top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Varia arrow Prietenii literare: Liviu Rebreanu și Camil Petrescu (I)(Daniela Sitar-Tăut),nr.10(173),oct. 2017
Prietenii literare: Liviu Rebreanu și Camil Petrescu (I)(Daniela Sitar-Tăut),nr.10(173),oct. 2017 Print
Oct 29, 2017 at 11:00 PM

Daniela SITAR-TĂUT

PRIETENII LITERARE:

LIVIU REBREANU ŞI CAMIL PETRESCU (I)

 

          Prieteniile dintre marii scriitori, mai mult decât rivalitățile și antipatiile dintre ei, sunt incitante, cu atât mai mult cu cât sunt destul de rare. Prietenia literară dintre Eminescu şi Creangă a devenit deja loc comun și exemplu ilustrativ, dată recurent până și pruncilor la examenul de bacalaureat. Destulă cerneală a curs şi în urma duşmăniei dintre cei doi mari poeţi de la finele veacului trecut:
Eminescu şi Macedonski. Într-o altă epocă, într-o lume cu alte moravuri, mai glacială, mai cerebrală și mercantilă, o lume circumscrisă relaţiilor capitaliste, se poate vorbi de o prietenie literară - atât de imposibilă, aparent - între cei doi ctitori ai romanului românesc modern: Liviu Rebreanu, cel care avea să dea romanul realist, de factură obiectivă, şi Camil Petrescu, creatorul romanului citadin, despre care s-a spus, inexact și cu insistență, că ar fi de sorginte proustiană, din pricina abordării perspectivei subiective. Circumstanțele întâlnirii celor doi scriitori sunt încă destul de prolix evocate.

În primăvara lui 1913, la sediul redacţiei revistei „Rampa” se prezenta un june slăbuţ, blond, cu ochi albaştri, care solicita să fie folosit pentru cronica dramatică, teatrul fiind una din pasiunile sale. Tânărul, de numai optsprezece ani, încă elev la Liceul „Lazăr”, era orfan, deci se lupta cu penurii materiale. Se numea Camil Petrescu. În acea perioadă, titularul „cronicii dramatice” era un nuvelist cvasinecunoscut, fost ofiţer în armata austro-ungară, transilvănean: Liviu Rebreanu. O primă apropiere între cei doi pare a avea loc acum, iar Rebreanu va aminti peste ani, cu precizie, colaborarea: la „Rampa” „Camil Petrescu - va spune el - debuta sub iniţialele K. Mill”.1

Însă Camil Petrescu pare a sublinia altceva: „Când acum vreun deceniu l-am cunoscut pe Liviu Rebreanu şi-am devenit atât de statornic prieteni, nu-i cunoşteam nici culoarea ochilor, nici tabieturile. Citisem numai, în tren, spre Timişoara, entuziasmat Ion. Fără îndoială, chiar de aceea, cu alegere, i-am încredinţat, când m-am întors, cu teamă, caietul de Versuri de război. Pentru ani de zile, amiciţia noastră se întemeiase când acest mare scriitor a purtat firavul caiet prin cenacluri literare, căutând să impună ceea ce socotea el că-i constituie meritul”.2

E posibil ca ardeleanul aşezat, sobru, echilibrat, să-l fi urmărit pe tânărul firav, seismic, ars de febră, de departe, în vreme ce acesta să nu fi avut ochi, egotist, decât pentru suferinţele personale pe care, potrivit vulcanicului său temperament, le considera singulare şi apocaliptice.

