top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Portret arrow Echim Vancea în dialog cu Mihai Hafia Traista, nr. 10(173), octombrie 2017
Echim Vancea în dialog cu Mihai Hafia Traista, nr. 10(173), octombrie 2017 Print
Oct 30, 2017 at 11:00 PM

ECHIM VANCEA

ÎN DIALOG CU MIHAI HAFIA TRAISTA

 

          Mihai Hafia Traista este unul dintre liderii de necontestat ai literaturii ucrainene din România. Poet, prozator, dramaturg, publicist, s-a născut în 15 iunie 1965 la Sighetu Marmației, într-o familie de țărani ucraineni din Rona de Sus. A absolvit facultățile de jurnalism și filozofie din cadrul Universității „Spiru Haret” Bucureşti şi Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, are un masterat în „Strategii Comunicaționale Interculturale”, e doctorand al Școlii de Studii Literare și Culturale a Universității București. Este redactor al revistei literare a scriitorilor ucraineni din România, „Naș holos”, redactor al revistei literare a Uniunii Scriitorilor din România „Rotonda Valahă” și redactor-șef al revistei de cultură și atitudine „Mantaua lui Gogol”. Deţine mai multe funcţii în cadrul Uniunii Ucrainenilor din România. Este membru în Comisia pentru Cultură a Direcției Relațiilor Interetnice a Guvernului României. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru al Uniunii Naționale a Scriitorilor din Ucraina, autor a 21 de cărți de poezie, proză, studii literare și teatru, atât în limba română, cât și în limba ucraineană. Din anul 2008 trăiește în București.

 

APARȚIN ATÂT LITERATURII

UCRAINENE, CÂT ȘI CELEI ROMÂNE

 

          Echim Vancea: Înainte de toate, te rog să îmi dai voie să te felicit pentru Premiul Uniunii Scriitorilor din România recent primit pentru volumul de nuvele Între dragoste şi moarte (Editura RCR Editorial, Bucureşti, 2016) la secţiunea minorităţi naţionale, premiu care este râvnit de mulţi scriitori, fie trăitori în Maramureş, fie plecaţi în alte „zări senine”. Aşa că dintru început te rog să îmi spui în ce relaţie eşti cu „vânătorii” de interviuri.

          Mihai Hafia Traista: Odată, celebrul nostru Bulă a fost întrebat ce e bunicul său? „Semi haiduc”, a răspuns. „Se ascunde în pădure, dar nu îl caută nimeni”. Sunteți al șaptelea „vânător”, dar poate s-or mai ivi, nu au intrat nici zilele și nici vânătorii în traistă.

 

          E.V.: Cine eşti, Mihai Hafia Traista? De unde vii?

          M. H. T.: Sunt un supus al verbului, un rob al poeziei și a tot ce e frumos. Vin din Rona de Sus, „Unde curge rostul, cel preschimbat în vin/şi în răchie tare, mustind a epitete./Zâmbeşte chiar Esenin, înduioşat puţin/şi parcă te întreabă: tu tot mai scrii, poete?”.

 

          E. V.: Stăpâneşti atât tainele textului poetic, cât şi pe cele ale prozei, ca să nu mai vorbim de talentul tău de scriitor şi ilustrator, în acelaşi timp, de cărţi pentru copii. Mai publici cărţi pentru copii?

          M. H. T.: Am publicat trei cărți pentru copii în limba ucraineană, am ilustrat douăzeci și una, dar am scris și în limba română; anul trecut a apărut Aventurile din Pădurea Argintată; dar cel mai mult îmi place să scriu piese de teatru pentru copii. Am început să colaborez foarte bine cu o trupă de teatru, „KIDStar” – copii ai unei școli de teatru din Slatina, județul Olt, care au pus în scenă anul trecut piesa mea Scrisoarea din Africa, premiera a avut loc de Ziua Copilului, la Teatrul „Eugen Ionescu” din Slatina, iar anul acesta, pe 17 iunie, a avut loc premiera piesei Lecția de paremiologie, pe care am scris-o special pentru ei. Acum lucrez împreună cu fiul meu Stepan la o carte de benzi desenate pentru copii, Aventuri pe planeta Harbuzia.

