top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Varia arrow Despre critica literară (Irina Petraș), nr.11-12(174-175), nov-dec2017
Despre critica literară (Irina Petraș), nr.11-12(174-175), nov-dec2017 Print
Dec 11, 2017 at 11:00 PM

Irina PETRAŞ

DESPRE CRITICA LITERARĂ

 

La ediţia a patra a Festivalului Naţional de Literatură, FestLit Cluj, tema simpozionului a fost Critica literară şi viitorul literaturii. Foarte pe scurt, mi se pare evident că, atâta vreme cât există literatură, adică oglindire-a-existenţei-în-cuvinte-potrivite, ca să vorbesc ca la şcoală, va exista şi lectură, deci critică literară, aceasta din urmă fiind oglindire-în-cuvinte-potrivite-a-scrisului despre existenţă. Voi selecta aici, pentru cititorii „Nordului literar”, câteva dintre enunţurile mele despre critica literară. Scriu critică literară de o jumătate de veac, semn că, în toţi aceşti ani, actul critic mi s-a părut necesar şi util. De-o bună bucată de vreme însă, sunt tot mai încântată de scrisul unor mai tineri critici literari şi am sentimentul că luările lor de cuvânt îmi iau de pe umeri sarcina de a mai sta De veghe între cărţi (cum se numeşte cea mai nouă culegere a mea de eseuri, cronici şi recenzii).

O oprire în loc pentru a cântări opiniile avansate chiar şi dinspre tabere opuse (aparent!) arată că veacul înaintează, şi în critica literară, încetişor şi cam „lăturiş”. Altfel spus, reconfigurările se petrec la generaţiile succesive neapărat prin asimilarea, după un reţetar propriu şi sperat original, a moştenirii literare în întregul ei. Care moştenire e, prin forţa lucrurilor, mai tare decât reţeta cea nouă şi iese mereu la suprafaţă ca untdelemnul. Trecutul nu trece, el se transformă (ca orice energie!). Orice critic român îşi întemeiază enunţurile şi sistemul (in progress) pe cămara pusă la îndemână de înaintaşi, de la Heliade Rădulescu la Manolescu, trecând prin Maiorescu, Gherea, Lovinescu, Călinescu, Vianu,
Perpessicius ş.a.m.d. Conectarea la trenduri din lumea largă poate condimenta (ca să rămân în vocabular culinar) actul critic românesc, dar el se aplică inevitabil literaturii române, aşadar e obligat să ţină seama întâi de toate de caracteristicile (aromele) materialului pe care lucrează pentru a nu-i altera/înăbuşi specificul. Spun, fireşte, o banalitate. Dar putem asista adesea, nu doar în literatură, la lipirea artificială de sclipiciuri străine, dintr-un mimetism care nu are nimic a face cu păstrarea (obligatorie) a contactului cu Lumea. A fi la curent cu ce se întâmplă în ograda vecină nu înseamnă a arunca la groapa de gunoi tot ce ai agonisit în propria ogradă.

Traducerea în cuvinte expresive a existenţei umane este un proces deschis, viu, în permanentă modificare. Absolutul îi repugnă, deşi un anume miez imuabil, pe care îl numim general-umanul, se conservă de la o epocă la alta. Lecturi/interpretări succesive propun configuraţii acceptabile la un moment dat. Valabilitatea lor depinde de coerenţa intrinsecă a lecturii, nu de evenimentul totdeauna trecător. De contextul uman, nu de conjunctura social-politică. Multiversul literar se lasă interpretat, ba chiar există prin intermediul lecturii. Cititorii neavizaţi, cum ne-am obişnuit, cam grăbit, să-i numim, creează zumzetul de fundal al nevoii de literatură. Cititorul avizat face un pas mai departe şi pune în legătură, reconstituind reţele, diversele ficţiuni intermediare şi parţiale. În fine, deţinătorii de instrumente ale analizei profunde şi ale sintezei suple dau lumii (literare/culturale) o temă, iar aceasta se supune, ascultă. Tema funcţionează cu mai multele ei sensuri: motiv obsedant de gândire şi simţire, „temă” în sensul simfonic al reîntoarcerii periodice, discret-ritmice, a frazelor muzicale la un acelaşi refren, activ înăuntru; datorie de îndeplinit, răspundere faţă de istorie, faţă de neam, faţă de limbă; rădăcină visând la variaţiunile ei infinite. Lumea nu există dacă nu e povestită într-o carte, iar cartea nu există dacă nu e re-povestită critic. Ca-n oglinda Arnolfinilor lui Van Eyck, hiperrealitatea face jocurile. Nici lectura criticului nu există dacă nu e ea însăşi citită şi „scrisă” de alţi cititori, critici sau nu. Când şi când, se încearcă priviri panoramice, o istorie a literaturii (fie ea de la începuturi, critică, secretă, scurtă, panoramică sau specializată pe genuri), gest suprem de als ob care să sugereze că lucrurile sunt sub control şi că ordinea literară e posibilă la scară naţională ori mondială.

