top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Depărtare; La coafor; Iarba pisicii ș.a.(Anca Goja), nr.11-12(174-175),nov.dec 2017
Depărtare; La coafor; Iarba pisicii ș.a.(Anca Goja), nr.11-12(174-175),nov.dec 2017 Print
Dec 11, 2017 at 11:00 PM

Anca GOJA

DEPĂRTARE

 

          O vedeau ieşind din bloc la douăsprezece şi un sfert fix, păşind nesigur pe trotuar, cu vântul răvăşindu-i buclele scurte, albe ca vata, şi îndreptându-se spre staţia de autobuz. Aştepta treizeciul şezând pe bancă, ţinând în braţe geanta mică, de lac, şi urca întotdeauna pe scara din faţă, uneori ajutată de câte un călător milos. Cobora la staţia de pe bulevard şi se aşeza pe băncuţa de lemn din apropiere. Nu încerca niciodată să intre în vorbă cu nimeni, nu privea oamenii care se perindau prin faţa ei, nu butona telefonul. Pur şi simplu privea. Privea înainte, spre maşinile care treceau una după alta pe stradă şi spre magazinul Mega Image de vizavi. Câteodată, vreun trecător o întreba dacă se simte bine sau vreo femeie cucernică o privea lung şi apoi schiţa un gest spre portmoneu, dar bătrâna părea a avea gândurile duse pe altă lume, inaccesibilă oamenilor de rând.

          Stătea pe banca aceea exact o oră, de la treisprezece la paisprezece. Apoi lua din nou treizeciul, de data aceasta în sens invers, cobora la staţia din apropierea blocului ei şi se îndrepta şontâcăind spre casă.

          Zi de zi, de lunea până vinerea, făcea acelaşi lucru. Oamenii din cartier se obişnuiseră cu ea, dar nu reuşeau să înţeleagă ce avea în cap bătrâna aceea ciudată.

          Femeia trăia singură într-o garsonieră, la etajul întâi. Avea o pisică tărcată, un televizor şi un telefon mobil vechi. Câteodată, seara târziu, telefonul suna şi în difuzor se auzea vocea unui bărbat.

          - Alo, mamă? Ce faci? Ţi-ai luat medicamentele? Astăzi iar m-am gândit la tine. În pauza de masă, în timp ce-mi mâncam prânzul din caserolă, mă uitam pe fereastra biroului meu. Număram maşinile care treceau pe bulevard, prin faţa magazinului Mega Image, dar de fapt te vedeam pe tine, îţi auzeam vocea puţin aspră şi îţi simţeam mirosul de ceapă al degetelor care mă mângâiau pe creştet. Mamă, nu vreau să mă plâng, mi-e bine aici, dar eşti atât de departe! Stau toată ziua închis în birou, nu văd pe nimeni în afara celor câţiva colegi, doar bucăţica aceea searbădă de lume, bulevardul şi megaimajul, şi mă gândesc că te-am lăsat singură când aveai cea mai mare nevoie de mine. Când a murit bătrânul, ar fi trebuit să mă mut înapoi sau să te aduc aici, dar eu n-aş fi găsit niciun post ca lumea în orăşelul ăla prăfuit, iar tu n-ai vrut să-ţi părăseşti casa. Acum nu pot să dorm şi mă perpelesc întrebându-mă dacă tu te mai gândeşti cu dragoste la mine.

          Femeia îşi dezvelea dinţii falşi, îşi întindea buzele uscate într-un zâmbet şi spunea, cu voce hârâită:

          - Să mănânci tot din farfurie, să nu-l superi pe tată-tău.

 

LA COAFOR

          - Hai!

          Femeia cu plete de zână, 35+, cu un tricou negru cu sclipici, de sub care i se ghicea sutienul întins pe sânii generoşi, îi făcu semn să se apropie. Se ridică cu greu, cu genunchii nesiguri, făcu doi paşi şi se aşeză pe scaun, potrivindu-şi gâtul în spaţiul special din suportul cu care era prevăzută chiuveta. Încercă să se relaxeze, în timp ce Zâna începu să îl duşeze pe creştet, întrebându-l cu o voce maternă:

          - E prea caldă?

