top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Vitrina arrow Cărți de Adrian Țion și de Daniel Dragomirescu, nr. 10(173), octombrie 2017
Cărți de Adrian Țion și de Daniel Dragomirescu, nr. 10(173), octombrie 2017 Print
Oct 29, 2017 at 10:00 PM

Constantin ZĂRNESCU

CĂLĂTORIILE  SCRIITORULUI ADRIAN ȚION

 

Prozator de marcă, afirmându-se, susținut, după 1989, în condițiile libertăților de expresie, amenințate însă de cenzura economică, scriitorul Adrian Țion a publicat, încă din studenție, schițe, povestiri, nuvele, piese de teatru, recenzii și cronici dramatice. Și-a publicat romanele și prozele odată cu impetuoasele deschideri ale Revoluției Române – creații relevante pentru această epocă: Un apel disperat (1993); Zeul Video (2005); Ieșirea în decor (2009); Vânătorii de imagini (2011) și Fluturi în stomac (2015).

Volumul Nostalgia călătoriei (Vade mecum), apărut la cunoscuta editură Napoca Star, reprezintă a șasea carte de proză și reportaje a lui A. Țion, fiind prefațată de filosoful și publicistul Ovidiu Pecican, sub un titlu poetic-mitic, trimițându-ne spre „destinul antic”: Drumuri, căi!..., văzând zilele vieții noastre ca o „călătorie, o neîncetată străbatere a Lumii, o alianță a spațiilor, timpilor și istoriei”.

Fixația scriitorului-călător Adrian Țion constă în memoria copilului, a elevului de odinioară și apoi a studentului-învățăcel la Humanioarele clasice (filologia, literele), în ale căror pagini a vizualizat Pantheonul, Turnul Eiffel, Mona Lisa, falnica Veneție, „perlele” Adriaticii, exultând metafizic: „Parcă am mai fost pe aici!”...

În afara dependenței de internet, pe care și-o afirmă cu insistență, precum o înnoită bibliografie, găsindu-l în piețe, cafenele, restaurante, Adrian Țion este un fierbinte reporter, descriindu-și stările, sentimentele, entuziasmul, chiar și penele de automobil, micile furtișaguri ale turiștilor prin parcări, micul său „Lyon-Citroen” devenind un adevărat personaj, asemenea Pisicuței lui Calistrat Hogaș, din legendara carte a copilăriei Pe drumuri de munte.

O obsesie a turistului-reporter Adrian Țion rămân nordul Italiei și spațiul Adriaticii (fosta Iugoslavie), regiunile antice, numite Macedonia și Tracia, „locuri sacre”, unde Imperiul Roman de Apus – apunând – a trecut în „cealaltă peninsulă”, elenică, devenind „Imperiul Roman de Răsărit”. Paginile despre Balcic și „creațiile” Reginei Maria sunt remarcabile, precum și cele despre „orașul lui Adrian” (azi Edirne); despre Bosfor, Istambulul istoric; apoi Tesalonicul, Athena, munții Pind și fascinantul Olimp. A. Țion nu se simte „pierdut în Balcania”, ci rămâne influențat, firește, de civilizația Romei, la Dunăre, în speță „căldura”, „dulceața”, lăsate de împăratul Hadrian, în Memoriile sale, azuria metafizică a Mării, ce îi poartă numele. („Spațialități demult intrate în legendă!... Cred că fiecare Adrian trebuie să vadă Adriatica!”, afirmă el). Urmează, după Peninsula Balcanică și Italia – Franța provincială, Germania, Olanda, Ungaria și Austria, în ani, veri și etape diferite, continuând un tentant periplu, astăzi, al Uniunii Europene, al Noii ei Istorii extraordinare. Apoi, în chip special vizitați, repetat: Dolomiții și Alpii, Pirineii și Apeninii.

Există un efort persuasiv al prozatorului-reporter A. Țion de a demitiza destinul „antic” al vieții, văzut precum călătorie, care este remarcabil. Suntem supuși, obsidional, geografiei nestatornice a memoriei. Vrem să revedem, recunoaștem, rememorăm ceea ce am mai văzut, citit, auzit ori s-a „povestit”, cândva, în trecut, metamorfozându-se totul în „nepieritoare, nemuritoare legende” – precum Ahile și Troia, Don Quijote sau „Olandezul zburător” ori, în ultimul veac, Provența, Arles sau genialul artist Van Gogh!...