Dacă nu de năuci „îmblând în întuneric, cu ochii închişi”, cum ar zice Ion Heliade Rădulescu, ne ocupăm, şi nici de „diletantismul obez” şi cu înflorituri „coregrafice” pe alăturea cu textul pus la zid de un Zarifopol, discuţia despre reconfigurarea criticii literare ţine de normalitatea vieţii literare, e veche şi periodic reînnoită. Sunt de acord cu Tudor Vianu: „este cel mai bun criticul care nu este prizonierul unei singure structuri şi acela care, reuşind să se depăşească pe sine, poate intra şi răsfrânge dinlăuntru structurile de opere cele mai diverse. După cum a observat cu multă fineţe criticul francez Albert Thibaudet, un anumit liberalism al conştiinţei este o condiţie indispensabilă a criticii”. Altfel spus, scopul ultim e „să ne aplecăm unul asupra altuia, nu pentru a ne judeca, ci pentru a ne înţelege; pentru a ne bucura de umanitatea fiecăruia dintre noi”.

Criticul e cel care alege să urmărească scrisul celorlalţi şi să-l secondeze cu scrisul său. Scrie şi el dintr-o nevoie interioară. „Temele” sunt şi pentru critic la alegere. Şi scrisul său e liber şi personal(izat). „Nu vom tăgădui dreptul la subiectivism al criticului”, zic dimpreună cu Perpessicius. Un critic nu are neapărat şi anume datoria de a asigura „sănătatea” literaturii contemporane lui, nu trebuie să şi-o ia în sarcină prea strâns, nu e dator, în absolut, nimănui, e un scriitor ca toţi ceilalţi cu dreptul asigurat la subiectivitate, capricii, răsfăţuri. Cititul, recititul, interpretarea sunt „trăsăturile omeneşti” pe care le transpune în textul său. Dar nu există adevăruri absolute, toate adevărurile nouă la îndemână sunt relative, adică, în sens foarte larg şi cuprinzător, circumstanţiale. Forfota receptării îşi modifică desenul după permanente deplasări ale intereselor, ca pilitura de fier sub forţe magnetice, dar marile schimbări, de esenţă, sunt rare şi necontrolabile.

Critica literară nu e dreaptă sau nedreaptă. Ea este pur şi simplu. Instrumentul critic, gustul, ţinuta (inclusiv cea morală) pot fi diferite pe o scară foarte largă de nuanţe. Dar, ca în orice mişcări şi lucrări omeneşti, timpul decide valoarea şi îndreaptă erorile. Cred că ar fi foarte plicticoasă viaţa literară dacă toată critica ar fi impecabil de dreaptă, dincolo de aproximările şi relativismul de toate zilele. O acomodare cu singurătatea, o iniţiere insistentă în muritudine ca formă supremă de „lectură” a fiinţei îmi impun un unghi de vedere vag interesat de listele altora şi foarte flexibil şi capricios când e vorba de preferinţe proprii.

Critica e, în prima ei etapă de manifestare, neapărat de întâmpinare, adică rapidă, îndrăzneaţă, alertă, mizând totul pe primele impresii. Eşti critic-al-zilei tocmai pentru promptitudinea luărilor tale de cuvânt. După o vreme, revii, dai un pas înapoi, identifici trenduri, decantezi controverse şi răsturnări şi scrii un… studiu critic. Îţi academizezi spontaneitatea şi îţi disciplinezi gustul. Când şi când, ajungi la o acumulare de verdicte la zi din care, ruminate şi formalizate, se poate ivi o (aproape) istorie literară. Cu un efort de conceptualizare în plus, cu luciditate şi cu o geometrie impecabilă a perspectivei, poţi deveni teoretician literar. Criticii care contează sunt în stare să condimenteze cronica de întâmpinare cu un strop din toate astea: aşază cartea pe un anume raft, identifică patternuri, desene din covor, inovaţii, prognozează.

Am toată încrederea că, în durata lungă a istoriei, rezistă ce merită să reziste (vezi funcţia hordică a ritmului autentic descrisă de Marcel Moreau). Prin urmare, rolul criticului în destinul unei cărţi e important, dar nu şi neapărat esenţial. Faima e adesea trecătoare. Există, vai, şi lauda-care-ucide. Oricât de concertată şi agresivă, promovarea unei cărţi subţiratice de către un sobor de critici care şi-au propus anume propulsarea ei în prim-plan îi poate asigura acesteia o oarecare notorietate în clipă, dar atât. Dacă nu are în sine forţa răzbaterii, va fi uitată degrabă.

Criticul este un cititor răzvrătit şi incomod, conştient de „minciuna” pe care se pregăteşte s-o creadă şi s-o renege în numele obiectivităţii sale inevitabil subiective. Amestec de tandreţe şi cruzime: de echilibrul pe care-l izbuteşte între feţele sale depinde adevărul textului său secund, nu şi secundar. Răceala textului critic nu poate fi atinsă decât printr-o lectură incandescentă care topeşte reticenţele, reclamă răspunsuri răspicate, adevărate fiindcă niciodată definitive, întotdeauna fragmentare. Textul cu realitatea sa precară şi despotică este întâmpinat de o lectură posedată şi autonomă, o lectură în permanentă alertă, interogativă, necredincioasă, o lectură care somează textul să-şi lepede vălurile, dar nu înainte de a fi trecut ea însăşi proba fascinaţiei.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.