          Iar el, cu vocea-i în schimbare pe care nu putea să o suporte, îngăimă un:

          - Nu, e perfectă.

          Apoi simţi şamponul rece pe vârful creştetului şi degetele ei masându-i expert scalpul, savură senzaţia unghiilor geluite pe pielea cefei şi auzi muzica latino răzbătând din difuzor. Ar fi vrut să-i spună să nu se oprească, să coboare spre spate şi să-l scarpine ca pe un purcel rozaliu; el ar fi stat cuminte şi ar fi scos din când în când mici grohăituri de plăcere. Apoi simţi cum îi înfăşoară un prosop aspru în jurul capului şi îi cere să se aşeze pe celălalt scaun. Acum avea în faţă o oglindă mare, în care putea să o urmărească fără ca ea să-şi dea seama. O văzu cum îi şterge părul cu prosopul, apoi cum i-l descâlceşte cu piaptănul şi îi face cărare pe o parte. În timp ce cu o mână femeia ţinea piaptănul şi cu cealaltă mânuia foarfeca, el îi simţea sânii lovindu-i-se de umăr şi îi mulţumea lui Dumnezeu că avea peste haine o pelerină, astfel că prohabul nu era la vedere. Îi simţea răsuflarea caldă în ureche şi ar fi vrut să aibă puterea să se ridice, să o ia de mână şi să o ducă la el acasă. Îl uscă cu föhnul şi imaginea de băiat şmecher pe care băiatul o văzu în oglindă îl făcu să se simtă invincibil. O auzi spunând:

          - Eşti gata! treizeci lei.

          Și tocmai se pregătea să o invite la o cafea la barul de lângă, când o auzi spunând:

          - Hai!

          Și văzu un bărbat 30+ aşezându-se pe scaunul din faţa chiuvetei. Ea dădu drumul la duş şi îl întrebă:

          - E prea caldă?

          Și apoi o văzu cum îi masează expert scalpul, cum îl scarpină încet pe ceafă cu unghiile geluite.

          Lăsă banii pe tejgheaua de la oglindă şi ieşi val-vârtej. Când se văzu afară, în aerul rece de toamnă, scrâşni printre dinţi:

          - O curvă!

 

IARBA PISICII

 

Se uită la cutia în care semănase iarbă pentru pisică şi în care răsăriseră doar patru fire – fir-ar al naibii, îşi promisese că nu va mai cumpăra marca aceea de iarbă, nici data trecută nu răsărise ca lumea – şi se gândi că uite, aşa suntem şi noi, oamenii, pornim la drum în număr mare, dar doar câţiva reuşim în viaţă. Îşi aminti de adolescenţă, când umbla în haine negre şi rupte şi fuma în spatele liceului şi se simţea un om de nimic, ba nu, nici măcar om, era o entitate suferindă situată în afara lumii, era un fel de minge dintr-o materie fără nume  - aceea din care e făcut sufletul – şi căreia, din greşeală, îi lipsea învelişul protector, carapacea. Îşi aminti cum se îndrăgostise de un coleg şi cum odată, în pauză, erau amândoi în chioşcul din curte şi ea se postase în spatele lui şi brusc, fără să spună nimic, îl îmbrăţişase. Şi cum toţi ceilalţi începuseră să rânjească, şi cum ştia, da, ştia, chiar dacă nu putea să vadă, că şi el avea acelaşi zâmbet ironic pe chipu-i frumos. Şi atunci ea îl ţinuse strâns şi îşi spusese că acela era momentul ei şi că nimic nu conta decât clipa aceea de fericire şi se forţase să facă abstracţie de tot ce era în jur, inclusiv de mutra lui, şi să se bucure de căldura pe care o emana trupul acela tânăr. Şi apoi sunase soneria şi ea se desprinsese şi plecase pur şi simplu în clasă şi asta fusese tot.