Cert este că, în 1920, la apariţia versurilor de război ale lui Camil Petrescu, în „Sburătorul” lui Eugen Lovinescu, adeziunea lui Liviu Rebreanu, care, după cum relatează Camil, făcuse o „cauză” din ele, nu se diluase. Şi autorul lui Ion, care tocmai atunci pare a se fi ridicat din anonimat cu o capodoperă, pe cât de briantă, pe atât de insolită, îi scria mai junelui şi necunoscutului său prieten: „Mă bucur că nu mă uiţi. Poemele dtale de război au un succes deosebit. Ai văzut dealtfel că au fost revelate şi prin presă. Fireşte că poeţii te cam invidiază şi-ţi caută pricină. Asta însă nu poate decât să te mulţumească. Dacă n-ai face umbră, n-ai supăra pe nimeni. Ce zici de articolul lui Vianu despre dta? Mie mi se pare foarte just şi înţelegător. De altfel eu am pentru Vianu o deosebită simpatie; cred că e una dintre cele mai frumoase speranţe ale literelor româneşti. Dar articolul lui Lovinescu? Ce păcat că e nestatornic şi şovăitor în păreri. Deşi vorbeşte bine, totuşi mi se pare că dă înapoi puţin — spre mirarea tuturor... În orice caz, volumul dtale va fi o lovitură puternică. Bine ar fi să te poţi lepăda de gazetărie şi să trăieşti numai literaturii.

Ion al meu pare că are o primire bună pretutindeni. Aş fi curios să aflu cum ţi-a plăcut dtale?”.3

Despre perioada în care elabora Pădurea spânzuraţilor, ca locatar în strada Primăverii, Rebreanu îşi amintea cum „mai în fiecare seară, în faţa porţii de fier, ne opream şi continuam uneori ceasuri întregi o discuţie întreruptă cu Minulescu, Camil Petrescu, Vianu, Sorbul...4.

Cu dificultate se pot imagina două caractere mai contrastive decât Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu. Un portret al ardeleanului, prin ocheanul artistului plastic, ni-l transmite Oscar Han, sculptorul care va realiza busturile în piatră şi bronz, deopotrivă lui Liviu Rebreanu şi lui Camil Petrescu, şi care, vreme de o lună, la Tekirghiol, în timp ce Rebreanu îi poza, a fost obligat să-l radiografieze profesional: „Era un bărbat înalt, atletic aproape, de o construcţie statuară. Bine proporţionat, cu un cap mic, bine fixat pe umeri, înalt şi muşchiulos, fără să reprezinte o forţă fizică, ci numai o splendidă formă şi sănătate fizică. Torsul era foarte bine distribuit pe picioarele lungi, care dădeau figurii un stil de eleganţă. În mers, cam legănat, pierdea din frumuseţea statuară. Capul uneori, în mers, îl legăna uşor. Dar prezentarea totală a fizionomiei lui fizice era a unui om în deplină frumuseţe plastică. Culoarea feţei luminoasă, de un blond-mat, părul blond închis, ochii mari, rotunzi, adânciţi în orbite, gura mică, nasul proporţionat. Toată figura lui avea ceva exotic, dar sănătos. În gesturi era cumpătat şi mlădios, aproape moale. Omul era apropiat, blând, aproape tolerant, niciodată nu da semne de enervare sau de supărare mai puternică. Părea cam îngăduitor şi puţin blazat5. Portretul fizic este dublat de cel comportamental: „Rebreanu era un om ermetic. Ermetic în sensul că nu se destăinuia, nu spunea mai nimic, deşi nu-şi compunea o atitudine de om închis, de om izolat. […] ...Deşi avea o atitudine foarte naturală, foarte firească, participa la discuţii ascultând, făcând haz, dar fără să contribuie cu ceva la desfăşurarea unei conversaţii. […] Şedea drept în scaun, înclina puţin capul spre umărul stâng...6. Portretul excavează și fațeta cerebrală, reptiliană a prozatorului: „Era greu ca omul acesta să facă vreun serviciu unui om necăjit. Şi totuşi, făcea anumite servicii la oameni de la care putea să aştepte şi el un contra-serviciu. Nu l-am văzut niciodată înduioşat de ceva. Era un om foarte tare. Nici revoltat de vreo faptă urâtă a vreunuia din cunoscuţi. […] În totalitatea lui, Liviu Rebreanu nu supăra pe nimeni. El era preocupat să-şi facă treburile lui, să se chivernisească, dar nu avea darul sau predispoziţia sau un surplus de energie ca să zâmbească cel puţin gratuit cuiva. Nu-mi dau seama dacă omul acesta s-a uitat atent la o floare. Dacă în toată plaja de la Tekirghiol a văzut o cromatică multiplă a oamenilor. Erau copii pe faleză, în grupuri şi frumoşi, treceam cu Rebreanu printre ei, niciodată n-a aruncat asupra lor o privire. Nu ştiu dacă în romanele lui sunt descrise flori sau dacă sânt descrişi copii7.