 

          E. V.: Te ştiu nu doar ca scriitor, ci şi ca cititor. Este ceva care te individualizează în literatura ucraineană din România?

          M. H. T: Înainte de a mă apuca de scris, treizeci de ani am fost un cititor înrăit. Din păcate, am citit ce mi-a căzut în mână și dacă deschideam o carte mă simțeam dator să o citesc până la capăt, obicei de care nu am scăpat nici astăzi. Dar când am citit pentru prima oară, cred că l-am citit de vreo trei-patru ori, romanul lui Mihai Nebeleac, Aproapelui dragoste, am simțit nevoia să scriu, dar îmi era frică, poate din cauză că mi-a fost profesor, iar pe urmă bun prieten. La fel am simțit și când am citit romanul lui Paul Romaniuc, Nepovernenea (Neîntoarcerea).

 

          E. V.: Nu eşti ispitit de a traduce şi edita (editura mea îţi stă oricând la dispoziţie) o antologie a spaţiului din care ai „năvălit” în lumea mare a literaturii?

          M. H. T.: Acum, dacă mi-ați aruncat mănușa, chiar am să o ridic și o să mă apuc să traduc pentru revista scriitorilor ucraineni din România, „Naș holos”, unde au apărut și poeziile dumneavoastră, traduse de regretatul Ștefan Tcaciuc.

 

          E. V.: Cum l-ai evoca pe consăteanul tău şi prietenul nostru, dar şi al altor mulţi scriitori maramureşeni, Mihai Nebeleac?

          M. H. T.: Cu riscul de a se supăra pe mine confrații mei, Mihai Nebeleac și Corneliu Irod sunt de neegalat în literatura ucraineană din România, când vorbim despre proză. Când vorbim despre poezie, Nebeleac se situează pe primul loc și, slavă Domnului, avem o pleiadă de poeți recunoscuți atât în spațiul cultural românesc, cât și în toată diaspora ucraineană. Dar cel mai mult mi-a plăcut de el ca om, ca prieten gata oricând să lase treburile lui la o parte și să-ți sară în ajutor. Mihai Nebeleac era definiţia poetului frumos boem, cu o deosebită inteligenţă umană şi artistică. 

 

          E. V.: Crezi că despre scriitorul Mihai Nebeleac se vorbeşte astăzi mult prea puţin? Este primul scriitor de limbă ucraineană din România care a publicat un roman în limba ucraineană, Lorana (premiat în anul apariţiei de către USR) şi care nici astăzi nu a fost tradus în limba română.

          M. H. T.: Din Rona de Sus a venit primul prozator ucrainean din România – Ivan Fetico, primul romancier – Mihai Nebeleac și (ca să vedeți cât de modest sunt) primul dramaturg. Eu nu aș spune că în spațiul ucrainean se vorbește puțin despre Nebeleac sau mai puțin decât despre alții. Apar în fiecare an articole literare despre creațiile lui, la fel și la conferințele slaviștilor deseori sunt prezentate expuneri despre el. În ceea ce privește romanul Lorana, eu am tradus un sfert din roman, dacă vă aduceți aminte, v-am dat să citiți primul capitol. Am și publicat din el, nu mai țin minte în ce revistă literară, probabil voi continua traducerea lui, dacă voi avea acceptul familiei.

 

          E. V.: Ai avut o relaţie specială cu scriitorul Mihai Nebeleac? Care a fost relaţia ta, în timp, cu Mihai Nebeleac?

          M. H. T.: Am fost prieteni foarte buni, petreceam mult timp împreună, ne întâlneam în fiecare zi, discutam literatură, îi știam aproape toate poeziile pe de rost, mă punea să-i recit Balada despre caii tatălui. Pe urmă eu am greșit față de el, fără să-mi dau seama l-am jignit într-un articol, aveam orientări politice diferite, și relația noastră s-a răcit, dar până la urmă ne-am împăcat. A spus că mă iartă și că înțelege entuziasmul meu de tânăr gazetar. Asta s-a întâmplat cu vreo trei luni înainte de trecerea sa în veșnicie.