Asemenea boierului-călător și scriitor Dinicu Golescu, la începutul de secol XIX, Adrian Țion vede-vizualizează ca pe un înnoit efort de cunoaștere, de civilizație străvechiul mit arhetipal al vieții noastre – al Călătoriei. Deși el e tot mai „metamorfozat” în „grabnic consum”, în „invazie turistică”, în „migrațiune a unor noi lăcuste”, turiștii „încercând să fugă de ei înșiși”, închizând cercul cu toate acestea, prin „mânuitorul Acasă!”...

Peregrinările lui Adrian Țion nu au fost incidentale, ci dorite, am spune, aproape regizate. A călătorit, a peregrinat „pe unde a mai fost, cândva!”. El a impus astfel un nou personaj literar: „Zeul Video”, care stăpânește azi lumea! Potrivit ispitelor, impuse de el, Țion scrie, notează (sunt și note de drum, nu?), produce fotografii (vedeți sfârșitul volumului), schițează, filmează, încercând să-și fixeze, din punct de vedere plastic, nu numai al scriiturii, un adevărat, stufos „Album de familie”.

Don Quijote – printre eoliene rămâne, poate, cel mai însemnat capitol-reportaj din recentul volum Nostalgia Călătoriei; Țion afirmă, da capo: „recunosc – am patima călătoriei; dar și a scrisului”. Noi, eseiștii, vom căuta, azi: „patima eternizării imaginii, prin Zeul Video!”... Între peregrinare, pelerinaj, călătorie, autorul pendulează spre „marea aventură” și „marea Iluzie”, cu toată „grabnica” perindare a turiștilor, care năvălesc, înghit, consumă spații. „Cavalerul Don Quijote – ajuns în postură de furnică turistică!...”, ironizează el, calculând „distanța – dintre morile de vânt și... morile eoliene!”. E, oare, călătorul legendar – „obosit și pustiit, căzut din iluzia nobleții și golit de orgoliu, de onoare și cavalerism?...

Parisul, conchide A. Țion, vizualizat de pe esplanada de la Trocadero și Sacré Coeur rămâne un vârf – pe harta oricărui turist! Parisul nu poate fi tratat în câteva fraze tocite, neutre!” Louvre, Muzeul lui Rodin, Atelierul lui Brâncuși!... Astfel, restabilind prestigiul antic al căii și drumului vieții noastre, al inițierii – „călătoria – dar divin”, reporterul nostru atinge și un capitol dramatic: „11 Septembrie 2001” și „Evenimentul Charlie Hebdo”; călătoria – precum „pericol de moarte!”.

Volumul Nostalgia Călătoriei reprezintă și o viziune-avertisment. Structurat în povestiri (confesiuni), reportaje, fotografii, imaginea culturii scrise s-a metamorfozat (și) într-un film ori „Album de familie”. Călătoriile trecute „nu mai sunt periculoase – căci au devenit nostalgii!...” Astfel, fenomen rar, azi, întâlnim o egalitate de concurență între cuvântul scris (fixație a călătoriei) și aventura și imaginile, relativizate – ale Memoriei plastice.

 

Michael MURRAY

(Marea Britanie)

EFIGII ÎN OGLINDA LUI CRONOS

 

Sunt atâtea povești nespuse. De obicei, dis-de-dimineață aștept tremurând autobuzul care mă duce la muncă. Într-una dintre aceste dimineți am stat de vorbă cu un bărbat deja albit. La un moment dat, mi-a spus: „Viața mea erau bărcile pe vremea aia. Mi-aș fi petrecut foarte bine toată viața navigând pe Marea Neagră. Într-un an, zice, ni s-a spus să luăm pastile cu fier. Toți. Fără excepții, fără explicații. Ni s-au dat pastile cu fier și credeau că era de ajuns. Îmi amintesc, era în 1986. Anul cu Cernobâlul“. Cu această carte (Efigii în oglinda lui  Cronos, Ed. Pim, Iaşi, 2017), Daniel Dragomirescu și-a asumat o sarcină foarte importantă. Salvează amintiri, opere, reputația unor oameni uitați de vechiul regim. Oameni căzuți în dizgrație. Oameni pierduți odată cu trecerea inexorabilă a timpului. Ne oferă opt amintiri, opt reevaluări. Este vorba de regimul lui Ceaușescu, cel cu marele palat și bulevardele pustii, dar cu satele muritoare de foame. Povești nespuse. 

