top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comentarii arrow Romanul lui Eminescu in fise biobibliografice (Mihai Cimpoi), nr.11-12(174-175), nov-dec 2017
Romanul lui Eminescu in fise biobibliografice (Mihai Cimpoi), nr.11-12(174-175), nov-dec 2017 Print
Dec 11, 2017 at 11:00 PM

Mihai CIMPOI

 

          Stimate domnule Săluc Horvat, drag coleg, vă trimit anexat prezentarea pe care am făcut-o Reperelor biobliografice în cadrul Congresului Mondial al Eminescologilor. Regret nespus faptul că nu ați putut participa: a fost o ediție extrem de interesantă, care a avut ca obiectiv Publicistica eminesciană. Sper însă că o să veniți cu o proximă ocazie pentru a vă prezenta cărțile la Centrul Academic Internațional Mihai Eminescu. Vă mulțumesc din tot sufletul pentru articolele din Nord Literar”, pe care mi le-ați consacrat. Publicarea lor e o adevărată surpriză pentru mine și un semn de generoasă colegialitate.

Al Dvs. Mihai Cimpoi

 

ROMANUL LUI EMINESCU

ÎN FIŞE BIOBLIOGRAFICE

 

Săluc Horvat nu face simplă bibliografie eminesciană, adunând în mod cronicăresc datele caracteristice ale vieţii şi ale operei marelui creator. El depăşeşte nivelul factologic al descrierii acestora, selectând, focalizând, reţinând şi radiografiind esenţialul, mărindu-l sau prezentându-l cu încetinitorul. Portretul biobliografic al său este, în fond, un portret fenomenologic realizat schiţist, à la minute, printr-o rapidă străluminare. Nu visează, nu fantazează, nu e atras de senzaţionalul anecdotic sau de proiecţia legendară, devenită deja obişnuită în invocarea/evocarea faptelor de viaţă ale poetului. Se menţine stăruitor în limitele autenticului, ale veridicului, ale documentarului care vorbeşte de la sine, stricto sensu.

Ceea ce imprimă o notă absolut personală este munca benedictină de arhivarius, de scotocitor de acte şi documente, de ceea ce în vechime se numea condicar, este pasiunea de cunoaştere (de care vorbea Nietzsche) şi facultatea de dăruire în spiritul tradiţiei încetăţenite de Perpessicius. Întrezărim indiscutabil şi obiectivul călinescian de a reface arhitectonica virtuală a operei, prin unirea cu linii, ca în restauraţiile pompeiene, a figurilor mozaicurilor sparte.

Obiectivul de căpetenie e prezentarea, cu mijloacele fişării documentare, a romanului vieţii şi operei, surprins în aspectele biografice propriu-zise, sentimentale, ale formării şi afirmării intelectuale şi în cele – mai complexe – ale creativităţii şi ale activităţii (de bibliotecar, revizor şcolar şi gazetar). Să remarcăm faptul mai puţin obişnuit în bibliografii: urmărirea nu doar a faptelor din timpul vieţii, ci şi a tabloului receptării operei şi a personalităţii în posteritate, până în zilele noastre, pe o arie extinsă mondială, de asemenea prin înregistrarea cronicărească pe fişe a evenimentelor importante (apariţia de ediţii şi monografii în română şi în limbile străine, expoziţii, simpozioane, colocvii, manifestări literar-muzicale etc.).

Prin scurte comentarii se pun în evidenţă semnificaţia acestora şi contribuţia pe care o au la mai buna cunoaştere a poetului în ţară şi în lume.

Săluc Horvat procedează în spiritul modernităţii, conştient de faptul, semnalat de Eugen Simion, că opera modernă are un statut în care este înscris şi numele autorului în ipostazele sale de om de lume, eu profund sau voce impersonală.