 

          E. V.: Eu te ştiu ca poet şi prozator, dar şi ca un acid pamfletar. Cum ai ajuns la teatru? Ai avut cumva în vedere „sărăcia” pieselor de teatru în actualul peisaj literar? Te-a atras afişul teatral? Scena teatrului? Sau o dorinţă neîmplinită, aceea de a deveni actor?

          M. H. T.: A fost o întâmplare. Poetul şi umoristul Dumitru Coreniuc m-a rugat să scriu o scenetă umoristică pentru ansamblul artistic pe care îl conducea şi urma să participe la un festival internaţional de umor din Ucraina. Astfel, am scris sceneta Femeile noastre de toate zilele, pe care am rescris-o până a ieșit o piesă de teatru în trei acte. Mai târziu, după ce am publicat-o, omul de televiziune Vasyl Dovhyi, dramaturg şi regizor al câtorva seriale de mare succes în Ucraina, mi-a spus că nu crede să fi citit o comedie mai bună decât aceasta şi că o va propune unei trupe de teatru. După ce am terminat piesa în limba ucraineană, am tradus-o şi în limba română sub titlul Ibovnice cu ochi de Maramureș şi am publicat-o pe site-ul „Regizor caut piesă”. Peste trei zile m-a sunat regretatul regizor Dan Simion de la trupa de teatru InDArt din Bucureşti şi mi-a cerut acordul să joace piesa. Pe urmă m-a sunat și regizorul Nicu Ioan Popa (PIN) din Slatina, povestea s-a repetat şi peste câteva luni am fost invitat la premieră. Se întâmpla în toamna lui 2011 şi iată că piesa se mai joacă şi acum, s-a jucat pe scenele aproape tuturor oraşelor din regiunea Olt, în Bucureşti la Teatrul „Mignon” şi la Teatrul Mic și la Teatrul „Oscar” din Milano, unde am fost şi eu împreună cu trupa de teatru. A doua piesă, Logodnicii Amaltheiei, a fost jucată de mai multe ori în Slatina, de aceeași trupă, şi în alte oraşe din judeţul Olt și în Bucureşti la Sala Dalles. Cât despre cea de-a patra piesă, Cu cine mă culc în seara asta sau Portretul făcător de minuni, nu pot să vă spun mare lucru, dacă va avea o poveste şi eu sunt aproape sigur că va avea, atunci povestea ei de abia începe, deoarece am scris-o de curând.

 

          E. V.: Am avut ocazia de a vedea că eşti un pamfletar redutabil, bătăios „până la sânge”! Te mai apucă dorul de umor?

          M. H. T.: Da, sunt pe val, cum s-ar spune, scriu texte umoristice, un fel de stand up comedy, pe care uneori sunt invitat să le citesc la diverse concerte, mai ales de către cantautorul Nicu Nicușor sau de prietenul nostru comun Nicolae Doboș, liderul trupei „Arhaic”.

 

          E. V.: Regreţi că ţi-ai legat destinul de literatura ucraineană din România atât de puţin cunoscută atât în ţară, cât şi afară? De altfel, nici literatura română nu este mai brează! Ţi-ar plăcea să aparţii unei alte literaturi?

          M. H. T.: Nu regret deloc, în primul rând, datorită literaturii ucrainene am pătruns în literatura română, în cercurile literare bucureștene elitiste, la care cu câțiva ani în urmă nici nu visam. Cum să visezi că o să fii prieten bun cu Aurel Maria Baros, Nicolae Stan, Corneliu Irod, Mihai Antonescu, Ioan Andreiță, Dan Fruntelată sau Leo Butnaru? În al doilea, rând literatura ucraineană, dar și cea română sunt pentru mine totul, eu trăiesc numai din scris și nu mă plâng. Aparțin atât literaturii ucrainene, cât și celei române, aș putea la fel de bine să scriu și în limba rusă, pe lângă facultatea de jurnalism, am absolvit și facultatea de  limbi și literaturi străine, secția ucraineană-rusă. Dar nu simt în limba rusă. Cred că un scriitor trebuie să scrie în limba în care simte, în limba în care se roagă. Niciodată nu mi-a venit să mă rog în limba rusă.