Ceea ce face Daniel Dragomirescu este să adune laolaltă articole și memorii publicate în ziare, reviste și jurnale și să le publice într-o ediție bilingvă, intitulată Efigii în oglinda lui Cronos. Am început cu România, dar este nevoie să detaliem, să accentuăm amănuntele. Găsim Moldova, iar în Moldova un județ, Vaslui. Aici este centrul tuturor poveștilor și personajelor. Cât de des auzim sau citim știri despre Moldova? Citim aici despre scriitori, intelectuali, filozofi, ingineri și un actor de comedie: exuberantul, talentatul Constantin Tănase. Acest cântecel ar putea fi un imn nepieritor: „Totul este ca înainte,/De belele n-am trecut,/Se trag sforile, se minte,/Şi cu asta ce-am făcut?/Se urzesc pe-ascuns vendete,/Cum nicicând nu s-a văzut,/Țara-i plină de vedete,/Şi cu asta ce-am făcut?/Pleacă ai noştri, vin ai noştri!/E sloganul cunoscut;/Iarăşi am votat ca proştii,/Şi cu asta ce-am făcut?”. Povestea spune că a fost împușcat în timp ce juca pe scenă o satiră la adresa rușilor, noua putere. Un ofițer sovietic din public s-a ridicat și l-a împușcat pe loc. Oare chiar s-a întâmplat așa? Așa am fi vrut să moară? Nu cumva omul și-a dat duhul într-un mod mai prozaic? Adevăr sau legendă, avem nevoie de ambele, ambele sunt povești care ne ajută să avansăm. Totuși, adevărul trebuie să aibă prioritate. Mereu.     

După abandonarea comunismului, mulți dintre noi, cei din Vest, am sperat că partea cea mai bună a acelui regim – sau cea mai trainică? – se va îmbina cu partea cea mai bună sau mai trainică a celui occidental, pentru a crea o societate mai bună. Vechea dialectică marxistă și sinteza acesteia: despre cum le place oamenilor să creeze modele. Acum, se pare, mulți cred că am pierdut trenul. Fiindcă ceea ce oferă capitalismul modern este adesea respingător. Trăinicia nu promite nimic. În Occident, aceste idei, dialectica, nu au fost niciodată puse în practică. Nu am fost martorii unor efecte asupra oamenilor așa cum au pățit cei pe care Daniel Dragomirescu îi reabilitează. Să ne referim, de pildă, la Cezar Ivănescu (1941-2008). A fost un prinț neîncoronat printre academicieni: Don Cezar. Scriitor, filozof, critic, academician prin excelență. A fost bătut groaznic în timpul mineriadei din 1990 și s-a zbătut între viață și moarte săptămâni la rând. Un exemplu mai puțin violent este cazul lui Nicolae Malaxa (1884-1965). De condiție umilă, a crescut și și-a dezvoltat un ascuțit spirit de conducere, combinat cu devotamentul pentru inginerie. Producător de motoare de tren și de automobile, magnat în industria grea. Ca să piardă totul odată cu naționalizarea impusă de noul regim. Câte n-ar fi fost el în stare să facă pentru România! Mulți alții erau profesori, scriitori, poeți.     

           Ne întrebăm acum ce valoare are această lucrare? Ne întrebăm pentru că acum totul este pe bani, inclusiv îngrijirea sănătății și necesitățile zilnice. Valoarea culturală diferă de valoarea monetară. Mai există și valoarea vieții omului în sine. Și ironia gândirii libere. În contextul primei părți a secolului trecut, când acești oameni erau tineri încă, a gândi liber însemna în principal idei de stânga. Și totuși, când ideile de stânga au devenit realitate, s-au văzut aruncați spre margine. De ce? Experiența practică de stânga avea trăsăturile ei particulare. Numai cei care dădeau legile știau despre ce este vorba. Să-i menții pe toți într-un oarecare dezechilibru este o tactică managerială binecunoscută. Care a fost unul dintre primele acte ale lui Stalin? Să scape de bolșevici. Vechile și nepotrivitele idei, dar și idealiștii, au fost nevoiți să plece. Ultimul lucru de care aveau nevoie era gândirea liberă.   

