top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow 1241 A. D. (Alin Florian), nr. 10(173), octombrie 2017
1241 A. D. (Alin Florian), nr. 10(173), octombrie 2017 Print
Oct 30, 2017 at 11:00 PM

Alin FLORIAN

1241 A.D.

 

Dacă un om ar cădea în mâinile tătarilor, atunci i-ar fi fost mai bine să nu se fi născut.”

 I

De peste crestele înalte ale munților Rodnei, soarele își încălzea pământul cel însetat de căldura primăverii. Ultimele pete de zăpadă se strângeau, dispărând în mici ochiuri de apă sub dulcea sărutare a razelor Sfântului Soare, cum își numeau astrul zilei trăitorii acestui colț de rai. După atâtea zile grele trăite în iarna care părea că nu se mai duce, iacă vine și binele. Vine primăvara! Așa gândea moșul Ștefan. Nu se putu abține moșul ca să-și arate satisfacția nepotului…

- No, că vine binele preste noi!...

Dar dintr-o dată, se întoarse îndoiala… iarna trecută a fost și mai cumplită decât asta. Apoi s-a făcut cald... și deodată viscolul a mușcat fără milă iar, la miez de Prier! Oile lui dragi! I s-au prăpădit atunci multe… peste patruzeci. Nici lupii nu au uitat să-i dea târcoale. Și tot așa a fost vremea ca acum... Prin Făurar a venit o căldură cum nu s-a așteptat. S-au dus zăpezile și iarba a dat colț… și după trei săptămâni s-a întunecat cerul și s-a întors Dochia bătrână… Se smulgeau molizii și fagii cei vechi de veacuri, parcă voiau să-i îngroape de vii, cu bietele ființe pe care le păstorea de atâta vreme. Trecuseră peste el mai mult de șaizeci de ierni alături de turmele lui și niciodată nu văzuse urgie ca aceea. Știa el că vremurile bune nu vin așa de ușor… Iarăși era prea liniște ca să nu se aștepte la ceva rău.

- Apoi, de-a numea zâci, tătucă?, îl ademeni băiatul.

- Amu, om trăi ș-om vide cum a hi…

Privind la vârfurile Rodnei, fața i se lumina, știindu-i ca și cum ar fi în odorul lui de jos din sat…, dar îndată îi alunecau de peste vârfurile înzăpezite ochii cei albaștri ascunși sub sprâncenele albe și lungi și îndată chipul i se schimonosi.

- Nepoate, ce vine de dincolo de munți, dinspre răsărit - miazănoapte, niciodată nu-i de bine, dragu’ meu. Să știi asta cât îi hi și îi trăi… nu-i a bună. Când bate vântu' dintr-acolo, vine năcaz preste noi…

Băiatul tăcu. Știa că tat-su-bătrân cunoaște vremurile. Cunoștea orice petic de codru și de braniște din părțile lor și până departe la miazănoapte înspre poienile Maramurășului, iară către miazăzi până la pasurile pecinegilor și cumanilor, dincolo de apele Murășului, până departe, aproape de cetățile și orașele teutonice de sub munții înzăpeziți din miazăzi. Fruntea-i brăzdată a trecut prin multe nevoințe încă din tinerețe. Dar Dumnezeu l-a avut mereu în pază încă din copilărie. Când a venit în lume, ursitoarea i-a spus mamei că va avea grijă de mulți și va fi cinstit, iară oamenii-l vor prețui. Dar că va avea și multe greutăți. Așa a fost. Când era de șapte ani, mămuca lui dragă s-a bolnăvit și s-a dus. A rămas în grija tatălui, care l-a urcat pe munte, la stână. Acolo a crescut, acolo i-au ars gerul iernii și arșița verii obrazul. Acolo a învățat de la un teuton mai în vârstă și care s-a făcut cioban cum să mânuiască sulița, ba și paloșul. Și i-a fost de folos. La nouăsprezece ani, pe când aduna o mână de mioare pierdute de turmă, s-a întâlnit cu moartea în pădure. Avea chipul unui bour înaintat în vârstă... S-a temut când a văzut cum coarnele bourului stârnit au sfârtecat burta calului său. Dar sulița mânuită așa cum l-a învățat Jurgen cel ciung l-a izbăvit de necaz. A trebuit de nenumărate ori să-și apere oile de fiarele codrilor, dar și de haitele de tâlhari. Cu toate că nu era singur, având mai mulți tineri vrednici care-l însoțeau cu turma, când baciul Ștefan nu era lângă turmă, era de rău. Și cu toții știau asta. Știau feciorii și ciobanii din stână, știau parcă și oile. Dar mai ales știa Ioan, nepotul. Era mai apropiat decât tatăl său de moșul cel neînfricat. Era nedespărțit de moș. Și moșul l-a învățat tot ce știa el din tinerețile lui și până atunci. Că omul învață mereu. Iar moșul era mulțumit și mândru de el. Acum avea vârsta pe care o avea moșul atunci când s-a întâlnit cu bourul. Nepotul lui nu s-a întâlnit cu fiarele din adâncurile întunecate ale codrilor. Îl ținea la stână. Dar Ioanu a văzut multe cetăți la vârsta lui. Mult mai multe decât văzuse moșul. El știa limba teutonilor, căci mama era saxonă, din așezarea Rodnei. Dar moșul l-a învățat literele și limba negustorilor de la Buda. Mergea la târguri cu tatăl său, pe la greavii teutoni din burgurile Transilvaniei ca să vândă miei înainte de Paște, iar toamna, carne de oaie, lână și piei lucrate. Nu văzuse încă orașele de la asfințit, unde auzea că este foarte frumos. Fiul unui negustor ungur îi povestea că acolo se află tronul regelui și că l-a văzut cum era îmbrăcat în haine colorate, lucrate cu aur și cu nestemate. Că acolo erau catedrale de zid, ale căror turnuri se ridicau până la ceruri, iar drumurile sunt largi, de piatră…, oamenii sunt îmbrăcați cu haine alese și au licori cu care se spală ca să miroasă frumos. Sunt orașe mărețe acolo… Aradiul, Tibiscul, seculara Morisena, mai departe sunt Egerul, Buda, Strigoniul, orașul regilor…, dar cel mai frumos este Varadinul, pe limba ungurească Varad… De multe ori închidea ochii și vedea orașele cele mărețe ale Apusului… cavalerii cu haine de fier, domnițele bălaie cu dinții albi, îngrijiți, înveștmântate în toate culorile naturii, scufundate în mii de arome parfumate…