          Iar acum, cu ochii pe firul de iarbă cel mai înalt şi mai zdravăn, se gândi că ea izbutise să scoată capul la suprafaţă şi să se arate lumii în toată splendoarea ei verde. Nici nu fusese chiar atât de greu, trebuise doar să îndure lovitură după lovitură, şut după şut, şi după fiecare izbitură materia aceea fără nume se deformase, dar, ceea ce era mai important, începuse să secrete o substanţă dură, care cu timpul se transformase într-o cochilie.

          Ce-i drept, acum era un fir de iarbă ca oricare, spre deosebire de vremea când materia ei fără nume strălucea într-un mod aparte. De atunci învăţase să fie sarcastică, să refuze pretendenţii cu zâmbetul pe buze, să spună des „eu”, „al meu” şi „mie”, ba chiar, în situaţii extreme, să întindă mâna şi să ia fără să ceară. Renunţase la hainele negre şi rupte, acum se îmbrăca foarte colorat, ba chiar se împăcase cu nuanţele calme de roz. Renunţase să mai intre în bodegi cu aer acrit şi cu perechi de ochi tulburi privind printr-o pătură groasă de fum de ţigară. Renunţase să mai asculte solouri de baterie, care în tinereţe o făceau să transpire şi să îşi scuture capul ca şi cum s-ar fi aflat în timpul unei exorcizări. În schimb, primise acceptarea.

          Pisica deschise gura şi începu să mestece cele câteva fire de iarbă.

 

NOAPTEA FEMEII TINERE

 

Femeia tânără îşi desface părul lung. Se urcă în pat, îşi aranjează perna şi adoarme curând. Visează că sună alarma telefonului, că o opreşte şi că se scoală. Că merge la serviciu, că îşi salută colegii, că stă îngropată în biroul strâmt câteva ceasuri, apoi că revine acasă şi face o baie. Visează că îşi ia cămaşa de noapte, că îşi desface părul, că urcă în pat şi adoarme, visând că sună alarma. În visul din vis, vede cum o opreşte, cum se ridică din pat ameţită, cum merge la serviciu şi îşi salută colegii. Apoi totul se întâmplă la fel. Numai că seara, după ce îşi ia cămaşa de noapte, adoarme şi începe să viseze.

          Scriitorul se apropie de femeia tânără, îi aranjează o şuviţă, apoi părăseşte încăperea. Intră într-o cameră identică, unde o femeie tânără, cu plete lungi, doarme. Visează că are un iubit – un scriitor celebru, pe care femeia tânără nu-l cunoaşte decât din fotografii, şi pe care nici nu-l recunoaşte în vis –, e un iubit nou. Îl ia de mână. Femeia tânără aşteaptă gestul următor din partea lui, dar scriitorul celebru nu face decât să-i mângâie dosul palmei. Atunci ea îl sărută, dar el îşi ţine gura închisă şi doar o atinge uşor pe buze. Femeia tânără e frustrată: ar vrea o dragoste explozivă, însă scriitorul celebru crede că iubirile cucerite încet durează mai mult. Femeia tânără se trezeşte şi îşi spune că, în sfârşit, a întâlnit un bărbat galant. Merge în bucătărie să-şi prepare o cafea. Scriitorul îi spune să-i facă şi lui una. Apoi se aşază la masă şi îşi beau cafelele în tăcere, privindu-se, studiindu-se. În cele din urmă, scriitorul pleacă.

          Intră într-o încăpere care arată exact ca primele două. În pat, învelită cu o plapumă, se zvârcoleşte o femeie tânără. Părul ei se revarsă peste pernă. Se întoarce pe o parte şi pe alta, se dezveleşte, boţeşte perna de sub cap şi oftează. Îşi deschide telefonul, citeşte câteva postări pe Facebook şi unora le dă like. Scriitorul îi porneşte televizorul şi îl fixează pe Animal Planet, unde se difuzează o emisiune despre păsări. Femeia tânără îşi aminteşte că deunăzi a văzut în oraş o pasăre cu aripi albastre şi se hotărăşte să urmărească emisiunea. Păsările însă nu au o viaţă palpitantă, aşa că în curând femeia tânără adoarme.

