top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Cronica literară arrow Vasile Morar.„Încă un vers și încă-o respirare” (Delia Muntean), nr.11-12(174-175),nov-dec 2017
Vasile Morar.„Încă un vers și încă-o respirare” (Delia Muntean), nr.11-12(174-175),nov-dec 2017 Print
Dec 11, 2017 at 11:00 PM

Delia MUNTEAN 

VASILE MORAR.

„ÎNCĂ UN VERS ȘI ÎNCĂ-O RESPIRARE”

 

          Într-o recenzie      pe care, probabil, ați parcurs-o deja (Începutul poemului perpetuu, p. 4), mi-a reținut atenția, printre altele, următoarea observație: „Cine nu e în stare să se bucure, să trăiască frumusețea versului să nu-și piardă timpul citindu-i volumul!”. Cuvintele, cu referire la cartea În ce mă privește a Doinei Rândunica Anton, îi aparțin lui Vasile Morar, el însuși autor al mai multor volume de versuri: Naturi moarte (1997), Biblioteca din Chelința (1999), Duminici samaritene (2004), Va veni îngerul (2005), Zodia scorpionului tandru (2007), Sub podul calicilor (2008), Nu vă temeți! (I – 2013; II – 2014; III – 2015) ș.a.

          Cum cea mai recentă carte a lui e intitulată Bucurați-vă! (Editura Ethnologica, Baia Mare, 2017) și cuprinde o mie de poeme (după alte trei mii adunate în trilogia Nu vă temeți!), îmi place să cred că remarca de mai sus se adresează și cititorilor propriei opere. Dezarmați, unii, poate, înaintea unui volum atât de masiv. De parcă însăși bucuria, prizată în doze mai mari decât ai putea duce, ar deveni împovărătoare.

          Mărturisesc, în tentativele (nu tocmai puține) de a mă apropia de noul volum al lui Vasile Morar, am trăit și eu sentimente contradictorii. Secolul XXI, cu toată sminteala lui, ne-ar acapara întru totul. De scris, se scrie. Mai mult decât se citește... Ori se poate citi. Ori merită citit. Precum vitejii din epopeea lui Ion Budai-Deleanu, am cercat – de data asta - să așez bucatele în avangardă și am purces la drum savurând în minte bunătățile cu care urma să mă ospătez mărșăluind.

          Recunosc acum (après la guerre!) că pătrunderea – cu scop de cucerire – pe teritoriul de hârtie al lui Vasile Morar s-a convertit din parte-mi, cu fiece nouă redută pe care îmi imaginam că o câștig, în reală încântare.

          Cum să te simți altfel când ești întâmpinat (exceptând cei o mie de oșteni ☺), cu pâine și sare?

          În plus, ești poftit într-un univers aproape lipsit de prejudecăți, de interdicții, în care mai vechile dihotomii/ierarhii se consumă, se risipesc una după alta. Aici lirica trubadurescă nu se află în competiție cu meditația asupra condiției umane; ba chiar se completează în chip firesc. Aici clipa se trăiește cu atâta patimă, încât ființa se epuizează, se topește (cu toate accepțiunile termenului) de dragul ei...

          Cel care se împărtășește din poezia lui Vasile Morar nu descoperă, desigur, libertatea absolută. Sau adevărul suprem. Întâlnește libertăți relative ori adevăruri precare - banale câteodată, dezarmant de accesibile (la o privire de suprafață). De le va judeca însă și cu inima, acesta și-ar putea dărâma din zidurile de el însuși înălțate, fiindcă va fi îmbiat să valorizeze altfel frumusețea și taina existenței. Să se îmbete de emoție. Să iubească viața. Așa cum este.

Pe de altă parte, ca să te bucuri de ospeție, nu se cuvine doar să bântui hulpav prin regat: autorul așteaptă să lucrezi laolaltă cu el, după puterile tale, la facerea noii lumi. Complicitatea o reclamă numeroasele încrengături dintre texte, ecourile pe care și le stârnesc reciproc, temele și motivele care migrează, recosmetizate, de la un poem la altul sau chiar contaminările cu lirica scriitorilor din diverse epoci (Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Nichita Stănescu, optzeciștii). Dialogul cultural e menit să comunice semne, semnificații și după închiderea cărții. Să ducă mai departe Omul și Poetul: „Atunci veți vedea că aveți nevoie de mine/așa că treceți prin poemele mele mai des” (Prin poemele mele). Să producă bucurie nu doar publicului specializat, ci lumii întregi, cu luminile și umbrele ei: „Eu o să împart focul cu măsură/cum se dă sfânta cuminecătură/la cuvioase, la excroci [sic], la hoți/din focul meu vor fi mântuiți toți” (Din focul meu).