          Se apropia seara. Era vremea să coboare în orașul care se vedea la picioarele lui, cale de două mii de stânjeni. Se auzea vorbă pe potecă. În lumina soarelui de asfințit care scălda până departe Ardealul, înspre cetățile visate de Ioanu, se zărea Vajk negustorul, însoțit de opt bărbați tocmiți de el. Venea să ia turma de oi cu mieii ce vor fi duși la mesele nobililor, în cetățile de la asfințit.

- Cinste să ai, venerabile Stephan! Să trăiești! Cum te împaci cu căruntețile?

- Bine ai venit, dragă Vajk, dar nici tu nu te ții pre departe de anii mei… Iacă sunt bine, mă tem că o să mă apuce veacu’ pe pământu’ acesta vechi… Să fii și tu sănătos și să ne vedem când ai să dai mâna cu suta și cincizeci de leaturi!

- Să te auză Bunul și Dreptul Dumnezău…

- Pricep că ai vinit după mieii care ne-or îndulci zâlile Sfintelor Paști!

- Așa este… am venit la tine cum îmi este obiceiul de 27 de Paști. Și mult n-oi zăbovi. Timpu-i scurt, iar drumu-i lung și mă rog la Preabunul Dumnezău să ajung cu bine la Oradia cea Mare. Să treacă cu bine Paștele și Domnul să ne ajute să avem tihnă.

- Dar ce-i cu tine, Vajk, de zâci vorbile astea? Ori nu știu eu ceva și tu știi?

- Iacă precum la Taina Sfintei Confesiuni oi vorbi cu tine ca și cu un frate după cum te și socotesc… E necaz în țările noastre. Tulburare mare… Regele Bela e tot mai obidit de mulțime. Nobilii nu-l mai prețuiesc… din pricina rânduielilor și a pretențiilor sale. Că face prea multe serbări și petreceri…

- Apoi lasă-l că-i dat de lege de la Dumnezeu ca să fie rege… Și apoi regilor le e dat ca să se bucure și pentru noi toți, muritorii de rând!

- N-ar fi asta mare bai, dacă ar fi numai asta… Numai că regele nu pleacă urechea…, iar oamenii murmură. Zic despre el că-i iubește pe cumani mai degrabă decât pe cei de-un sânge cu el. Oamenii de lângă Tisa s-au săturat de barbarii aceștia. Nimeni nu poate sta pe lângă ei. Fură, fac o mulțime de fărădelegi, necinstesc pe femeile cele din neamul nostru. Poporul s-a săturat de ei. Prieten am pe nobilul Nicolae de Gutkeled, cu moșii lângă Zothmarul de pe Samoș. A fost nevoit să-și aducă luptători plătiți care să-i ferească câmpurile și recoltele de acești nenorociți. Feciorul său s-a însurat iastă toamnă. Am dus eu bucate alese, ca să fie pe placul înaltelor fețe ce aveau să vină. A făcut contele nuntă mare la fiu-său. Dar mulți nobili nu erau prea serenisimi… Am plecat și eu urechea, de față fiind și am aflat un lucru înfiorător… O să vie sfârșitul lumii!