În nota la ediţia a doua a Dicţionarului cronologic, intitulată Mihai Eminescu – repere biobliografice (Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2013) Săluc Horvat formulează, cu modestie, obiectivele pe care şi le-a propus: „Reperele biobliografice ce alcătuiesc volumul de faţă şi-au propus să reconstituie, pe baza unor date consemnate de istoria literară, viaţa şi activitatea lui Mihai Eminescu aşa cum au fost ele receptate de către contemporanii săi şi de către posteritate, cu urcuşurile şi coborâşurile lor, începând cu anul probabil al naşterii lui Petrea Iminovici, primul dintre strămoşii poetului atestat pe meleagurile Moldovei, şi până la finele anului 2012. În acest sens, am adunat şi ordonat cronologic date şi informaţii atât privitoare la viaţa poetului, cât şi la receptarea şi valorificarea în timp a creaţiei eminesciene, atâtea câte să contureze personalitatea şi opera de excepţie ale lui Mihai Eminescu” (op. cit., p. 13).

Eminescologul-biobliograf precizează că nu şi-a propus să facă o biografie critică, mai degrabă un roman cronologic al vieţii poetului şi nicio bibliografie a operei eminesciene, „cât o încercare de a contura dimensiunile creaţiei sale şi a interesului pe care aceasta l-a produs în critica şi istoria literară, în conştiinţa cititorilor şi a iubitorilor de poezie” (Ibidem).

Faptele aşa cum au fost vin să semnifice felul în care „au fost ele menţionate în izvoarele consultate, chiar în acelea care nu au fost validate de istoria literară sau au fost apreciate ca fiind invenţii şi născociri ale unor biografi ai poetului”.

Oricum, din montarea lor conform semnificaţiei deosebite pe care o comportă rezultă un tablou viu, „un film biografic de anvergură, unde protagoniştii sunt mereu în acţiune”. Este afirmaţia lui Mircea Popa din Cuvânt despre Eminescu, care mai menţionează cu justeţe: „Faţă de o Bibliografie Eminescu, pe care o avem acum destul de completă, Dicţionarul propus are meritul de a fi nu numai selectiv, ci şi ilustrativ, prin marele număr de citate la care apelează. Totul este succint, lapidar, suculent, cu dorinţa expresă de a consemna şi nu de a interpreta, de a informa şi nu de a comenta. De fiecare dată dicţionarul invocat este lăsat să vorbească singur, iar nu prin avocaţi interpuşi” (Ibidem, p. 11-12).

Intenţia eminescologului-bibliograf este aceea de a ne lăsa să desluşim noi înşine glasul faptelor, semnificaţia lor intrinsecă.

Or, chiar dacă se limitează la o consemnare documentară, interpretarea şi comentarea rămânând restrictive (enumerarea poeziilor apărute în reviste, bunăoară), există suficient spaţiu interstiţial pentru a sublinia sensul evenimentelor şi a pune în evidenţă impactul lor asupra fiinţei poetului, asupra „microcosmosului său interior”, după cum îi scrie Maiorescu.

Avem, în consecinţă, mărturii exprese despre vulnerabilitatea sa, despre „caracterul ticăit”, despre o retractilitate de stirpe romantică, dar şi despre un mod de reacţionare radical-etic la nedreptăţile care i se fac sau care au loc în societate (aversiunea faţă de Macedonski porneşte, de exemplu, de la citirea în presă a unei informaţii despre abuzurile comise în calitatea de director al prefecturii Siliştea-Nouă).

Să ne amintim, în acest context, remarca esenţială pe care o făcea Călinescu în capitolul final al Vieţii lui Mihai Eminescu: „El avea ca atare un suflet etic, simţitor la toate ideile şi sentimentele care, alcătuind tradiţia unei societăţi, sunt ca grinzile afumate ce susţin acoperişul unei case. N-avea nicio aspiraţiune pentru sine, ci numai pentru naţia şi societatea din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ. Deoarece nu urmărea un folos propriu, ci unul social, n-avea niciuna din acele însuşiri de a alerga pe treptele vieţii, spre a ieşi în frunte, dar era cu atât mai îndârjit şi mai muşcător în lupta pentru idei” (G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, ed. de Ileana Mihăilă, Bucureşti, 2002, p. 220).