Să relevăm, complementar, și diagnoza psihologică, expresiv caricaturizată, dar destul de veridică în esenţă, făcută autorului Patului lui Procust de către E. Lovinescu: „Dacă pe unii surzenia îi transcende până la o absenţă contemplativă, iar pe cei mai mulţi îi face ursuzi prin inegalizarea situaţiei în societate, pe Camil [Petrescu] nu numai că-l împinge adese la tensiune şi iritare, explicabile într-o privinţă, dar îl şi beatifică: egoismul ce-l îndeamnă pe fiecare să-şi cruţe forţele fizice, tăcând, e luat de dânsul drept o mărturisire de inferioritate; rămas singur pe câmpul de luptă, cu piciorul pe presupusul cadavru al rivalului său, fluturarea de superioritate de pe buzele lui livide, de şampion al dialecticei, ia aspecte indicibile, de complezenţă de sine. Cu o astfel de atitudine trepidantă şi inegală, e lesne de înţeles zona de ostilitate sau de rezervă creată în jurul lui, ca zonele de pustiu create voluntar în jurul lor de aglomeraţiile vechilor triburi germanice8. După o asemenea diatribă demolatoare, Lovinescu pare a-i da un oarecare credit reabilitant proaspătului romancier care, chiar în acel an, repurtase un succes considerabil cu romanul Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război: „Şi ar fi timpul ca omuleţul acesta pripit, iritat, pururi grăbit, cu privirea în jos ca şi cum ar căuta ceva pierdut, cu podul palmei aprins, incendiat de febre, hărţăgos, plin de talent, dar şi de fatuitate, să se oprească din cursa lui frenetică, pentru a se regăsi pe sine şi liniştea, fără care nimeni nu se poate realiza desăvârşit9.

În ceea ce-l priveşte pe Rebreanu, Camil Petrescu, unul dintre scriitorii cei mai vituperați vreodată, îl contrazice pe Han: „Un scriitor, un artist de merit în ochii lui Rebreanu - şi asta cu o simplă şi adâncă sinceritate - e mai mult decât un ministru improvizat. De aici şi devotamentul lui pentru toată breasla... Rareori unul dintre ai noştri a slujit cu atâta linişte şi egalitate de voie bună, pe camarazii săi.

A fost adeseori şi violent atacat... pentru că scriitorul român e şi el român înainte de toate. Iar românul e duios, e inimos, e înflăcărat, e tot ce vrei... Dar nu trăieşte semnificaţiile... Îi dai o vilă, îi cumperi un automobil şi-ţi e recunoscător... Dacă însă mai târziu îi refuzi o ţigară, uită SINCER şi de vilă, şi de automobil, şi de tot ce vrei, şi-ţi devine duşman de moarte...”10. Şi poetul, dramaturgul, romancierul, eseistul atât de atacat nu crede doar, el ştie că Rebreanu era tocmai opusul a ceea ce credea Han.

Iată ce ne relatează Camil Baltazar, care i-a cunoscut bine pe ambii: „După premiera piesei Mioara (1924), la scurt timp după aceea, i-am transmis lui Liviu Rebreanu vestea că prietenul nostru comun Camil Petrescu, deznădăjduit de primirea defavorabilă în presă şi de foarte dificila stare materială în care se afla, mi-a mărturisit că vrea să-şi pună capăt zilelor. Liviu Rebreanu a sărit ca ars. A pălit. S-a dus apoi într-un suflet la Camil Petrescu acasă. Acesta locuia într-o clădire din fosta stradă Câmpineanu (acum 13 decembrie), la etajul al III-lea.