- Vezi, Vajk, prietene, lasă-le deoparte! Mă tem că nu ți-o priit bucatele de la nuntă de grăiești așe! Hai o țâră și gustă din vinul adus de feciorul meu de pe la cetatea Albei! Ți s-a limpezî mintea. Stăi jos amu! Și turnă vin roșu în oală.

- Așadar, frate Stefane, să înțeleg că vorbele mele nu sunt vrednice de crezare? Au crezi că sunt neputincios la minte ca să-ți pomenesc acestea?

- Iartă-mă atuncea, dară io uite cum socotesc: tu ești om umblat prin lume. Una la mână. Ai văzut și minunății, dar și urgii. Dară lumea purcede mai departe… Doi la mână: sfârșitul lumii are să vină, io nu-s împotrivă, așa cum ne spun părinții de la Apostulii cei doisprezece și de la Domnul Nostru Iisus Christos. No, cum poate omu’ să cunoască ceea ce nici Fiul lui
Dumnezău nu cunoaște? D-apăi spune dumneata, frate Vajk, nu-i o neghiobie asta?

- Îți mărturisesc că asta am auzit. Și vorba asta vine de la un nefericit din naștere, pe nume Hieronim, despre care unii îl cred clătinat la minte, iar alții îl văd ca pe un sfânt și care mai înainte a spus că va muri regele Andrei în leatul de la facerea lumii 6743. Și asta înainte cu o vară ca regele să se ducă. Apoi a spus cum or veni cumanii și vor cere să-i lăsăm la noi. A mai spus cum or veni fratele Iulianu cu călugării săi deopotrivă, îndărăt din Magna Hungaria, că păgânii nu-i vor pristui. Așa că sunt mâhnit foarte ca să-ți spun aceste cuvinte, căci am dorit să-ți aduc vești mai bune astăzi. Dar nu sunt.

- Bine, bine, dar cum ar spune el, în ce chip s-ar adeveri Apocalipsul?

- Prin venirea mâncătorilor de oameni și de carne crudă…, cari li se spune tartari…, cari ar veni și ar nimici pre toți creștinii de aici și de mai încolo. Pre toți!

- Frate Vajk, dacă ar fi spusa despre ei, gândește-te că până la noi ei ar trebui să petreacă cale lungă, de săptămâni… Le-ar trece pohta. Mno, da’ câte popoare cu arme mai sunt până aci… Nu-ți face griji, dragă prietene! He-he… până și vântul de răsărit-miazănoapte când bate, apoi numai după o zi sau două vine vremea rea! Și îi vânt, care nu pune talpa pă pământ, ori trebe ca să treacă prin vaduri, prin munți, prin codri…, nu-i așa de lesne. Socotește că și eu cu oile, săracele, care nu-s oameni care au limbă ca să cârtească, trebe să merg agale, că le trebe apă, hrană, odihnă… No!

- Așa este, însă au venit vești de la oameni duși pe acolo că au pustiit încă de anul care a trecut, prin iarnă, cale de cinci zile, toate împărățiile de la răsărit și acum stau gătiți ca să ne vină nouă de hac. Ba că însăși căpetenia cea mare a lor – umblă spusa – ar fi cerut Craiului nostru să îngenuncheze în fața păgânului, că altfel…

- Fratele meu, prietenul meu, lasă-i acolo unde sunt. Sunt om bătrân. Multe am văzut. Ș-om mai vedea. Dar asta nu. Nicidecum. Ai uitat că trebe să cinstim ziua când ajungem la suta de ani? Hai, să trăiești! Să ne bucurăm de vinu aiesta acu’.

          Soarele asfințise. Vechii prieteni nici nu luaseră seama. După tocmeală și plată, Vajk și însoțitorii lui au fost rugați de bătrânul baci să înnopteze acolo, nu mai înainte de a trimite pe unul dintre argați ca să-i aducă la stână pe fiul său Paul și pe prietenul său mai în etate cu câțiva ani, Laurențius, fiul cneazului român Ioachim al Bihariei.

Spre apus, cerul era roșu sângeriu. În rest, lumea se gătea de mas. Sub cerul înstelat se auzea lătratul câinilor parcă din cealaltă margine de lume. Uneori, de sus, din adâncul codrilor celor întunecați chiar și ziua, răzbea câte un urlet de fiare. Pe unele le cunoștea Ioanu, pe altele nu. Și acelea care îi erau necunoscute, urletele acelea îi dădeau fiori reci prin șira spinării. Nu știa ce dihonie îi dă glas și unde o fi… Departe, departe… sau mai aproape? Oare știe de ei, de stână și o să vină la ei să-i devoreze? Și somnul nu voia să se adune cu gândurile astea…

 

(Fragment din romanul

în curs de apariție 1241 A. D.)

 

 

pagina 1 nov dec 2017.jpg

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.