top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Portret arrow Anul 70 al vieții mele (Jurnal Augustin Cozmuța), nr. 10(173), octombrie 2017
Anul 70 al vieții mele (Jurnal Augustin Cozmuța), nr. 10(173), octombrie 2017 Print
Oct 30, 2017 at 11:00 PM

Augustin COZMUȚA

ANUL 70 AL VIEȚII MELE

 

Volumul Anul 70 al vieții mele zugrăvește frământările și neliniștile omului aflat în spatele cărților sale, un om care trece printr-o acută criză existențială. Sunt însă angoase generatoare de operă, de unde și caracterul insolit al însemnărilor. Ca și în cazul jurnalului lui N. Steinhardt, principala operă a lui Augustin Cozmuța rămâne această carte de confesiuni, mult mai profundă, mai autentică și mai umană decât opera sa critică. ” (Gheorghe Glodeanu)

***

 

Vineri, 21 februarie 2014

Omul este un proiect continuu, niciodată încheiat. Și așa e bine să creadă, altfel ar căpia, ar înnebuni înainte de vreme, înainte de verdictul final. Urmăresc interviuri cu oameni în vârstă, între 70 și 90 de ani, și niciunul nu spune că a pus pușca jos, că nu mai face nimic, că a încheiat cu toate, toate fiind – după spusa Eclesiastului – deșertăciune. Nu, dimpotrivă, declară că, dacă va mai avea zile și dacă sănătatea îi va permite, va mai face una sau alta, nu consideră că nu mai are rost să facă ceva fiind prea bătrân sau neajutorat sau neputincios sau pur și simplu că nu mai are chef. Nu, majoritatea sunt preocupați să mai facă ceva, în recuperare sau în avans, oricum, dar să se afle în treabă, moartea să-i surprindă la lucru: actorul să moară pe scenă, eruditul în bibliotecă, scriitorul musai cu condeiul în mână, lucrând la o nouă carte, nu neapărat la ultima, șoferul la volan, funcționarul la birou și așa mai departe. În atari condiții, cum să te mai gândești la moarte, cum să te odihnești înainte de a pleca și de a nu mai fi. Imposibil!

(...)

Joi, 6 martie 2014

De dimineață, fiind la Cluj, ies la plimbare pe malul Someșului, pe o faleză frumos amenajată, încât mă bucur atât de peisaj, cât și de mișcarea și expunerea în soare pe care reușesc să le realizez cu o reală plăcere. Sunt ca un copil răsfățat, savurând dulceața aerului primăvăratic. Orașul mi se pare și el mai primitor ca în alte dăți, de toamnă și de iarnă, prin care a trecut mohorât ca și anotimpurile din sufletul meu marcate de traversarea bolii. Simt că am putere, simt că am libertate să respir, simt că am plăcere să mă mișc, aș pluti și pe apă, dacă mi s-ar da voie să cred în minuni. Dar văd o minune în chiar ce mi se-ntâmplă mie în aceste momente de viață și parcă nu știu cui să mulțumesc pentru ele. Ce bine e să depășești o stare ca de ananghie, ca de condamnat la o vină de care nu reușești să te faci responsabil. Ce mi se datorează mie și ce se datorează altora din ceea ce se petrece cu mine, acum când nu mai sunt tânăr, dar nici bătrân nu m-aș vrea de tot? În minte am aripi și gândul îmi zboară ca o pasăre în bătaia vântului.

(...)