          Scriitorul merge în camera lui şi se aşază la computer. Îşi freacă faţa în palme şi oftează: femeia tânără trebuie să treacă noaptea, dar nu oricum. Îşi trosneşte degetele şi tastează: „Când s-a urcat în pat şi s-a acoperit cu pătura albă, femeia tânără era atât de obosită, încât a adormit imediat. Somnul i-a fost greu, fără vise, iar dimineaţa a avut sentimentul că s-a trezit din moarte.”

 

SIROP

 

El e motivul pentru care nu mai plâng. El e îndrumătorul şi agresorul meu.

          L-am întâlnit la un curs de scriere creativă. Era prima oară când participam la un astfel de atelier. Eram vreo zece cursanţi. Ca să ne cunoască şi să vadă la ce nivel ne situăm fiecare, ne-a dat ca temă să scriem o povestire. Eu tocmai mă despărţisem de primul meu iubit, eram varză. Mă bufneau lacrimile în cele mai nepotrivite momente. Le lăsam să-mi curgă pe obraji, nu mă sinchiseam. Sau poate că era felul meu de a cere compasiune.

          Am scris o povestire despre prima noapte de dragoste a unei tinere. Tânăra eram eu, desigur. În text, fata şi băiatul făceau sex în casa unui prieten, la un chef, iar la final ea îi cerea să o ţină în braţe. „Căcat”, mi-a scris proful pe text. „Să nu mai scrii niciodată aşa ceva. N-am nevoie de sirop.” Şi n-am mai scris.

          A doua temă trebuia să fie despre animalul preferat. Am scris despre o fată care avea un iepure. Animalul sfârşea sub roţile unei maşini. Fata plângea şi spunea că n-o să-şi mai ia niciodată un animal de companie. „Mai lăsaţi-mă dracului cu plânsetele astea. Să nu mai văd personaje înlăcrimate în prozele voastre!”, mi-a spus proful.

          Proful era tânăr şi drăguţ şi avea mereu haine la modă. Toate fetele din grup îl plăceau. Nu ştiu de ce, m-a ales pe mine. Era cât pe ce să plâng de fericire în seara aceea când m-a invitat la el acasă, la un pahar de vin rosé sec. Dar m-am abţinut. Ştiam că îi plac personajele puternice.

          Eu şi Paul am fost împreună vreo două luni, cât a ţinut cursul. Pe urmă nu mi-a mai răspuns la telefon şi la e-mailuri. Mă tot întrebam de ce oare face asta, când eu îi oferisem totul. Mă gândeam că eu sunt de vină şi îmi analizam fiecare gest pe care îl făcusem şi fiecare cuvânt pe care îl rostisem.

          Apoi, într-o zi, la facultate, am văzut-o pe Mara, colega mea, îmbrăcată cu cămaşa lui în carouri. Aş fi recunoscut-o dintr-o sută, avea un mic defect la guler. Mara radia şi mă privea pe furiş.

 

          În seara aceea am scris o povestire despre o femeie care, înşelată de iubit, îl violează, îl umileşte şi la final îl ucide, tăindu-i penisul şi lăsându-l să sângereze. I-am trimis lui Paul povestirea prin e-mail. Mi-a răspuns că i-a plăcut personajul feminin şi că ar trebui să dezvolt povestirea, care acum pare doar o schiţă. Am muncit la ea zi şi noapte, am scris şi am şters, cu speranţă şi disperare. După câteva zile eram gata. M-am dus la Paul acasă şi i-am lăsat în faţa uşii o pungă de hârtie cu povestirea printată, o sticlă de vin rosé sec şi un cuţit mare, de bucătărie. Apoi am sunat la uşă şi am fugit pe scări. De atunci nu am mai plâns şi nu am mai scris niciodată.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.