top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Cronica literară arrow Memoria clepsidrei sparte (Gh. Glodeanu), nr.11-12(174-175),nov-dec 2017
Memoria clepsidrei sparte (Gh. Glodeanu), nr.11-12(174-175),nov-dec 2017 Print
Dec 10, 2017 at 11:00 PM

Gheorghe GLODEANU

MEMORIA CLEPSIDREI SPARTE 

Voicu D. Rusu este un om de cultură prestigios care, prin activitatea sa, și-a pus puternic amprenta asupra culturii sătmărene. Timp de mai multe decenii, a fost gazetar la „Cronica sătmăreană”, apoi la „Gazeta de Nord-Vest”, ceea ce a dus la o foarte bună cunoaștere a realităților și a oamenilor de pe aceste meleaguri. Un timp, a fost directorul Bibliotecii Județene din Satu Mare, fiind deschis la actul de cultură autentic și la achiziționarea cărților de certă valoare. Odată cu dezvoltarea televiziunilor locale, Voicu D. Rusu a devenit și un iscusit reporter, emisiunile sale alcătuind o reușită memorie culturală a urbei. Sunt lucruri cunoscute și apreciate de către cititorii și oamenii de cultură din orașul de pe Someș, cărora le-a dedicat întreaga existență. Mai puțină lume știe însă că Voicu D. Rusu este și un talentat prozator. Mai exact, un remarcabil povestitor. Un rapsod care își deapănă amintirile cu nostalgie atunci când se găsește în cercul intim al prietenilor. În mijlocul acestora se simte bine, iar atmosfera propice declanșează șirul confesiunilor. Este un om care a trăit și a văzut multe. Drept consecință, are ce povesti. I-am ascultat cu real interes relatările și l-am îndemnat să le transpună pe hârtie. A promis acest lucru, ba mai mult, mi-a spus că la momentul potrivit îmi va solicita o prefață. Din păcate, adesea, distanța de la vorbă la faptă se dovedește destul de lungă, iar lucrurile s-au derulat mult prea lent pentru ritmul accelerat al existenței cotidiene de azi. Când îl dojeneam prietenește, mă asigura că lucrează și că nu a renunțat la proiect. Fiecare scriitor își are propriul său ritm interior, iar lucrurile nu pot fi grăbite în mod artificial în procesul anevoios al creației. Oricum, nu contează răstimpul în care a fost elaborată o carte. Doar valoarea ei. M-am bucurat când am aflat că, în sfârșit, volumul îndelung așteptat vede lumina tiparului. Este vorba de un debut întârziat, dar care aduce în prim-plan un scriitor matur și un remarcabil povestitor. Nici nu putea fi altfel în cazul unui autor care a petrecut o viață întreagă scriind texte pentru ziarele centrale și locale.

Activitatea de gazetar l-a învățat pe Voicu D. Rusu să fie concis, să se exprime pe spații restrânse. Aceasta este una din trăsăturile esențiale ale volumului intitulat Nisipul clepsidrei sparte (Editura Inspirescu, Satu Mare, 2017). Cu toate acestea, cartea nu a apărut din senin. Fragmente au fost publicate în revistele literare (una din povestiri a văzut lumina tiparului în revista „Nord Literar”) sau au fost citite în ședințele de cenaclu, cucerind aprecierea unanimă a cititorilor și a ascultătorilor. Ajuns la vârsta senectuții, Voicu D. Rusu a trăit numeroase experiențe care l-au marcat și pe care simte nevoia să le povestească. Traseul său de scriitor este exact opusul colegului său de redacție de odinioară, Ion Bledea. Acesta din urmă a debutat cu un apreciat volum de proză scurtă, după care, din păcate, a renunțat la literatură de dragul jurnalisticii. Voicu D. Rusu a făcut gazetărie toată viața, pentru ca abia la senectute să se manifeste în mod plenar în sfera prozei. De parcă l-ar fi reținut ceva. De parcă ar fi avut nevoie de încurajări și de garanții că se găsește pe calea cea bună. Recenta culegere de povestiri reprezintă o confirmare ce vine să risipească orice îndoială.

