top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Orfeu arrow Poeme de Ilie T. Zegrea, nr. 10(173), octombrie 2017
Poeme de Ilie T. Zegrea, nr. 10(173), octombrie 2017 Print
Oct 30, 2017 at 09:00 PM

Ilie T. ZEGREA

(Cernăuți)


Târziul trage clopotul de pâclă

                             În memoria mamei

               

Târziul trage clopotul de pâclă

Și toamna, ghemuită, stă sub ușă.

Odinioară te vedeam, tăcută,

Plutind prin zodii triste de cenușă.

 

Cum decupai din carnea mea suflarea -

Proprietara zilelor pierdute –

Trecând la pierderi mici înstrăinarea

Ce dă în plâns și-ar vrea să mă sărute.

 

Să cer iertare cui? Din veacuri sparte

Un țipăt răgușit mă țintuiește

La capătul privirii ce desparte

Iarna de tot de gândul ce greșește.

 

Copil cândva, strâng visele-n batistă,

Și-ngenunchez în șoapta ce mă cheamă,

Și-ncerc să spăl, în seara asta tristă,

Picioarele unui cuvânt doar: MAMA!

 

Lecția de caligrafie

 

Oho,

Cum trebuia să lunece penița pe hârtie

Și cum trebuia rotunjită fiecare literă, măi Ilie…

Și fiecare cuvânt avea o mireasmă deosebită

Răscolindu-mi tăcerea tăcută, neprihănită…

 

Vântul întorcea în grabă filele calendarului, scrise,

Troienite cu păreri de rău, cu (sin)ucisele noastre vise

Și stoluri de îngeri tot numărau zilele, pe apucate,

Găsindu-le aceleași cusururi și mereu întristate,

 

Înstrăinate și fără nicio scăpare,

Fiecare cu siberia sa, cercetată la lumânare,

Până ajungea statuie, istorie de două parale,

Racordată la viață și moarte, în părți egale.

 

Și tocmai când am atins perfecțiunea, se pare,

Fiind chemat la rampă în aplauze și reflectoare,

Constat că retranscrierea numelui, chiar la infinit, pe o filă,

Nu-ți poate schimba viața, din poruncă sau milă,

 

Iar lecția, însușită atât de stăruitor, de caligrafie,

Este timpul nostru surpat sub zădărnicie,

Și toate se împlinesc și se repetă și azi mereu

Din caierul zilelor, tors cu grijă de Dumnezeu…


Sonet

 

Fior  însingurat prin întristare

Pe lespezi reci în templu se resfiră

Abia simțit, prin coardele de liră

Și colbul cosmic, fără îndurare…

 

Dureri adânci din neguri lungi conspiră

Într-un complot cu glorii trecătoare

Și nici nu știi din care zid răsare

Umbra icoanei care ne respiră.

 

Să evadezi din timp nu se mai poate,

Nădejdile prin spații să le vânturi

Mai înotând prin mări de lașitate…

 

Se surpă clipa-n înnoptate rânduri 

Că-ntre se poate și-atât nu se poate

Chiar Bunul Dumnezeu căzu pe gânduri…

 

***

 

Multvisător, de-a dreapta Cuvântului

          Atât amar de timp fără Ion Vatamanu

 

 

          Căci eu de-acolo, din vecie,

          Mai am a spune și a scrie

                   Ion Vatamanu

 

 

Pe ziua lui de ieri a crescut, tânără, ziua noastră de azi,

Și-i ardere de tot, și-i poruncă-n fața ochilor mei nomazi.

 

Prin feliile de văzduh lumina coboară (sau poate urcă), oricum,

E o mișcare la fereastra istoriei într-un veac de consum,

 

Un fâlfâit de aripi, un înger zis păzitor de viață, de moarte,

Un strigăt cât un destin, cheltuit de cuvinte, ce ne desparte…

 

Mă retrag încet în caligrafia literei, în înserare pe un peron,

Unde ne găsim în al cincilea anotimp, căzuți din oximoron,

 

Cu viețile împletite-n poeme pe Drumul Damascului, multvisători,

Niciodată cuminți, totdeauna pierzând descurcăreților, alteori

 

Lustruind lancea lui Don Quijote, sfârâind în aldine,

Numărând mărunțișul în buzunare… Vreme trece, vreme vine…

 

La capătul drumului, într-un loc neștiut de adierea vântului,

Îl văzurăm din nou, îngândurat, șezând de-a dreapta Cuvântului.

 

Îl vedem și-i auzim ruga tăcută, prin lumina frunzelor cum cerne

Ființa lui, îndurerată, veghind de-a dreapta Limbii Materne…

 

***

 

De câte veacuri oare în palide amurguri

Ne vizitează umbre cu-aceiași îngeri triști,

Scoși de fachiri din mâneci în piețele din burguri,

Șoptindu-mi la ureche: „Trăiești sau doar exiști?

 

Visezi și tu la glorii, să muți în ceruri aștrii?”…

Pe unde grecii antici coboară din statui

Un cineva aduce plutoane de sihaștri,

Din plictiseală plouă și nu știi ce să spui…

 

Să-l aducem pe Noe, Titanicul să vină,

Să-ncheie târgul ista, egal cu falimentul…

Sau dacă nu, mai bine aduceți ghilotina!

Aduceți ghilotina, decapitați Prezentul!

 

Iarba verde de acasă

 

Pendulul inventat de timpul furișat

Între disperarea și amintirile mele din sat,

 

Împinge clipele devastate de priviri indiferente

Lăsând abia văzute nevăzutele amprente –

 

Semne ale rușinii, nădejdii și iertării…

Bătăile inimii mele pe sub poalele înserării

 

Traversau demnitatea verde a ierbii de acasă…

Și era iunie, și era vreme de coasă…

 

Cu fața lipită de geamul pretins al istoriei

Înfig ace sub unghiile fine ale memoriei,

 

Încercând să decodez, să scot mărturii

Uitate sub pulberea jocului nostru de copii,

 

Ofilit de al treilea cântat, spre dimineață,

Cu trecutul suspect al îngerilor, aici de față,

 

Cu respirația întreruptă sub teiul greu de descris

Visul cel tainic chiar acum venele și le-a deschis…

 

Iar la capătul cărării o lumină-n purpur se-ndeasă

Peste acest poem, dezbrăcat în iarba pândită de coasă…

 

***

Beethoven cel surd sau viața mea de soldat

 

Cineva calcă din nou de gâtul realității și roua

Se pierde-n tristețile înserării și-n Pustiu vorbele mele dispar,

Și în timp ce Universul respiră prin Simfonia a noua

Europa se schimbă la față cu urmașii perșilor, visând în zadar

  

Să vină celălalt cu metafora turnului de fildeș în spate,

Să mediteze și el la căpătâiul acestui imaginabil drum,

Cu țeasta lui Yorik, cu lacrimile încărunțite-n identitate…

Da, și cu lacrimile noastre ce brăzdează istoria și acum…

 

Inscripții vechi din zidurile antichității se răscoală

Și curg veneții pe canalele pline de mâzgă din continent…

Mai aduceți băutură aleasă, cupa lui Socrate e goală,

Și timpanele lui Beethoven au răgușit – ultimul lui argument.

 

O răceală cu straniu gust dă târcoale prin spații

Și înmugurite altare din Anno Domini vâslesc

din greu pe uscat.

Ca nisipul în mare de destramă imperii și fostele grații,

Ca nisipu-n clepsidră, mamă, se scurge viața mea de soldat.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.