Miercuri, 2 aprilie 2014

În privința acelor „scenarii de viitor”, mă pronunț categoric împotrivă. Nu mi-au plăcut niciodată utopiile și nici literatura SF sau de anticipație. N-am fost curios să-l citesc nici pe Jules Verne, deși se apreciază, la distanță de o sută de ani de la publicarea scrierilor sale, că unele „scenarii” imaginate de el s-ar fi adeverit, cum este, de pildă, zborul omului pe Lună. Aici ar intra și profețiile Bibliei sau ale lui Nostradamus, ideile socialismului utopic, toate vecine cu minciuna, amăgirea și șarlatania. Nu numai că nu poți prevedea viitorul, dar nici nu e recomandabil să-l știi, dacă cineva ți-ar garanta ce o să urmeze. La ce ar folosi, de pildă, dacă s-ar ști că peste un deceniu s-ar declanșa un nou război mondial, că peste un an s-ar produce un cutremur de pământ devastator, că în anul 2000, așa cum s-a profețit, va surveni „sfârșitul lumii”, din fericire pentru omenire deocamdată amânat? Desigur, nu se știe până când și în ce fel pot fi evitate diferite dezastre, care trebuie luate în calcul, dar care sunt imposibil de stabilit cu exactitate. Și, încă o dată, nici n-ar fi bine să se știe, n-ar ajuta la nimic. E bine să fim prevăzători, asta e altceva, dar viitorul oricum aduce surprize și, dacă sunt surprize, ele nu pot fi prevăzute în niciun „scenariu”, oricât de isteți ne-am considera noi, pământenii și muritorii. La ce bun să știi când vei muri, de exemplu? Ar fi contrar sensului vieții, care e animat de speranță până la limita ultimă, fără măcar a reuși să bănuiești când va surveni această limită, când se va lăsa definitiv cortina peste spectacolul existenței tale. Speranța de viață e o valoare statistică, care te orientează și te avertizează impersonal, fără să indice clipa când tu vei trece pe lumea cealaltă, pe alt tărâm, ca în basme. Știm că suntem muritori și e destul spre a ne pregăti din timp „marea trecere”. E o invocație doar retorică și în Psalmi (38), când se spune: „Grăit-am cu limba mea: Fă-mi cunoscut, Doamne, sfârșitul meu/Și numărul zilelor mele, care este, ca să știu ce-mi lipsește”. Da, să știi ce-ți lipsește ca să poți înfrunta demn și curajos moartea, deși nicio pregătire nu-i suficientă. Sunt unii care „grăiesc cu limba lor” sau „pe limba lor”, spunând: „De acum, pot să mor, nu mai îmi pasă de nimic, fie ce o fi, toate s-au sfârșit pentru mine”. E prefăcătorie și nimic adevărat în asta, ca în orice „scenariu de viitor” clădit pe nimic, pe presupuneri care nu ajută pe nimeni.

(...)

Sâmbătă, 12 aprilie 2014

Este ziua Cosmonauticii și n-am motive speciale s-o sărbătoresc, dar nici să o ignor total. Zborul Omului în Cosmos m-a fascinat din tinerețe, însă nu aveam aptitudini nici măcar să devin pilot, deși în secret admiram un consătean care a ajuns pe atunci, la Brașov, instructor de zbor și pilot pe avioane de încercare, înainte de a fi omologate pentru intrare în exploatare. Primul om în spațiu – Gagarin; prima femeie ‒ Tereșcova; primul câine – cățelușa Laika etc. mi-au rămas în memorie ca personaje din epopeea spațială. Cu primul cosmonaut român – Dumitru Prunariu am făcut un interviu, fiind venit la Baia Mare la o întâlnire cu publicul. Când Ioana a ajuns în California și noi, părinții, la ea, putem spune că eram deja obișnuiți cu zborurile, măcar în imaginație, stimulată desigur de lansările americane transmise la televizor. Pe un cosmodrom n-am ajuns totuși, cum a ajuns Ioana cu fetele să asiste împreună la o lansare de la centrul spațial din Florida, dar ne-am atașat de domeniu prin prezența fiicei noastre în activități de cercetare la NASA. Cine s-ar fi gândit că din satul meu natal voi zbura atât de departe și asta datorită… cosmonauticii!

Stăm acasă și ne simțim bine, confortabil chiar. Ioana s-a întors și ea în State din Arabia Saudită, deci tot acasă, dar în altă țară. Mă tot întreb în ultimul timp ce mai înseamnă pentru mulți noțiunea și termenul acasă. Acolo unde m-am născut nu mă mai simt acasă, acolo unde am învățat nu am cum să mă consider acasă, acolo unde am muncit și locuit o viață de om tot nu mă îndemn să cred că aș fi acasă, acolo unde am călătorit și șezut mai mult, aș putea zice că mă aflu acasă, de dragul fiicei și al nepoatelor – Amelia și Alexandra – pe care le-am îngrijit de mici ca un bunic cu suflet de copil. În ultimă instanță, acasă nu poți fi decât lângă părinți, până trăiesc, apoi lângă copii și nepoți până trăiești tu, deci numai în familie ai sentimentul de a fi acasă, cu și lângă ai tăi cei dragi. În rest, ești un străin vremelnic ocupând o locuință, un apartament sau o casă, prin care treci ca un chiriaș… grăbit, până ajungi să-ți ocupi locul de veci, oriunde în lume, dar lângă familia ta!

