top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Poezie arrow Marian Hotca, Paula Zăhan, Ioan Hada, Vasile Dan Marchiș, nr. 10(173), cotombrie 2017
Marian Hotca, Paula Zăhan, Ioan Hada, Vasile Dan Marchiș, nr. 10(173), cotombrie 2017 Print
Oct 30, 2017 at 11:00 PM


POEȚI DIN NORD

 

Marian HOTCA

 

Stare

 

un soc înflorit pe o cărare albă

e drumul acestor zile

cu capete de umbre tăiate ce-ascultă

doar gândul

 

mai departe

în trupul unei insecte

ard un cuvânt

și-aud țipete dintr-o colonie de furnici

iar mâna se lasă înfrântă

fără contur și fără pix

mă pedepsesc încă de la începutul vieții

să scriu poeme în aer

cu dalta

 

și de fiecare dată

când zămislesc câte un poem placid

în aerul acesta oțelit ca răsuflarea morții de mâine

spaima vântului

îmi soarbe zarea

cu poem cu tot

 

rămân fără senin

trec peste pagini nescrise în vânt

suspendat în grozăvia unui vis scăpat

în vacarmul acestei lumi nedefinite

 

Poem în reflux

 

câteodată îmi vine să spun

că sunt doar un asasin de umbre

alungite în amurg printre brazi

și mă hrănesc doar lunea

cu mișcări oțelite de cuvânt chinuit

 

peisajul care mi-a dat picioare

descătușate

mă obligă să pășesc până la sânge

printre mormintele părăsite

păscute de cai

 

devin un simplu aranjament al vieții

ce scrie și mai respiră din când în când vise

un obiect încrâncenat

în care fluxul și refluxul luminii

se joacă cu gândurile

dezbrăcate de propria-mi veșnicie

 

voi împietri aici

pentru toți îngerii cosiți în iarbă

lăsându-mi chinul

cu ochii deschiși până la cer

să nască în iarba de mâine

o nouă moarte

mai verde

 

Umbră

 

caut trifoiul în patru în iarba

plină cu cenușă

și umbra murdară

mă doare

 

cât adevăr spulberat

în trupul pământului

a fost cândva

tăcerea focului plânsă

 

abia mă mai strâng în cuvinte

și ele întregi nemișcate

dau forma perfectă lucrurilor vechi

 

eu - spulberat de sensul soarelui

suspendat într-un arc de ceas -

nasc umbre plângând

în închipuirea mea

 

am făcut moarte

în lumina amurgului

și cioburi colorate din spectre suspecte

mi-au străpuns umbra

până la sânge

 

 

câtă durere șiroiește

în orice semn

în orice deget

în orice punct

de-acum nu mă va interesa decât

o fereastră larg deschisă

de la care să zăresc umbre

sugrumate în vânt

 

 

***

 

Paula ZĂHAN

(elevă în clasa a XII-a

la Colegiul Național „Vasile Lucaciu”)

 

Enigma iubirii

 

Nu mă mai țin în viață decât fiorii clipelor lungi și apăsate

Prin care inima se limpezea și în același timp se colora

Atunci până și apusul era un răsărit… al nopții

Trezea stelele din noi, stelele din mine

 

Simțirile se îmbrățișau precum mâinile noastre

Totul era difuz, înmuiat în dulceață de endorfină

Azi fericirea se naște din ochii-mi albaștri,

Păcat… are gust sărat.

 

Acum frânturile putrede ale trecutului s-au dizolvat

Poate din pricina vechimii –

Au rămas microbii…

Prea periculoși ca să fie infimi.

 

Aici…

 

Acesta e tărâmul din inima mea,

Asta e lumea în care îți moare gândul,

Căci florile sufletului se trezesc,

Iar crucea ce-o porți îți e stâlp

Și amic ți-e cerul cu perle.

 

Acesta e drumul pustiu de munte,

Ce îți chinuie picioarele amorțite și sătule,

Căci mai bine mori trăind,

Decât să trăiești murind,

Mai bine vezi ploaia și fulgerul

Decât să nu vezi nimic.

Mai bine ești totul…

Decât să ai totul…

Și mai bine asculți nimicul din tine

Decât pe cei plini ‒ de ei.  

 

Singură

 

M-am adăpat cu propriile-mi lacrimi

Căci am preferat un eu mai sigur.

Nu mă am pe mine decât mâinile ce făuresc,

Căci numai astea mă mai încălzesc acum,

Când nu e iarnă, dar totul e-nghețat... pe dinăuntru.

Nu mai am decât lumina ochilor,

Cu care mă prind de ce apuc real din lumea asta.

Nu mai am pe mine decât eul,

Înconjurat de nimicuri incerte, pământești.

 

***

 

Ioan HADA

 

Fragilitatea

 

în absența ta

noaptea aceasta

lugubră

cu spaima tenebrelor

va trece

precum

urletul lupului

rătăcit în beznă

ce sfâșie speriat

până și luna...

în singurătatea

singurătății

înfășurat

resimt

fragilitatea

frunzei veștede

ce încă atârnă

ca pe structura mea

intimă

 

***

 

Vasile Dan MARCHIȘ

 

Gramatica iernii

 

Scriu parcă

mut zăpadă dintr-un loc în altul...

 

Referitor la această scriere

nu poți ști exact care sunt arhaisme

și care sunt neologisme

deoarece toate cuvintele sunt din zăpezi veșnice...

Ba mai mult, în asemenea condiții,

scrierea mea continuă pare o avalanșă...

 

În această gramatică a iernii

până și diacriticele

ba chiar și semnele de punctuație

par rânduri, rânduri de ninsori...

iar la sfârșitul acestor elemente

în loc de puncte, puncte, sunt troiene...

 

Crivățul nu-i altceva decât

ecoul unui prelung icnet de iarnă

redat gramaticii prin vocalele: a, e, i, o, u, ă, â

și amplificat de ger...

 

 

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.