top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Vitrina arrow Cărți prezentate de Vasile Morar si de Ionită G. Andron, nr.11-12(174-175),nov.dec 2017
Cărți prezentate de Vasile Morar si de Ionită G. Andron, nr.11-12(174-175),nov.dec 2017 Print
Dec 10, 2017 at 11:00 PM

Vasile MORAR

ÎNCEPUTUL POEMULUI PERPETUU

          Eram convins, cu un orgoliu bolovănos, ce-i drept, că despre Maramureş, despre  lumea literară din Maramureş ştiu totul sau aproape totul. Cum curg apele, unde sunt agăţate stelele, unde au cuiburi pitulicile, cum îşi fac şerpii mărgeaua. Ce să mai zic de extraordinarii lăsați să-şi poarte fiecare crucea pe umăr cum poate? Dar nu! Am cunoscut la sfârşitul lunii mai a anului de graţie 2017 o extraordinară poetă, cu un nume pe care-l pui, când îl auzi, lângă inimă, de frumos ce sună: Doina Rândunica Anton. Poetă solară, cu umor: „Femeile inteligente se cunosc/după cât de bine ştiu/să se prefacă”. Ei, chiar aşa, Rândunica? Îmi stârnise atâta curiozitate poeta, încât îmi venea să mă desprind din grupul cu care eram şi să-i parcurg, vorba ştiută prea repede-nainte, cartea. De fapt, jumătatea, pentru că, de cealaltă jumătate se ocupă poetul Marin Slujeru. Surpriza a fost pe măsură. De mult mă bate gândul să pun bazele unui „Poem perpetuu”. Văd, cu regret şi bucurie în acelaşi timp, că poeta Doina Rândunica Anton mi-a luat-o înainte. Poezia sa vine una după alta, fără titluri, doar cu litere mari. Şi-am mai zis, acum doar întărind spusele de atunci, că D. Rândunica Anton, în cartea În ce mă priveşte (Editura Valea Verde, Sighetu Marmaţiei, 2015), este o peisagistă profundă care, în loc de culoare, foloseşte cuvântul cu efecte tulburătoare. Afirmaţia nu este limitativă, dimpotrivă: „Cosaşii dorm obosiţi/Ploaia moţăie/Te văd la semafor/Mi se brodeşte oare de-un verde?”, „Luna tremură în râu/a văzut lupul”, „Stau lângă troscoţel şi plâng/La răsărit soarele/coace cozonaci”, „Mama face cocoşi în grădină/Duminica se spală pe cap cu apă de ploaie/Gherghinele sar peste gard”. Şi această fixare în cadru a detaliilor continuă mult timp pentru că tabloul e grandios şi poeta vrea să atingă totul. Mă întrebam, cuprins de o anumită îngrijorare care creştea: o femeie atât de frumoasă să fie fixată doar în tabloul uriaş pe care-l clădea vers cu vers? Fiorii dragostei apar: „Fluturi de noapte pe drum/-Aşteaptă-mă!”.

Dragostea este însă atât de discretă de parcă poeta nici n-o bagă în seamă, revenind la vechea ei îndeletnicire - peisajul: „Cuiburi goale: bufniţa cuminte/priveşte/Luna din măr”. Dar din nou iubirea: „Râul scânteiază/iubirea închide ochii”. După această destăinuire parcă se sperie, trimiţându-şi mesajul spre realitate, convinsă că despre dragoste nu se cade să vorbeşti în piaţa publică, „Sub Arcul de Triumf/elegantă, toamna”. Apar apoi semnele morţii. Poeta însă nu-şi propune să vorbească despre  moarte, ci vrea doar să ne amintească că ea există: „Cu ochii căprui/Moartea o scapă din braţe”. Dar cine poate învinge moartea în afară de dragoste. Tulburător de frumos este spus acest lucru! Ce poetă, ce versuri! „Mă atingi în treacăt/Pe şira spinării/Îmi înfloresc crinii”; „Bărbatul umple aerul/Cu lumina dorinţei/Irişi sfioşi răsar din femeie”. Nu mai ştii, cu cât intri în poeme, să te laşi încântat de întreg sau să zăboveşti la detalii: „O căpşună cade/Nu mai aşteaptă”; „Pe metereze nici vântul/Nu mai încape între noi”. Şi nu pot să nu mă întreb de ce această poetă tace de atâta timp, e atât de discretă! Pentru că: „Nu pot să nu scriu/Inimii mele i-au crescut degete”. Am dorinţa ciudată să citez totul pentru a-mi motiva încântarea că am întâlnit o poetă tulburătoare, care deschide cu fiecare vers porţi discrete spre frumuseţe, spre poezia mare: „Tăia lemne/Cădea rostogolindu-se în iarbă/Seva ucisă” ori „Nu mă mai căuta/zice el/Bine. Trimit un înger/Zice ea”. Senzualitate: „Pe un ram de rozmarin/Pene de porumbi/La rochiţa ei de in/Dezbumbaţi/Doi bumbi”. Gingăşie: „Pe glezne/Brăţări gingaşe/Sărutările”. Delicateţe: „Umblu prin ceaţă/Veneţia miroase ca tine/Când te trezeşti”.