Deși asistăm de multă vreme la hegemonia romanului, adevărata specie-rege a literaturii, Voicu D. Rusu a ales să se exprime într-o altă formă a epicului, povestirea. O specie care are bogate tradiții în literatura română. E suficient să amintim câteva nume de referință: Ion Creangă, I. L. Caragiale, Gala Galaction, Mihail Sadoveanu, Ion Agârbiceanu, Pavel Dan, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Ștefan Bănulescu etc. Sunt nume sonore, care obligă și care alcătuiesc tot atâtea referințe în domeniu. Bun cunoscător al literaturii române și al celei universale, Voicu D. Rusu și-a asumat poetica povestirii. Este vorba de o narațiune subiectivizată, cultivată pe spații restrânse, în care evenimentele sunt relatate din punctul de vedere subiectiv și limitat al povestitorului. Un povestitor ce poate fi martor, protagonist sau doar mesager al evenimentelor relatate. Narațiunea se limitează la un singur fapt epic, de unde prezența unui număr redus de personaje. Povestirea se caracterizează prin existența unor trăsături specifice, care o deosebesc de obiectivitatea mult mai accentuată a nuvelei. Ele pot fi identificate și în narațiunile lui Voicu D. Rusu: oralitatea, ceremonialul, crearea atmosferei în măsură să dezlege limbile, utilizarea gradației, arta dialogului, crearea unor personaje fabuloase etc. Marele maestru al povestirii care a fost Mihail Sadoveanu ne-a învățat că omul nu povestește oricând și oricui. Este nevoie de o atmosferă specifică, în măsură să declanșeze șirul confesiunilor. Mai mult, nu este suficient ca povestitorul să trezească interesul cititorilor/ascultătorilor săi. El trebuie să fie menținut pe tot parcursul relatării. De aici recursul la o savantă tehnică a gradației.

Volumul Nisipul clepsidrei sparte reunește 25 de povestiri. Ceea ce surprinde este faptul că narațiunile nu au titlu, secvențele narative fiind doar numerotate. Drept urmare, îi rămâne cititorului obligația de a reconstitui mesajul textului. Titlul cărții este simbolic, trimițând la problema timpului care trece ireversibil și la cea a memoriei. Scriitorul conștientizează faptul că singura modalitate de a salva de uitare un trecut revolut este creația, transpunerea pe hârtie a evenimentelor de odinioară. În felul acesta, povestitorul se transformă în rapsodul unui topos cu rezonanțe mitice. De altfel, toți marii prozatori ai lumii au devenit cunoscuți prin faptul că, pornind de la realitatea cotidiană, au reușit să creeze un spațiu imaginar propriu. Citind textele, constatăm că faptele de odinioară au rămas extrem de vii în memoria lui Voicu D. Rusu. Jorge Luis Borges, unul din scriitorii importanți preocupați de problema timpului și de cea a memoriei, are un personaj insolit numit Funes cel ce nu uită, eroul narațiunii cu același titlu. Un asemenea erou fabulos ne apare și Voicu D. Rusu, care retrăiește extrem de viu întâmplările de odinioară. Trimiterile la clepsidră și la timpul care trece implacabil le face autorul însuși într-o inspirată notă ce deschide cartea: „Clepsidra moștenită de la părinții mei s-a spart de bătrânețe într-o noapte, scurgându-și nisipul în tăvița de sub ea. Nu mi-a mai rămas decât să mângâi printre degete pulberea fină care îmi răscolește amintirile”. Cartea este dedicată amintirii tatălui prozatorului, Dumitru Rusu, care s-a stins din viață la vârsta de 84 de ani, chiar de ziua fiului său. Este vorba de un personaj cu o biografie neobișnuită, care a trăit dramele celui de-al Doilea Război Mondial în prima linie. Se pare că reputatul dascăl Dumitru Rusu a fost înzestrat cu un real talent de prozator, afirmație ce se sprijină pe un carnet de însemnări cu file îngălbenite redactat în timpul războiului din Peninsula Crimeea. Asemenea lui Marin Preda, Voicu D. Rusu nutrește un adevărat cult al tatălui, ființă mitologică ce îi marchează profund existența, îndeosebi anii copilăriei.

Povestirile lui Voicu D. Rusu mizează pe antiteza dintre un trecut fabulos și prezentul decăzut. Timpul mitic este cel al copilăriei, când existența familiei era dominată de figura mitică a părintelui protector, adevărat pater familias. Cu imaginea așteptării tatălui plecat pe front se deschide și prima relatare a prozatorului. Confesiunile îl poartă pe povestitor înapoi în timp, la vremea fabuloasă a copilăriei. Copilul este cel care așteaptă cu nerăbdare reîntoarcerea tatălui, mai ales că acesta a promis să îi aducă în dar o sabie căzăcească. Spre deosebire de copilul naiv și inocent, bunica își petrece timpul implorând prin rugăciuni bunăvoința divinității. Chiar dacă este laconică, scena întoarcerii tatălui este emoționantă. Revenirea nu are nimic eroic, deoarece războiul lasă urme adânci în sufletele combatanților, dar dincolo de lacrimi rămâne bucuria revederii. Tatăl se întoarce tras la față și obosit, iar sabia căzăcească rămâne doar un vis neîmplinit, unul din numeroasele vise pe care le-a destrămat viața. Părintele mărturisește faptul că fiul său a fost mereu alături de el, dar copilul nu îi înțelege cuvintele.

