marginalizaţi, ei fiind ataşaţi valorilor tradiţionale în care îşi găsesc refugiul.

Teza iniţială, potrivit căreia există o modernitate reală, în Occident, şi una tendenţială, ca aspiraţie, mereu parţială şi nefinalizată în restul lumii, este amendată de autor spre final, când conchide că modernitatea tendenţială este prezentă în orice societate, deci şi în Occident, întrucât modernitatea însăşi „are un caracter dinamic”, propunându-şi mereu „noi norme şi principii”, pe măsură ce unele sunt finalizate.

Operând cu concepte originale şi cu informaţii inedite, profesorul Constantin Schifirneţ ne propune, în dubla sa ipostază, de sociolog şi filosof, o carte densă, bine documentată şi, cu siguranţă, incitantă. Dar, având în vedere lipsa a ceea ce Horia-Roman Patapievici deplângea în Despre idei & blocaje (2007), adică o piaţă de sancţionare şi validare a ideilor, nu avem mari speranţe că volumul recenzat va genera cuvenitele dezbateri în cultura noastră actuală.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.