O noapte întreagă şi o dimineaţă au durat furtunoasa dezbatere şi înfruntare dintre Camil Petrescu şi Liviu Rebreanu. Liviu Rebreanu, calm, folosind argumentele cele mai convingătoare, cele mai posibil omeneşti, i-a arătat lui Camil Petrescu cât de anevoios a dus-o şi el la începuturile sale literare, cât de greu s-a impus atenţiei publicului, că apariţia romanului Ion a fost total ignorată de critică. I-a înnoit sentimentele de preţuire şi l-a rugat să nu se lase descumpănit de acest concurs neprielnic de împrejurări.

[…] Camil Petrescu mai apoi, mi-a împărtăşit, cu tot orgoliul imens de care suferea, ce hotărâtoare şi eficientă a fost intervenţia frăţească a lui Liviu Rebreanu, cu deosebire ce ajutor moral a constituit şi că ea i-a redat încrederea în forţele sale creatoare11.

În anul acelei crize, 1927, Rebreanu nota în jurnalul său, la 19 octombrie: „Plecai la sanatoriul Gerota să văd pe Camil Petrescu, care a suferit o operaţie de apendicită. În răstimpul cât am stat, au mai fost la el două fete şi un tânăr, ceea ce arată că omul are prietenii mai solide decât s-ar părea. Altfel, am vorbit mai mult fleacuri. Interesante întrucâtva impresiile lui din timpul operaţiei şi a adormirei, apoi efectele injecţiei cu morfină...12.

Rebreanu îl aprecia pe Camil Petrescu ca romancier. Când, saturat de insistența cu care era catalogat drept „realist”, „naturalist”, „fotograf”, el înţelegea să se compare cu Camil Petrescu: „Orice roman este – clarifica el –, în primul rând, un roman social. Romanul strict autobiografic chiar, o evadare din societate, este cu toate acestea un roman social. Şi Marcel Proust, dacă vrei, a scris roman social, când a închipuit o societate măcinată, fărâmiţată, în preajma războiului. Nu ştiu cu cât fac, mai mult, roman social, decât Camil Petrescu, spre pildă, în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război13.

 

1. Tudor Muşatescu, Cu dl Liviu Rebreanu despre el şi despre alţii, „Rampa”, XIII, nr. 3232, 29 octombrie 1928.

2. Camil Petrescu, Mihail Sebastian sau despre prietenia literară, Opinii şi atitudini, ESPLA, Bucureşti, 1962, p. 207.

3. Liviu Rebreanu către Camil Petrescu, 5 decembrie 1920, Scrisori către Camil Petrescu, II, Editura Minerva, Bucureşti, 1981.

4. Eu şi strada mea. Răspunsul dlui Liviu Rebreanu, „Adevărul”, LI, nr. 16269, 9 februarie 1937.

5. Oscar Han, Liviu Rebreanu, Amintiri despre Liviu Rebreanu, Editura Junimea, Iaşi, 1985, p. 52.

6. Ibid., p. 53.

7. Ibid., p. 55.

8. E. Lovinescu, Memorii, II.

9. Ibid.

10. Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, „Gazeta”, II, 567, joi, 28 noiembrie 1935.

11. Camil Baltazar, Cum l-am cunoscut pe Liviu Rebreanu, Amintiri despre Liviu Rebreanu, Editura Junimea, Iaşi, 1985, p. 14-15.

12. Liviu Rebreanu, Opere, vol. 17 (ed. N. Gheran), Editura Minerva, Bucureşti, 1998.

13. De vorbă cu romancierul Liviu Rebreanu, „Adevărul literar şi artistic”, seria III, an XIX, nr. 942, 25 decembrie 1938.

 

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.