 

*

 

Îmi voi purta poemele, ca pe-o cruce, în spate”...

          Câtă vreme „se aruncă afară” odată cu respirația, cuvintele dau seama, în viziunea lui Vasile Morar, de vitalitatea artistului. Sunt „o adevăra-
tă-nviere
”. Îmbătrânirea fizică echivalează, dintr-o atare perspectivă, cu diminuarea respirației lirice, a forței creatoare, motiv pentru care fiece vers nou, fiece poezie constituie o clipă câștigată, în stare să prelungească viața, să amâne descompunerea finală. Cu atât mai mult capătă valoare cuvântul neauzit, nepalpabil („Întotdeauna cuvântul nerostit/e mai frumos decât cel de pe buze” – Secetă), care așteaptă să fie îmblânzit, așezat la locul lui, în poemul-cuib – chiar și unul „de lut” -, ca să nu se reîntoarcă în nimic („Și de nu-l scrii pe colile aceste/în clipa următoare nu mai este” – Cuvântul). Ori cel ascuns în trupul iubitei: „Eu credeam că poezia e numai cuvânt/sau e jocul solemn de paiațe/azi descopăr cutremurat de plăcere/că acum e femeia care mi se leagănă-n brațe” (Poezia și femeia).

          Prin intermediul lui, poetul construiește imagini artistice ingenioase („Ca o turmă de gazele piezișe/ploaia călărea acoperișe” – De ploaie; „țipătul ia formă de pasăre” – Steaua cu coadă; „peștele care înghite râul” – Rostirea cuvântului; „Ea se piaptănă, o văd cum se piaptănă/clatină, se clatină, pădurea nebună” – Pieptănarea; „albușul acoperă viitoarele fapte”, „iată macul cum vine descheiat la cămașă”; „soarele vine măreț de dincolo/purtând mânzoaicele zilei de frâu” – Când soarele vine; „stropii imenși lovesc acoperișurile largi/de parcă-s copite de cai potcoviți” – După ploaie), creează lumi (Rostirea cuvântului), problematizează teribilist contemporaneitatea („cu măiastra mea gură/dezbat despre toate și ceva în plus/hai minunata mea gură hai/spune tot ce ai de spus” – Gura deșartă), potolește conflicte („Văd că-i întinzi dușmanului felia de pâine/văd că lași pușca să ruginească-n rastel/văd că pe vrăjmaș îl poți ierta/și deasupra a toate văd că te rogi pentru el” – Cântec);  se expune, devenind vulnerabil, incomod pentru sine și pentru ceilalți („Privirile lor îmi trec pe față/altele-agale ca melcii, altele iuți/îmi plesnesc fruntea și ochii/ca un zbici împletit din cucuți” – Eu plâng).

          Cu toată plăcerea scrierii, uneori semnele sunt nărăvașe (Cai de sticlă) ori „moarte de bete” precum Cuvinte(le) stricate argheziene (Calul albastru). În asemenea momente, ele subminează sistemul liric, rânduiala lui constrângătoare, articulată de generații și generații de poeți (teme, motive, semnificații, tehnici prozodice etc. reluate obsesiv), generând spații de nesiguranță și de tensiune, secvențe cu punctuație relaxată și alianțe grafice permisive, care să dezamorseze, la nevoie, preaplinul emoțional („așeazăte-n el să-i punem capacul” – Mica publicitate; „așa sa hotărât în forurile lor” – Hotărâre; „le-aș putea săpa/cu dălți s-au târnăcoape” – Poruncile; „Vii moarte cu voluptate-n spre mine” – Tu, nerușinato; „Acolo se va rosti-ncurând cuvântul” – La început a fost cuvântul; „i-a cârnați, jumări” – Împăcare; „speriațis-ar caii, loveascăte trenul” – La șosea). Aparenta dezordine se dovedește însă, în poezia lui Vasile Morar, îndrăzneață, creatoare. Autorul respinge perfecțiunea sterilă, ucisă de tabuuri. „Ordinea” pentru care pledează se dorește una flexibilă, nesilită. Omenească.

