top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Varia arrow Prietenii literare: Liviu Rebreanu și Camil Petrescu (II)(Daniela Sitar-Tăut)nr11-12nov-dec2017
Prietenii literare: Liviu Rebreanu și Camil Petrescu (II)(Daniela Sitar-Tăut)nr11-12nov-dec2017 Print
Dec 10, 2017 at 11:00 PM

Daniela SITAR-TĂUT

PRIETENII LITERARE:

LIVIU REBREANU ŞI CAMIL PETRESCU (II)

 

          Despre Patul lui Procust, al doilea roman de mare succes al prietenului său, se exprima fără dubii: „E un roman adevărat, pasionant şi vibrant de viaţă. Cine a început să-l citească nu se poate opri până la sfârşit. E o lume întreagă. Rotunjită, vie, caldă, care-şi trăieşte viaţa ei de durere şi bucurii. Dar aici, în cadrul unor simple însemnări, nu e nici locul şi nici momentul să scoatem în evidenţă calităţile excepţionale care înalţă romanul d-lui Camil Petrescu deasupra romanelor celebre. Se vor găsi critici care să-şi facă datoria întreagă faţă de o operă excepţională. Aici, acum, s-a exprimat numai bucuria unui cititor care a întâlnit o carte nouă şi rară1.

Rebreanu îl aprecia intens pe Camil Petrescu şi pentru faptul că acesta nu era un artist intuitiv, ci un teoretician al romanului. La 11 noiembrie 1935, acesta scrie în jurnal: „Pe urmă am luat 12 ceşti de cafea neagră şi 6 pentru cafea cu lapte de la «Gospodina» Câmpineanu. S-a ataşat acolo şi Mitric, apoi Camil Petrescu, căruia i-am lăudat studiul despre Proust din Revista Fundaţiilor [Regale]2.

Romancierul Camil Petrescu a reuşit să-și demoleze detractorii și reticențele publicului prin două creații remarcabile. În vreme ce majoritatea aprecia virtuțile epice ale acestuia, creatorul de piese de teatru era umbrit și foarte puţini intuiau valoarea dramaturgului Camil Petrescu. Rebreanu însă saluta tocmai aceste virtuți. La 10 octombrie 1928, într-o miercuri, la Capşa, Camil îi solicită lui Liviu Rebreanu să-i dea votul pentru a fi ales în Comitetul de lectură al Teatrului Naţional. Acesta, angrenat în tot felul de obligaţii, refuză vehement, pentru ca, doar câteva zile mai târziu, la 16 octombrie, să noteze în jurnal: „Duminică după-amiază a fost adunarea Societăţii Autorilor Dramatici pentru alegerea unui membru în comiterul Teatrului Naţional. […] Eu am votat pe Camil Petrescu, căruia îi făgăduisem3.

Drama lui Camil, Danton, gigantescă, în douăzeci  de tablouri, era dificil să descopere un director care să îndrăznească punerea în scenă. Şi Camil, care niciodată n-a permis cuiva să-i facă cea mai infimă observaţie în privința vreunei creații, i-o încredințează lui Rebreanu, care scrie în jurnal, la 21 august 1930, într-o joi: „Camil Petrescu mă duce până acasă şi-i dau piesa Danton, revăzută şi ciopârţită de mine4. Peste aproape zece ani, la 27 mai 1939, într-o sâmbătă, Rebreanu putea să puncteze, cu satisfacţie: „Premiul naţional de dramă s-a acordat azi lui Camil Petrescu prin marea mea stăruinţă5. Din comisia de premiere făcuseră parte: Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Mihail Sorbul, George Murnu ş.a. şi fuseseră luaţi în discuţie Mircea Rădulescu, Victor Ion Popa, Zaharia Bârsan, Lucian Blaga.

Iar la începutul lunii martie 1943, Liviu Rebreanu, intrigat de cele afirmate de Camil într-un interviu, în care se lamenta în continuare de lipsa de comprehensiune și de mefiența lumii teatrale faţă de creaţia sa, îl vizitează acasă şi îi solicită o piesă pentru Teatrul Naţional. „I-am arătat [spune Camil] sertarele încărcate de manuscrise matematice şi i-am repetat hotărârea exprimată în acel interviu, de a rupe orice legătură cu literatura şi scena. I-am explicat că atmosfera în teatru mi-e atât de ostilă din pricina aşa-zisei prese de specialitate, încât practic vorbind, nici n-ar fi posibilă reprezentarea vreuneia dintre piesele mele fără să se işte din nou scandal... I-am amintit sub ce teroare a fost scoasă de pe afiş piesa în 1926. Mi-a răspuns că el nu e un director care să se impresioneze de isteria estetică a presei teatrale. În cele din urmă, ca un argument hotărâtor, i-am amintit că în notele care însoţeau publicarea Mioarei în volum, anunţasem că faţă de ostilitatea intelectualităţii româneşti, de lipsa unui cât de mic semn de înţelegere, luasem hotărârea de a nu mai scrie şi de a nu mă mai ocupa niciodată de teatru... Mi-a ripostat că au trecut de atunci 17 ani, că orice hotărâre e supusă revizuirii. A amintit anume că în 1937 s-a reluat Suflete tari, care a făcut un important număr de spectacole. I-am răspuns că nu pot împiedica fără motiv teatrul naţional să-şi reia piesele din repertoriu. Atunci mi-a propus să reia chiar Mioara6.