(...)

Sâmbătă, 3 mai 2014

Trăim o relativă izolare sau doar mie mi se pare? Obișnuit cu prea multe contacte umane, cu prezențe asidue în viața publică, martor și implicat în agenda cotidiană a evenimentelor, resimt deocamdată ca o frustrare lipsa de întâlniri cu oamenii mai mult sau mai puțin apropiați, mai mult sau mai puțin cunoscuți și interesați de probleme comune. Pentru bătrânețe este recomandată de obicei detașarea de cele lumești, retragerea într-o singurătate și nu neapărat izolare spirituală, vecină totuși cu isihia, cu retragerea în sine și din timp, precum anahoreții în pustiu. Exagerez, desigur, nu mă văd capabil să mă retrag din forfota vieții, chiar dacă ritmurile ei sunt mult încetinite și lipsite de orice element spectacular. Încerc însă să înțeleg ce forță morală și putere de credință în sine îi animă pe cei care se retrag din vâltoarea vieții în locuri izolate la țară, prin mănăstiri și schituri etc. Departe de mine modelul Daniel Sihastrul, a cărui colibă am văzut-o undeva prin preajma Putnei și mi-a rămas în memorie ca un loc de refugiu, de retragere din istorie, deși a ajuns o figură legendară a epocii lui Ștefan cel Mare!

(...)

Miercuri, 7 mai 2014

Dau un telefon fratelui Teofil în Cernești, să aflu cum se simte. Sun lung până să-mi răspundă, semn că ori era departe de aparat, ori se mișca greu până la el, ori pur și simplu dormea și l-a trezit insistența țârâitului. Îmi spune că e mai bine, că se mișcă în voie prin ogradă, că a coborât în sat, că a fost duminică la biserică, unde este corator, și că tocmai voise și el să-mi dea un telefon, după ce de Paști nici măcar nu ne-am sunat să ne spunem un Cristos a înviat! Eu am renunțat la supărarea că n-a venit să mă vadă după operație, ceea ce i-am și reproșat de altfel. Mi-am călcat pe inimă și, când m-am dus pe la Cernești, la celălalt frate, am trecut să-l văd și pe el, după operația pe care a suferit-o. Pentru liniștea mea și împăcarea mea sufletească mi-am zis că e mai bine să nu pretind reciprocitate de sentimente, chiar între frați fiind. Lipsa de răspuns însă mi-a creat nedumerire și mi-a creat pierdere în dragostea de frate care credeam că trebuie să existe dincolo de orice impedimente. Dar, în genere, despărțirea de oameni devine mult mai ușoară când reciprocitatea în împărtășirea sentimentelor nu funcționează. E un minim câștig pentru o mare pierdere!

(...)

Joi, 17 iulie 2014

„Nu avem literatură!”, spune ritos în atitudine o autoare onorabilă, dar pornită pe răfuieli cam anarhice cu prezentul nostru, care mai mult i-a înșelat așteptările decât să-i confirme iluziile. Probabil că este posibilă „schimbarea la față a României”, ca să-l pomenim pe cinicul Cioran cu ale sale diatribe la adresa spiritului românesc sub vremi. Personal, nu agreez asemenea luări radicale de poziție, chiar dacă au unele îndreptățiri firești și comune mai multor critici vehemenți prin temperamentul lor. Așa a făcut Eugen Negrici cu lucrarea sa Iluziile literaturii române, negând valori naționale certe, în acord cu timpul istoric și cu resursele de talent ale scriitorilor români din toate epocile. Cum o fi situația azi în literatura română contemporană e departe de a fi catalogată drept catastrofală. Presupunerea că ar exista o mafie intelectuală care intenționează, mascată de cele mai bune intenții critice, să desființeze spiritul poporului român mi se pare cu totul exagerată. A încercat și avangardismul interbelic să ne nege tradițiile, dar n-a reușit decât să declame vehemente contestații. Replica actuală la ele este la fel de sterilă și de inutilă.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.