Apoi o schimbare spectaculoasă de planuri, cu o naivitate stăpânită: „Voiam spre ţările calde/Dar am încurcat răscrucile/Mă ninge năbădăios”. Iubirea care mai apare e una postumă, cheltuită, mărturisită cu răceală, cu detaşare chiar: „Pădurarul mi-a făcut/o pereche de saboţi/Trecuse vremea iubirii”. Vindecată, rosteşte cu distanţare, poruncindu-i inimii: „Punte astrală/e inima mea/Leagănă-te!”. „O femeie gata feliată/Stătea între ei/Lui i s-a feliat/Doar bărbăţia”.

La urma urmei, de ce să înţeleg eu totul! Mai spicuiesc câteva mostre de poezie încântătoare: „Prinţesa de sticlă/Priveşte prin sticlă/Mă vede/Şi nu ştie/Că-i sunt/Rândunică” ori „Linia sânilor lasă/În mâinile tale, mătasă”. Şi încă un argument: „Când vara prin lanuri suspină/coapsa prelung se închină/În palma ta lină”. Recitind ce mi-am notat, citind, nu-mi dau seama ce am realizat: mi-am pus mintea critică să lucreze pe text sau mi-am scăpat inima din frâu şi ea s-a bucurat cu voce tare de frumuseţea tulburătoare a poeziei Doinei Rândunica Anton? La urma urmei, ce e poezia şi care e rostul ei? Cine nu e în stare să se bucure, să trăiască frumuseţea versului să nu-şi piardă timpul citindu-i volumul!

Şi pentru că  poeta scrie o poezie de o simplitate nobilă, puţin încifrată, gândită în tehnica cercului, în care autoarea adună şi adaugă mereu întregului încă o imagine, încă un detaliu, care sporesc farmecul de cristal al tabloului. O privire grăbită şi superficială n-ar sesiza că poezia acestei autoare de poezie adevărată este complexă. Liniile tabloului sunt trase cu fermitate, sigure şi conturate, dar între ele tematica este diversificată. Dragostea, moartea, naşterea sunt temele mari ale poeziei de totdeauna. O poetă pe care provinciile noastre prăfuite şi critica noastră adormită şi părtinitoare o ţin ascunsă, neluată în seamă... În timp ce poeţi prefăcuţi şi înguşti şi poete decoltate bine, mai ales la talent, fac un tărăboi ruşinos!

Zbor înalt, Rândunica!

 

Ştefan HAIDUC

Ioniţă G. ANDRON

(n. 20 aprilie 1917, Racşa – m. 23 aprilie 1989, Negreşti Oaş)

          Uneori, între anumiţi oameni şi locurile în care aceştia vieţuiesc se înfiripă nişte relaţii mai aparte, prin legături nevăzute, dar statornice. O astfel de relaţie s-a zămislit între Ţara Oaşului, acest ţinut de o frumuseţe şi o originalitate aparte, şi Ioniţă G. Andron, personalitate complexă: avocat, strălucit artist fotograf, pasionat etnograf, dăruit cărturar.                                                                  

S-a născut în satul Racşa, din dragostea tatălui său, preot, şi a mamei sale, învăţătoare, descendenţă semnificativă, căci Biserica şi Şcoala sunt temeiurile existenţei noastre; credinţa naşte nădejdea şi şcoala – temeiul muncii de zi cu zi. I-a fost dat „domnului Ioniţă”, cum îl alintau răcşenii, să fie lujerul viguros prin care acest ţinut şi-a pompat sevele înspre lumină şi nemărginire. Dar prin ce ecluze sangvine s-a realizat acest transfer, ce resorturi intime au făcut posibilă această alegere? Ele rămân ascunse, ca la orice miracol, dar s-a dovedit peste ani că alegerea a fost cea mai potrivită.