 

          E. V.: Cum a început drumul tău în literatură atât ca poet, cât şi ca prozator?

          M. H. T.: Am debutat în anul 1977 în revista „Novyi vik”, condusă de poetul Ivan Covaci, eram elev în clasa a VII-a, și de atunci am tot publicat sporadic în diverse reviste, ajutat foarte mult de Pavel Romaniuc, trebuie să recunosc asta, până într-o zi când l-am întâlnit pe regretatul Ștefan Tcaciuc, care mi-a oferit toate condițiile posibile pentru a putea scrie. Spunea, a și scris în câteva rânduri, că vede în mine și în Nicolae Corneştean doi stâlpi ai literaturii ucrainene din România. Eu cred că niciunul din noi nu l-am dezamăgit și că se bucură de acolo de sus de fiecare reușită a noastră.

 

          E. V.: Câte ore dedici, zilnic, scrisului? Ai un program în acest sens?

          M. H. T.: În medie, cam opt ore. Mă trezesc în fiecare dimineață la ora trei și scriu până la opt, când merg la redacție, pe urmă mai scriu după-masă cât pot, deoarece mă culc foarte devreme.

 

          E. V.: Nu vreau să intru cu „cizmele” în viaţa ta personală, în intimitatea ta, dar aş fi curios să îmi spui dacă ai avut ispite ale vieţii? Ai sărit peste altele? Cum le-ai făcut faţă?

          M. H. T.: Doar pe cele mai importante, în afară de jocuri de noroc. Nu prea am sărit peste niciuna, m-am apucat până și de politică, am fost consilier parlamentar, dar acuma m-am lecuit aproape de toate, mai ales de politică; beau rar, era cât pe ce să ajung „băutor fruntaș”; nu mai fumez; ce-i drept, din când în când mă uit la femei frumoase, „că și uitarea e scrisă în legile omenești.”

 

          E. V.: Mi se pare că ai debutat ca poet. Cum ai ajuns la proză în condiţiile în care cuvântul, este ştiut, este materialul de „construcţie”?

 M. H. T.: Foarte greu, nici nu vă imaginați cât de greu, patru ani m-am chinuit să scriu prima nuvelă, Ultima revedere. După ce am văzut-o publicată, am început să scriu cu o ușurință de neînchipuit. La fel de ușor scriu și acum. Niciodată nu revin asupra textului, nu pot, vorba lui Pilat: „Ce am scris rămâne scris”.

 

          E. V.: Ce părere ai despre literatura română de astăzi? Dar despre literatura minorităţilor naţionale?

          M. H. T.: Avem o literatură foarte bună, dar nu este promovată aproape deloc. O mulțime de scriitori talentați nu sunt susținuți, își publică cărțile pe banii lor, editurile promovează traducerile și scriitorii străini, în afară de câțiva, care îşi publică operele la edituri sonore, la care au acces doar ei, „faimoşii”, care pun mâna aproape pe toate proiectele finanţate de stat, pentru traduceri şi altele, şi nu permit altora să se afirme, despre debutanţi nici nu are rost să vorbim. La capitolul literatura minorităților naționale stăm mai bine, deoarece majoritatea cărților apărute în limbile minorităților naționale sunt finanțate de Guvernul României. Vorba lui Dinescu: „E mai bine să fii minoritar”. 

 

          E. V.: Mai are astăzi România o aleasă clasă muncitoare, o aleasă ţărănime muncitoare?

M. H. T.: Permiteți-mi să vă răspund cu trei strofe din poezia mea, Dreptul la replică: „Avea o vilă cel de la partid?/și democratul azi îşi are vila,/dar muncitorul e şomer falit/și din bazar îşi ia cartofi cu «chila».//Oftează badea Gheorghe cu mult greu,/puterea de ţăran azi i-au lut-o,/iar el şi-a dus căruţa la muzeu –/ce-i pasă lui c-am aderat la NATO?//Şi lelea Doca plânge trist-amar,/prin curte capra nu-i mai sare tropa,/a moarte vântul şuieră-n hambar,/ce-i pasă ei, că noi dorim Europa”.