Neurmărind metodic constituirea unei biografii critice ca atare, un Dicţionar cronologic are la îndemână aceleaşi izvoare documentare şi trebuie să „strângă laolaltă ştirile aşa de risipite şi contradictorii asupra poetului”. Aşa cum considera Goethe (în convorbirile cu secretarul său Eckermann), împrejurările sunt potrivnice vieţii şi voinţei unui mare creator; T. S. Eliot e de părere că „progresul unui artist este un perpetuu sacrificiu de sine, o continuă renunţare la propria lui personalitate”, că poetul nu are de exprimat o „personalitate”, fiind „doar un mediu determinat”; iar mai aproape de noi, Harold Bloom postulează ideea că „adevăratul folos adus de Shakespeare, Cervantes, Homer, Dante, Chaucer sau Rabelais este accentuarea dezvoltării sinelui propriu”, că „tot ce ne poate oferi canonul este o bună folosire a propriei solitudini, acea solitudine a cărei formă finală este confruntarea individului cu propria mortalitate”.

Săluc Horvat caută în ceea ce semnifică faptele prin ele însele, dar şi în dedesubtul lor, în felul cum se înşiră fenomenologic diacronic şi sincronic această prescriptivitate morală a fiinţei (după cum o numesc eticienii de azi), pornind de la faptul că tot ce se întâmplă cu poetul în sfera conştiinţei, a „cercului strâmt”, dar şi a aspiraţiilor lui transcendente ilustrează o exponenţialitate, o canonicitate, o organicitate.

Omul, poetul şi intelectualul râvnind completitudinea cunoaşterii – a propriei fiinţe, a lumii şi a universului, opera şi personalitatea („personalitatea” şi „mediul determinat” în sensul lui Eliot) apar într-un portret generic. Adulările prietenilor şi aversiunile duşmanilor intră în ecuaţie în egală măsură. Mai mult chiar: sunt consemnate prin citate (din scrisori, din jurnale, din amintiri) rezervele, lipsa de înţelegere a înşişi junimiştilor (dovadă mărturisirea lui Iacob Negruzzi făcută într-o scrisoare lui Titu Maiorescu, despre „ideile obscure în formă obscură”) sau părerea lui Maiorescu împărtăşită Mitei Kremnitz că în Melancolie este „un fel de nebunie în toată această neagră viziune, dar o nebunie plină de spirit” şi că „omul acesta este o enigmă”: „V-am povestit despre ciudăţeniile acestui om plin de talent, care, preocupat de cărţile sale, uită mâncarea şi băutura şi îşi pune paltonul amanet în toiul iernii ca să cumpere un manuscris vechi. Poezia reflectă toată starea lui de spirit…”.

În momentele-cheie, în care portretul poetului caută să fie denaturat fie de detractori, fie de golurile apărute în editarea operei sale integrale (cenzurare, interzicere, trunchiere), autorul Dicţionarului cronologic îşi exprimă tranşant atitudinea: „Întrebările care se pun cu insistenţă şi care aşteaptă încă un răspuns: De ce a fost acuzat/etichetat ca fiind nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, antisemit, naţionalist, şovin etc.? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce şi astăzi unii îl consideră „un poet minor din secolul al XIX-lea, un prozator nul şi un naţionalist à outrance, strămoşul legionarismului şi principala noastră piedică de a intra în Europa? Cui au folosit toate aceste acuzaţii atunci şi acum? În niciun caz culturii române şi nici memoriei marelui poet”.

 

Dicţionarul cronologic Mihai Eminescu demonstrează o preocupare constantă a lui Săluc Horvat (n. 23.II.1935 în Şigău – jud. Cluj; studii pedagogice şi filologice la Baia Mare şi Cluj; a fost lector asociat la Universitatea de Nord din Baia Mare şi a predat la mai multe colegii naţionale, actualmente director al revistei „Nord Literar”), semnatar şi al altor volume importante: Însemnări despre Eminescu (2000) şi Eminescu şi comentatorii săi (2009), De la Titu Maiorescu la Petru Creţia (2010), instrumente necesare tuturor celor ce se apleacă asupra valorilor noastre, bibliografia Gheorghe Bulgăr (1996), culegeri de studii şi articole despre Liviu Rebreanu (2002; 2011) şi Cronici şi comentarii literare (2010).


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.