Intransigența lui Camil pare a se fi diluat:

„- Va fi din nou scandal.

- N-are nicio importanţă, cu condiţia să-ţi fii singur director de scenă”7.

Nu e deci de mirare că atunci când Rebreanu s-a decis să editeze o revistă, pentru a nu fi marginalizat în mişcarea literară, s-a gândit mai întâi la Camil. La 25 ianuarie 1932, într-o luni, Rebreanu nota rezultatul tratativelor în jurul revistei „România literară”: „Deocamdată, azi-dimineaţă, am avut o convorbire cu Camil Petrescu, cu care mă înţeleg mai repede, cu toate că şi el râvneşte să aibă o preponderenţă. În plus, e unul care mi-a dat dovezi reale de prietenie. Mi-a dat unele nume de tineri pentru redacţie: I. Cantacuzino pentru proză, Eugen Ionescu pentru poezie - critica oficială. Sebastian va face un studiu asupra lui Cezar Petrescu. Cicerone Teodorescu critic teatral, Andrei Tudor, muzica. Ar urma să colaboreze apoi toţi tinerii noştri, dar cu o condiţie prealabilă: sânt tabu aici Goga, Arghezi, Sorbul, Camil şi eu; sânt de pus la punct toţi colaboratorii «Gândirii» şi în special Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Vianu, Dragnea, Blaga, Gib Mihăescu etc. El a pus aici şi pe Ion Barbu şi Ionel Teodoreanu, pe care eu însă nu vreau să-i socotesc dincolo de barieră. Delimitarea va fi respectată scupulos. Ceilalţi sânt indiferenţi şi vor fi trataţi după împrejurări. El are ceva cu Ion M. Sadoveanu, că ar vrea să-l mai zgâlţâie niţel băieţii, fiindcă ocupă prea mult spaţiu oficial, dar nu-l vrea înjurat numai, ci şi lăudat, şi deci colaborator cu articolul. De asemenea, cu Mavrodi: când caldă, când rece...8.

Rebreanu avea un real atașament şi pentru polemistul Camil Petrescu. E puțin relevat faptul că Rebreanu, sub aparența sa apolinică, domoală, camufla un spirit rebel, repercutat pregnant în fiece palier al operei sale. Şi, ca un veritabil cunoscător de oameni, similar lui Caragiale, Rebreanu aştepta ca ceilalţi să se descopere: „Îi creau însă foarte bună dispoziţe anumite cancanuri, anumite intrigi — ne spune Han —, fie că erau asupra unor bărbaţi, fie că erau asupra unor femei. Atunci Rebreanu dădea drumul râsului pe care... şi-l oprea în guşă...9. Vulcanicul şi catastrofalul Camil Petrescu nu putea să-l lase indiferent: „Mi-aduc aminte — ne transmite undeva Eugen Jebeleanu — cu cât interes urmărea şi cât îl amuzau polemicile lui Camil Petrescu, pe atunci şi el un tânăr, o leacă mai copt, împotriva diferiţilor energumeni ai epocii. «Ce-a mai spus Camil?» — era una dintre întrebările obişnuite, iar râsul satisfăcut — răsplata cuvenită ineligenţei10.

Divorțul ireconciliabil de Lovinescu, critic, pentru care Rebreanu, un creator, nu putea avea prea mare comprehensiune şi cordialitate, se definitivează în momentul în care acesta acceptă să editeze în revista sa, „România literară”, macroeseul lui Camil Petrescu, Eugen Lovinescu sub zodia seninătăţii imperturbabile. Tot atunci, când tânărul Eugen Ionescu îi solicită să-i faciliteze tipărirea unui articol denigrator la adresa Patului lui Procust, Rebreanu refuză vehement.

Când, în primăvara anului 1936, Camil doreşte să se căsătorească cu Cella Serghi, de religie mozaică, Rebreanu acceptă chiar să-i boteze pe viitoarea mireasă! Mariajul n-a mai avut însă loc.