 

          E. V.: Poţi a ne dezvălui ceva din „valoarea” volumului abia premiat? Cât este el de maramureşean?

M. H. T.: Volumul de nuvele Între dragoste și moarte este maramureșean de la prima până la ultima pagină. Acțiunile din toate nuvelele se petrec în Maramureș (Sighet, Rona de Sus, Coștiui, pe Valea Izei ș.a.m.d.), aproape toate personajele reale sau închipuite aparțin spațiului maramureșean.

 

          E. V.: Ce preţ mai are astăzi literatura?

M. H. T.: ??? (nu știu ce să răspund, ar fi prea multe de spus)

 

          E. V.: La români există o zicală: „Prietenul la nevoie se cunoaşte”. Ai avut prieteni care te-au abandonat în momentele în care aveai o mare nevoie de ei?

M. H. T.: Ce-i drept, nu am mulți prieteni, dar aceia pe care îi am nu m-au dezamăgit niciodată.

 

          E. V.: Poţi a „denunţa” un critic, fie el din literatura română, fie din cea a minorităţilor naţionale, care ţi se pare a fi „cel mai bun”?

M. H. T.: Circulă  de mult  prin mediile literare bucureștene o butadă: „Cel mai bun critic roman, Eugen Simion, a trăit în vremea lui Manolescu…”. Eugen Simion, bineînțeles!

 

          E. V.: Eşti un scriitor implicat în presa politică?

M. H. T.: Nu. Am fost, dar după câteva procese am renunțat, cu toate că nu am pierdut niciunul.

 

          E. V.: Eşti interesat de traducerea volumului recent premiat în limba română?

M. H. T.: Mai am două nuvele de tradus, Onoarea hoților de cai și Între dragoste și moarte, nuvela care a dat titlul volumului.

 

          E. V.: Eşti mulţumit de modul cum editurile minorităţilor naţionale editează scriitorii în limba maternă?

M. H. T.: Da, în ceea ce privește Uniunea Ucrainenilor din România lucrurile stau foarte bine. Noi publicăm anual în jur de douăzeci de titluri, avem chiar și o comisie în acest sens.

 

          E. V.: Periodic au loc „donaţii” de carte în limba română pentru românii din dreapta Tisei.  Cum se implică, dacă se implică, scriitorii ucraineni în acest sens?

M. H. T.: E prima oară când aud de aceste acțiuni. Dacă ne dați mai multe detalii, o să ne implicăm cu mare drag, chiar avem ce dărui fraților noștri români de peste Tisa.

 

          E. V.: Cum vezi târgurile de carte din România? Editurile minorităţilor naţionale sunt prezente la aceste manifestări?

M. H. T.: Aceste bâlciuri literare sunt adevărate banchete spirituale foarte necesare cititorilor, dar mai ales autorilor, unde pot vedea cum sunt cotate creațiile lor literare, unde se întâlnesc atât cu confrații lor, cât și cu publicul cititor. Direcția Relațiilor Interetnice asigură minorităților naționale din România standuri la Târgul Internațional de Carte „Gaudeamus”, la Salonul Internaţional de Carte „Bookfest” sau la Salonul Internaţional de Carte și Muzică „Amplus”, de la Sinaia.

 

          E. V.: Care este, după a ta părere, cel mai important dintre cei câţiva autori Mihai Haifa Traista: poetul, prozatorul ori dramaturgul?

M. H. T.: Poetul în niciun caz, sunt doar un textier ale cărui versuri sunt cântate de trupele „Acum” și „Arhaic” sau de cantautorii Dan Vasilescu, George
Negrea, Dan Manciulea și alții. Confrații mei mă consideră prozator, regizorii mă consideră dramaturg, iar eu mă consider, asemenea lui Danilo Kiș, un autor de cărți.