Alteori, neascultarea limbii („Eu caut cuvintele, cu-nfrigurare le caut/deși mă-nconjoară foarte rar le găsesc” – Prin poemele mele) se coalizează cu nestatornicia inspirației. Poetul invocă atunci divinitatea, așa cum procedează în textele Scribul („Șoptește-mi Doamne/mâna mea e harnică și scrie”) sau Pe osul frunții („adesea noaptea vorbesc cu Dumnezeu/ca între cunoscuți, ca-ntre bărbați//[...] și ascultând destăinuirea lui/scriam pe bolta osului, scriam”).

Or, pentru ca implorarea să primească răspunsul râvnit - permițând artistului să-și depășească marginile preaomenești -, creația trebuie să reziste dincolo de viață și de moarte, să construiască, să primenească și înăuntru, și în afară. O asemenea perspectivă transformă vremelnicul joc al gândului în „rană sângerândă” („lumea îmi țâșnea din unghii” – nota Mircea Cărtărescu în Îmbrățișarea). Pretinde creatorului totul. Îi cere trupul întreg. Jertfirea, epuizarea sinelui în text până la confundarea deplină cu acesta: „Nu-i rugăciune mai adâncă, mai înaltă/decât poezia pe care o scriu/țineți-mi cărțile-n mâini și veți vedea/cât m-am rugat de-aici din viață, de-aici din sicriu//Rugăciunea mea e neîntreruptă/cu oasele m-am rugat, cu sângele răzvrătit/cu carnea, cu degetele, cu urechile/cu ochii care n-au obosit” (Rugăciunea).

E limpede acum că ființa poetului și ființa poeziei se completează/se devorează una pe alta („Vedeam cum degetul mi se scurtează/și cum poemul meu se închega […] Scrisul se vedea până departe/și mâna tot mai scurtă, doar un ciot” – Scrierea poemului). O stare lirică esențială pentru creatorii autentici.

 

*

 

„Pe blazon voi așeza femeia”...

Asemenea artei, femeia reprezintă pentru Vasile Morar o șansă, o modalitate de a domoli lucrarea timpului. Ele se contaminează, își împrumută sevă una alteia. Conviețuiesc latent în ființa creatorului, subjugând-l și, în egală măsură, așteptând să fie eliberate, să aibă viață independentă („Tu ești frumoasă ca un vers/pe care-l știu dar nu-l pot rosti/e-n mine, îl simte [sic] sângele, oasele carnea/dar până la urmă voi izbuti” - Toată făptura ta; sau: „O să vedeți cei ce-o să citiți cartea/poemul meu m-a înghițit de tot” – Scrierea poemului). Grație lor, poetul se întâlnește cu sine, învață să se cunoască. În jocul dragostei și al creației, se cercetează și își pune la încercare adevărurile proprii. Explorând corpul femeii, citindu-l, venerându-l („un sân al tău face cât opera mea” – constata Mircea Cărtărescu în Fiara), îl pregătește pentru a se pune pe sine în operă: „Talpa și glezna, genunchii și fesele/frumoase și dulci ca miresele/pe ele visez să scriu un poem/[…]/la sâni zăbovesc numai un pic/[…]/pe ei vreau să-mi fac autoportretul/[…]/acesta-i în mare trupul ei gol/la care mă-nchin, adesea mă-nchin/ca la o cruce din flori de crin” (Autoportretul).

Cu cât trupul se lasă mai greu descifrat („Din glezna ta începe poemul acesta/nopți întregi am studiat-o neînțelegând nimic” – Atât de grațioasă), cu atât imaginea femeii devine mai obsedantă: precum Pygmalion, o va sculpta, în manieră sacră ori profană, aproape cu fiece nou exercițiu liric (Făptura ta, Femeia și îngerul, Joc secund, Ciocolată pe sâni, Ca o cărare, Cântecul tău ș.a.), făcând-o astfel să dureze. Atât cât va dura poemul.

 

*

Tu, nerușinato”...