La rândul său, Camil Petrescu s-a aflat permanent alături de Rebreanu în toate luptele pe care acesta le-a dus cu o sumedenie de inamici, fiinţe lipsite de verticalitate, despre care învederatul ardelean patriot spunea că în posteritate nici servitori n-ar putea să-i fie. Şi n-a obosit niciodată să semnaleze injustiția crasă de-a nu-l face pe Liviu Rebreanu academician. În „Gazeta”, la 26 mai, 1935, sub titlul Liviu Rebreanu nu a fost ales la Academie, problematiza asupra menirii Academiei înseşi: „În ceea ce priveşte secţia literară avem impresia că se comite o mare greşeală pe care Academia model, cea franceză, o evită cu grijă... Academia română pierde legătura cu generaţia care vine după ea... Şi e grav... Se poate ajunge la un penibil hiatus intelectual... Ştim toţi că de la o vârstă încolo un scriitor pierde contactul direct cu literatura, mai ales când joacă un mare rol politic şi nu mai poate urmări ÎN INTIMITATEA LUI procesul creaţiei naţionale... În mod firesc un mare scriitor, în vârstă, se restrânge în el însuşi, devine tot mai blazat şi mai neîncrezător... tot mai... filozof.

Iată de ce orice academie are nevoie de doi-trei reprezentanţi mai tineri, ai noilor frământări literare, de animatori pasionaţi, aşa cum însuşi d. N. Iorga ori V. Pârvan, aleşi membri cu mult înainte de 40 de ani, au fost la timpul lor.

[...] Azi Liviu Rebreanu şi Arghezi, care nu vor putea fi evacuaţi din apartamentele lor, proprietate definitivă, în blocul istoriei literare, ei, nemuritorii de mâine, sunt nesocotiţi de nemuritorii oficiali de azi...

Un poet şi un creator de istorie ca d. Octavian Goga ar putea reîntemeia Academia Română, dacă ar dori cu adevărat... şi trebuie s-o facă...

E încă una din consecinţele unităţii naţionale, la care d-sa a colaborat atât... cu care face corp...11.

Pentru ca la scurt timp, cu ocazia împlinirii de către Rebreanu a vârstei de cincizeci de ani, să revină asupra subiectului:  „Autorul lui Ion împlineşte cincizeci de ani... Nu va fi sărbătorit ca un actor, cu discursuri, banchete, cu împroprietărire, cu «Steaua României»; cu un turneu în provincie, de asemeni, ca fiecare prefectură şi comună să repete sărbătorirea de la Bucureşti.

Liviu Rebreanu e prea mare scriitor ca să i se aplice acest regim. Aniversarea lui e mai mult o sărbătoare de familie. Aşa de altfel se şi simte el bine... Nu e un scriitor care să iubească mai mult acest meşteşug al scrisului, mai împăcat cu satisfacţiile pe care literatura le poate oferi devotaţilor ei, mai rece la onorurile din afară...

[…] Cărţile şcolare, cele bine făcute, de mult nu se pot lipsi de sprijinul prozei lui…

Singură Academia Română nu-şi înţelege interesele, continuând o nefericită tradiţie care vrea ca nici Eminescu, nici Caragiale să nu fi fost printre cei preţuiţi de ea, îşi îngăduie ciudata linişte, somnolenţa intelectuală, de a nu fi aflat despre Liviu Rebreanu…12.

În cele din urmă, românul, bine portretizat de Camil Petrescu, a descoperit resurse să-i aleagă la Academie pe ambii. Iar prietenia lor merge deschisă în faţa pos-terităţii să ne releve nouă, contemporanilor, precum şi succesorilor noștri, şi faţa bună a unei lumi nu prea bune, dar nici tocmai rele de tot: România interbelică.

 

1. Răspunsul lui Liviu Rebreanu, România literară, II, nr. 56, 11 martie 1933.

2. Rebreanu, Opere, 17 (ed. N. Gheran), p. 252.

3. Ibid., p. 36; Ibid., p. 117.

4. Ibid., p. 302, Camil Petrescu, Addenda la Falsul tratat, în Teatru, vol. III, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1947, p. 497-498.

5. Camil Petrescu, Addenda la Falsul tratat, în Teatru, vol. III, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1947, p. 498.

6. Rebreanu, Opere, 17 (ed. N. Gheran), p. 190.

7. Oscar Han, Liviu Rebreanu, Amintiri despre Liviu Rebreanu, Editura Junimea, Iaşi, 1985.

8.Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Gazeta, II, 567, joi, 28 noiembrie 1935.

9. Camil Petrescu, Liviu Rebreanu nu a fost ales la Academie, Gazeta, II, 359, duminică, 26 mai 1935.

10. Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Gazeta, II, 567, joi, 28 noiembrie 1935.

11. Camil Petrescu, Liviu Rebreanu nu a fost ales la Academie, „Gazeta”, II, 359, duminică, 26 mai 1935.

12. Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, „Gazeta”, II, 567, joi, 28 noiembrie 1935.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.