 

          E. V.: „Omul care iese în stradă purtând pe buzele sale versurile unui poet nu va rămâne niciodată nepăsător la suferinţa celor care-l înconjoară” – spunea undeva poetul Ştefan Aug. Doinaş. Crezi în ea? Ca scriitor (poet, prozator, dramaturg), ce îţi spune ţie astăzi această spusă?

M. H. T.: Această spusă e cam dusă, adică au cam apus acele vremuri, acuma cei mai mulți ies în stradă purtând pe buze versurile manelelor. Desigur, mai există tineri cărora le place poezia, cu siguranță aceștia adeveresc spusele marelui poet. Din păcate, avem mai mulți poeți decât cititori de poezie. Facebook-ul mustește de poeți, de poezii, de pagini și grupuri literare, care dincolo de propriile lor creații nu citesc nimic.

 

          E. V.: Cum şi când ai ajuns la Bucureşti?

M. H. T.: Cu trenul, pe 24 februarie 2006. Lăsând gluma la o parte, atunci mi s-a ivit posibilitatea de a lucra ca secretar de redacție la revista literară a scriitorilor ucraineni din România, „Naș holos”.

 

          E. V.: Poţi a ne divulga câteva aspecte din munca ta la revista „Mantaua lui Gogol”? Cum ai ajuns la acest titlu?

M. H. T.: Ideea de a înființa o revistă literară care să oglindească literatura ucraineană mi-a dat-o Ioan Petrovai, cu mulți ani în urmă, și am tot căutat împreună un titlu: „Concordia”, „Marmația literară”, „Ronișoara literară” și altele. Pe urmă am renunțat la proiect, iar când m-am mutat în București, având alte posibilități și văzând că mă susțin scriitori ca Aurel Maria Baros, Ștefan Dorgoșan, Corneliu Irod, Leo Butnaru, Ioan Cozmei, Silvia Zabarcenco și alții, am reluat ideea, iar titlul mi-a venit pe neașteptate. Mă aflam pe holul tribunalului din Sighet și citeam „România literară”, când am dat peste acel citat dostoievskian: „Noi toți ne tragem din Mantaua lui Gogol” și am spus: „Asta este!”. Așa s-a născut primul număr din publicația trimestrială „Mantaua lui Gogol”, care a ajuns la cel de al 23-lea număr.

 

          E. V.: Ce aşteaptă Mihai Haifa Traista de la „ziua de mâine” atât ca scriitor, cât şi ca maramureşean „desţărat”? La ce mai lucrează scriitorul Mihai Haifa Traista?

M. H. T.: Nu aștept nimic special, până acum viața a fost foarte darnică cu mine, mi-a dat cam tot ce, nici măcar, nu îndrăzneam să-mi doresc. Iar de lucrat lucrez la teza de doctorat intitulată Când sângele se face apă – ucrainenii și rușii: aspecte imagologice în context comparativ, la romanul Zodia mielului, la o piesă de teatru, Când moartea a fost el, și la un film documentar, Cobzarul ucrainenilor din România, un film despre Ștefan Tcaciuc.

 

E. V.: Nu te interesează o antologie a scriitorilor români din Maramureş în limba ucraineană? Dar una a scriitorilor de limbă ucraineană în limba română?

M. H. T.: Da, v-am mai spus că o să mă apuc să traduc din română în ucraineană pentru „Naș holos” și din ucraineană în română pentru „Mantaua lui Gogol”. Când voi strânge suficient material pentru antologii, o să le public.

 

          E. V.: Ai tabieturi atunci când scrii? Nu poţi a scrie fără…?

M. H. T.: Când scriu studii literare, recenzii sau alte articole gazetărești, mă uit la filme sau citesc, după fiecare zece rânduri, mă uit zece minute la film sau citesc două trei pagini. Când scriu proză, uit de mine și de toate, de abia reușesc să mă țin după personaje, care sunt atât de greu de stăpânit.

 

          E. V.: Mulţumesc.

M. H. T.: Eu vă mulțumesc!

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.