Cel care, în tinerețe, dezmierda stelele în căușul palmei (Visul) devine, pe măsură ce trece  timpul, tot mai preocupat de măcinarea trupului („În coasta râului gemea o moară/ce geamăt, parcă din mine se rupea/din carnea mea, din oasele zdrobite/făina moale zilnic picura” – Moara; Plânsul), de istovirea gândului (Tocirea lucrurilor).

Își simte noaptea aproape, strecurându-se „ca șarpele în apă” ori ca nisipul printre degete (În șezlong). Se învață, hedonist-tragic, cu scârțâitul dricului (Plutirea sufletului), cu zborul în jos („Pasărea mă poartă/mă bate un gând/nu spre cer mi-e calea/ci înspre pământ” – Nu spre cer). Își regizează... videoclipuri cu ritualul trecerii („camerele filmau fără-ncetare/și fotografii se învârteau în jur/poziții bune, unghiurile clare//Îmi scoteau personalitatea în relief” – Femeia care plânge), plănuindu-și, conștient de valoarea creației lăsate în urmă, o ceremonie pe măsura faimei (Aura), imortalizate, neapărat, de succesorii condeiului, de pictori, de sculptori: „Eu trebuie să rămân în cuvânt, în piatră, pe pânză/toți artiștii stau în jurul meu/cu dalta, cu lira, cuvântul/se-nvârte în juru-mi mereu” (Pe portativ). În alte secvențe, se imaginează crucificat (Îngerul de pe cruce), plutind spre înălțimi cu aripi de flăcări (A zburat) ori strigând din cenușa propriei urne (Crematoriu).

Observăm dubla ipostază în care se dizolvă, în poeziile amintite, orgoliul afirmației personale: eul liric apare atât ca actor, cât și ca spectator. Unele creații se metamorfozează astfel în spectacole în toată puterea cuvântului, așa cum se întâmplă cu textele Tu, nerușinato („S-a terminat Babă Cloanță, s-a terminat/du-te pe pustii spurcată ce ești/de vrei bătaie o să-ți dau bătaie/de astăzi nu mai cred în povești”), În interior („Eu desigur voi sta într-o parte/pe lini-a-ntinsă între viață și moarte/când va veni moartea să-mi bată în poartă/vezi de treabă tanti, umbra mea e moartă”) sau La decese („Moartea stă pe bancă în parc lângă mine/eu citesc ziarul ea nu zice nimic/mă uit la lunga rubrică de decese/la firma de pompe funebre toți comandă dric//Ea stă mândră și zâmbește-ntr-o parte/nu mai sunt dricuri nu mai sunt cai/și la un timp când parcă nu mai aveam ce face/se ridică mă i-a [sic] de mână și-mi zice: hai!”).

Sunt emoționante poemele în care privește moartea ca pe o reîntoarcere, un fel de topire în elementele dintâi, din care se va împărtăși, bucurându-se și înfiorându-se, universul cu toate ale lui: plugurile vor ara în carne, fetele își vor căuta ursitul „sub salcia din mine”, vrabia va poposi pe mlădițele tâmplei, flămândul se va hrăni cu pâinea din semințe, femeia se va învălui în parfumul florilor, învingătorul va purta frunza de laur (Moartea și viața), vitele îi vor tăvăli și-i vor mușca trupul înierbat, îndesându-l cu copitele mai mult în țărână (Intrarea-n pământ)...

Ești în stare să nu te cutremuri când descoperi, pe urmele Martei Petreu din Aduceți verbele, că „un poem despre moarte/e mai real decât moartea”?

E o confirmare, poate, a nevoii creatorului de a se descătușa de hotarele primite oferindu-se pe sine drept hrană celor pregătiți să se cuminece din trupul și din sângele lui. În cazul de față, această disponibilitate o regăsim exprimată în poezii precum Cântec fără sfârșit („Sufletul e un cântec […] rupeți din el”) sau, pur și simplu, Cântec: „Veniți oameni să învățăm iubirea de oameni/mor de sete dar împart cu tine stropul de apă/mi-e foame dar împart pâinea puțină/am un măr, ia, prietene, mărul și-l crapă […] Aceasta este esența cântecului meu/a cântecului meu de iubire/prietene, văd că l-ai învățat/acum, te rog, cântă-l în zorile senine”...

 

Este felul în care înțelege Vasile Morar să trăiască în literatură.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.