Povestirea insistă pe antiteza dintre trecutul mitic și prezentul decăzut. Reîntorcându-se în satul său natal (Terebești), povestitorul găsește un paradis devastat: „Ulițele satului în care m-am născut arată acum jalnic. Sunt mai tot timpul pustii, iar casele, cândva trainice, s-au gârbovit, gata de ruină. Cele mai multe sunt nelocuite și năpădite de volbură. Bătrânii satului s-au dus, iar tinerii s-au risipit prin lume. Vremea plenară a originilor este redescoperită doar atunci când naratorul mângâie nisipul clepsidrei sparte printre degetele cu care se închină. Doar Ziua morților devine un bun prilej de evocare a vremurilor de odinioară. Pe lângă imaginea arhetipală a tatălui, vărul Dumitru și badea Văsălică sunt alte personaje pitorești ale narațiunii. Îndeosebi badea Văsălică este un individ insolit, reconstituit prin forța de evocare a amintirii. Acest Don Quijote rural reușește să se facă de minune după ce meșterește vreo doi ani în podul casei sale, „inventând” o roabă rahitică. Dincolo de faptul că ajunge bătaia de joc a satului, personajul rămâne important deoarece, asemenea celebrului personaj al lui Cervantes, vorbește de nevoia omului de a crede în propriile sale himere, fără de care existența nu are niciun rost.

Povestitorul mângâie în mod simbolic nisipul clepsidrei sparte, iar atingerea lui declanșează procesul anamnetic, readucând în memorie un trecut revolut, aureolat mitic. Voicu D. Rusu povestește niște întâmplări trăite, pe care le repovestește cu calmul și seninătatea unui Homer contemporan. El este martorul inocent care, din perspectiva copilului, a asistat la niște evenimente dramatice ce nu se pot uita. Oamenii s-au confruntat cu teroarea istoriei, trăind experiențe existențiale decisive. Cei norocoși au supraviețuit războiului și, fericiți, s-au întors acasă, unde își deapănă preaplinul memoriei. Din păcate, istoria nu se dovedește prea blândă cu oamenii locului nici după război, deoarece încep abuzurile teribile din perioada „obsedantului deceniu”, când până și o glumă nevinovată putea deveni motiv pentru cătușe. Voicu D. Rusu spune povestea inginerului I. B., care a fost condamnat pentru pretinsele sale simpatii legionare, fiind denunțat tocmai de tânăra lui soție, care se dovedește a fi ofițer de securitate. Tatăl acestuia merge să își viziteze fiul aflat în detenție la Poarta Albă, dar nu i se permite să îl întâlnească. Necunoscând realitățile cumplite din temnițele românești, cei rămași acasă îi reproșează faptul că a făcut atât drum și nici măcar nu i-a lăsat pachetul pe care i l-a dus. Nu s-a putut. După ieșirea din detenție, inginerul a trebuit să trăiască în domiciliu forțat la Constanța, de unde, până la urmă, a reușit să scape pe un vapor străin, pierzându-i-se urma definitiv.

Surprinde structura duală a povestirilor, ceea ce facilitează jocul perspectivelor temporale, alternanțele dintre trecut și prezent. La fel ca în fabule, avem o povestire inițială, apoi, după o pauză marcată grafic, urmează morala sugerată de omul de azi. Una dintre narațiuni zugrăvește reacția sătenilor la moartea lui Stalin, care a devenit o întruchipare a răului absolut. Ce nu e în stare să înțeleagă copilul de odinioară pricepe omul de azi. De aici concluzia amară: „- Ești prea mic ca să înțelegi. Auzisem de multe ori vorbele astea, care îmi retezau curiozitatea. Mi-am dat seama, peste ani, că în perioada aceea, pentru români, deznădejdea și ura purtau numele lui Stalin. Apoi, deznădejdea și ura au rămas aproape aceleași, dar purtau alte nume. Românești”.

O altă experiență dramatică vizează colectivizarea forțată. Voicu D. Rusu știe să redea atmosfera unui timp infernal, din care, la momentul respectiv, nu a înțeles mare lucru. Dar a fost martor la represiunile epocii și a văzut ce au pățit pretinșii chiaburi, cei care nu s-au dat cu comuniștii.

Mutarea la oraș nu îl face fericit pe copilul obișnuit cu paradisul său rural. Nu se revoltă, dar rămâne cu nostalgia vieții de la țară. Este un elev silitor, dar, la serbările școlare, nu scapă de versurile de propagandă ale timpului. La liceu, în locul osanalelor dedicate „celor mai iubiți fii ai poporului”, are curajul să recite una din poeziile religioase ale lui Mihai Eminescu, iar gestul produce un imens scandal și are drept consecință exmatricularea elevului recalcitrant timp de o lună.

     De regulă, narațiunile urmează firul cronologic al principalelor etape ale vieții: copilăria, anii de școală, studenția, activitatea de gazetar, senectutea. Morala ce se desprinde din aceste povestiri este aceea că viața trebuie trăită așa cum este ea, iar individul trebuie să își accepte destinul. Sunt concluziile omului ajuns la senectute, din poveștile căruia răzbate regretul că nisipul din clepsidră se scurge implacabil și nu iartă pe nimeni.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.