          Teodor Rășcanu (1887-1952) a fost un asemenea idealist, scriitor de stânga: e îmbucurător să vezi că i se redescoperă cărțile. Nu s-a sincronizat cu noul regim. A fost închis fiindcă i-a susținut pe stângiști, dar nu i-a fost de niciun folos când au venit cei noi. A fost pus pe lista neagră, iar ostracizarea s-a agravat în vreme ce condițiile se înrăutățeau. Sinuciderea a fost mereu o opțiune, iar el a ales-o.      

          Una dintre multele virtuți evidente ale acestor persoane este dăruirea lor față de oameni, față de ideea de România. Ceea ce reiese este că întregul experiment comunist este un sughiț al istoriei, o pană de curent, pe care toți se grăbesc să o repare. Asta până când vezi dimensiunea umană. Oamenii din această carte au pierit cu ocazia acelei pene, iar cei care vin în urma lor – și acest lucru este ilustrat de relația lui Daniel Dragomirescu cu Don Cezar, dar și cu poetul Ion Enache – rămân să recupereze ce s-a pierdut, să salveze valoarea umană.   

          V. I. Cataramă – este foarte greu să găsești informații despre el. Și totuși, la un moment dat, a fost profesor și un literat stimat – un Apostol al Educației, cum îl numește Daniel Dragomirescu. A avut necazuri cu sistemul în 1958 și a fost deținut până în 1964. Era fiu de țăran, suporter de stânga. Nu a fost de ajuns.

Reabilitarea a fost marginală. I s-a permis să predea. Deși a continuat să predea, supravegherea sa trebuie să fi fost opresivă.     

          Ion Enache este un caz interesant: după căderea vechiului regim în 1989, încă nu-și găsea locul. A devenit un asemenea nonconformist, încât nu s-a mai putut adapta niciunui sistem. Daniel Dragomirescu sugerează că atmosfera dominantă de după schimbarea regimului era politică, iar reconstruirea noii Românii de o importanță majoră. Enache nu a reușit să se adapteze la așa ceva, era unic și unidirecțional. Singura lui preocupare era poezia, o poezie fără nicio tentă politică, oficială sau de orice alt tip. Cum a fost posibil? Daniel Dragomirescu ne oferă un exemplu din creația sa: „femeia (de etnie rromă) care scormonește printr-o benă de gunoi în căutarea «unei raze de soare»“. Elementele contrastante și conducerea imaginii în afara câmpului său limitat spre altceva, mai deschis și cuprinzător, spre valori umane, sunt atent meșteșugite. Este chiar, am putea spune, politic. Mai multe se pot citi la: www.ion-enache.blogspot.co.uk. Acesta este un proiect foarte important și necesar. Ne transmite numai o mică parte a istoriei, bineînțeles. Autorul își dă seama de acest lucru. Este o lucrare a iubirii și a reabilitării. Aș avea o sugestie pentru viitor: să mai publice un volum similar, cu femei remarcabile. Aș citi-o cu mare plăcere și pe aceea.*      

Am întâlnit un bărbat murdar în stația de autobuz. Parcă îl mai văzusem înainte. Tocmai venise de la poliție. Mi-au spart casa din barcă noaptea trecută. Loveau în uși, pe laturi. Era un grup de români. Iau la rând toate bărcile. Ce să ia? Nu aveam bani sau mâncare. Mi-au luat scaunele. Stau prin zone lăturalnice, și-au pus corturile în cariera de piatră. Am sunat la poliție când i-am văzut acolo. Mi-au râs în nas. Polițaii voștri sunt niște pizde, mi-au spus. E un oraș mic și da, polițaii sunt slabi. Este o înțelegere tacită: nu-i tratăm prea rău și nici ei nu vin peste noi ca nebunii. Este mai bine așa. Capitalismul poate fi respingător, dar așa ceva funcționează. Cel puțin pentru moment.

 

 

(Traducere de Monica MANOLACHI)


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.