Satul tradiţional oşenesc şi-a prelungit existenţa până pe la mijlocul secolului al XX-lea, dar multe aspecte ale acestei lumi ce-şi trăia ultimele forme de manifestare au fost salvate pentru veşnicie prin apariţia proverbială, în acea clipită a istoriei, a celui ce va deveni celebrul artist fotograf al acestui ţinut, Ioniţă G. Andron, ce l-a ridicat pe oşanul din vremurile sale la rangul de simbol istoric: cu o intuiţie de mare artist, şi-a dat seama că oamenii în mijlocul cărora îi este dat să trăiască, oşenii, sunt urmaşii dacilor liberi, imortalizaţi în basoreliefurile de pe Columna lui Traian. Ca o confirmare, istoricul Constantin C. Giurescu ilustrează perioada dacică  din Istoria românilor cu fotografii de Ioniţă G. Andron. Mai mult decât atât, Institutul Omului din Paris şi-a propus să reproducă imaginea emblematică a omului ancestral tot după fotografii ale acestui artist. Astfel, oşanul devine simbol şi emblemă ale omului universal. A lăsat pentru veşnicie un adevărat tezaur, câteva zeci de mii de clişee, din care marea majoritate nu sunt valorificate.                                                                                           

A iubit şi a slujit Ţara Oaşului ca nimeni altul, bătându-i toate cărările, cunoscându-i oamenii şi locurile, scormonind cu privirea mereu vie, selectând imagini semnificative, lăsând în urmă o operă monumentală, compusă din peste 70.000 de clişee fotografice despre lumea noastră oşenească.                   

Prin tot ceea ce a făcut, s-a situat, simultan sau succesiv, în două domenii total diferite: domeniul documentarului şi al artisticului, al înmagazinării informaţiei despre o lume pe cale de dispariţie, o lume care îşi trăia ultimele forme de existenţă, înscrise de secole în nişte tipare întărite prin credinţă, obiceiuri, tradiţii. Clipa de eternitate surprinsă de aparatul de fotografiat poartă în sine un timp ancestral, un timp suspendat într-o istorie fără hotare. Ştie că este un martor care are o obligaţie morală de a depune mărturie peste vreme, dar reuşeşte mai mult decât atât: el proiectează în eternitate această lume. Nu este un narativ sec, care notează, imortalizează fapte, chipuri, peisaje, ci descoperă mereu acea căldură interioară, care străluminează aceste chipuri. Am putea spune că recompune acea arhitectură a luminii lăuntrice. Ceea ce ar fi putut fi un act pasiv, o simplă relatare, devine înnobilat, transfigurat de puternica implicare afectivă.                                                                                                

A imortalizat pentru veşnicie frumuseţea peisajului oşenesc, dar, mai ales, chipuri de oameni, surprinşi în cele mai diferite ipostaze ale vieţii. Cu o intuiţie de mare artist, şi-a dat seama că oşenii sunt continuatorii dacilor liberi, imortalizaţi pe Columna lui Traian. A descoperit cu uimire şi fală că trăieşte printre nişte oameni mândri de strămoşii lor şi care îşi poartă cu demnitate fiinţa prin veacuri. Eroii fotografiilor sale sunt oameni simpli, istoviţi de trudă, dar însetaţi de viaţă. De aceea, îi priveşte cu multă dragoste şi îi învăluie cu multă căldură sufletească, prezentându-i într-o lumină maiestuoasă, solemni în simplitatea lor, nobili ca nişte voievozi desculţi, cu luceferi în crăpăturile palmelor şi cu privirea aţintind nemărginirea.

 

(Fragment din volumul

Om şi destin în mentalitatea populară

din Ţara Oaşului, în curs de apariție)

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.