top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Portret arrow Ștefan Jurcă în dialog cu Daniel Mureșan, nr. 11-12 (174-175), nov-dec 2017
Ștefan Jurcă în dialog cu Daniel Mureșan, nr. 11-12 (174-175), nov-dec 2017 Print
Dec 11, 2017 at 11:00 PM

ȘTEFAN JURCĂ

ÎN DIALOG CU DANIEL MUREȘAN

 

LACRIMILE MAMEI MELE

ERAU SINGURUL RĂSPUNS

 

Ștefan Jurcă: După ce ați urmat Facultatea de Arte Plastice, ați continuat cu Filosofia. Ce resorturi interioare v-au determinat această alegere?

Daniel MureșanN-aş putea să pun ordinea frecventării celor două specialităţi pe resorturi interioare programate, amatoare. Deşi e posibilă o imixtiune a planului ideatic, a concepţiei despre lume şi viaţă, de la un moment dat, în ordinea predispoziţiilor de ordin literar, în texte cu un mesaj sapienţial, integrator, în forma prezentării cu mai multă claritate a conţinutului, cu o limitare a metaforelor, nelăsate la încălecarea ce aduce opacitatea, neantizarea înţelesului, situaţii atât de des întâlnite (în poemele scrise azi). Pe de altă parte, pare a fi o chestiune ce ţine de firescul fiecăruia, de structura sa; oricum, este mai mult decât de acceptat că diferitele forme, discipline ce ne formează spiritualitatea comunică între ele. Cât de mare ar putea fi acest împrumut, această complementaritate nu poţi şti. Iubirea pentru întruchipările artelor plastice, dar şi pentru filosofie găseşte o punte de adopţie de la caz la caz, şi lucrările, creaţiile e firesc să fie văzute aşa cum se arată, sunt trăite, acceptate prin şi după mijloacele ce le-au dat viaţă, comentariile pot surprinde prin date exterioare, nerelevante….Chiar în primul an de facultate am dorit să urmez concomitent cele două facultăţi (filosofia şi artele plastice). Mi s-a spus că nu-i permis, atunci nu era acceptată această încercare, fantezie. Evident că acceptarea nu mi-ar fi rezolvat promovarea. Mai ştii, oamenii parcă ar vrea şi nu sunt chiar siguri de ce ar vrea şi nu ar vrea.

 

Ș. J.: Spuneți-ne cîteva din amintirile dumneavoastră din copilărie și din tinerețe. Cum era lumea din Cluj în acei ani, unde ați locuit ca student?

D. M.: Fire visătoare…, în orele în care îngrijeam vitele în grădină, pe câmpuri, mereu mă trezeam că fac ordine în mersul lumii. Ce conta că ştiinţa mea avea drept suport precarele cunoştinţe predate la orele de constituţie? Apoi eram peste măsură atras de sistematizarea localităţii natale, fiind nevoit să amplasez blocuri pe dealuri, Valea Orteleacului lăsând un culoar prea îngust faţă de anvergura ce i-o pregăteam. Mai târziu am luat foarte în serios lecţiile de economie politică, de filosofie, de istorie, cu toate că îndoielile faţă de mersul determinat, glorios al societăţii, fără oprire, era fisurat de utopia greu de ascuns, adică de rolul de factor obiectiv al clasei muncitoare, în frunte cu p. c. (putea fi acceptat acest rol înlocuind clasa muncitoare prin personalitatea umană determinantă şi determinată la rându-i de o viaţă mai bună). Am trăit o batjocură la vârstă fragedă, am fost dați afară din casă, eu din şcoală, fiind copil în clasa a cincea (eram orfan de război, sigur că acest fapt n-a contat, a prevalat în acest act de bravură revoluţionară că eram urmaşul unui chiabur decedat pe front). Bunicul meu ne-a părăsit în 1949, n-a mai aşteptat să fie dus la Canal. Ce mentalitate, ce conştiinţă a putut avea acest bunic, decorat în Primul Război Mondial (primar timp de optsprezece ani), când a întocmit acte pentru alţi doi consăteni să fie scutiţi de război, dar nu pentru fiul său, tatăl meu, care a decedat la Cotul Donului. Bunicul a suferit mult apoi…

Cotele erau mai mari decât producţiile agricole, trebuia să mai împrumutăm cereale pentru a ne achita impunerile, dările faţă de stat. Lacrimile mamei mele erau singurul răspuns la bestialitatea unor concetăţeni, ajunşi conducătorii obştei. În anii studenţiei, ca atâţia alţii, cum altfel, m-am încadrat în cheltuielile minime, am locuit la cămin, nu mi-am asumat riscuri peste posibilităţi, peste competenţe. Cum căminul nostru era în apropierea Teatrului Naţional din Cluj, am făcut şi eu alături de alţi colegi figuraţie la câteva piese. O dată ne-am împiedicat rău în ustensile, în armament; „armata noastră” a schimbat momentul dramatic în umor. Principali erau cei cincisprezece-douăzeci de lei pe care îi primeam în urma prestaţiei. În anii de liceu m-am apropiat de profesorul de desen, de domnul Iulian Lungu. Plecam în fiecare toamnă în excursii în Munţii Meseşului, profesorul picta peisaje, eu îl asistam cu atenţie, cu admiraţie. Într-o vară i-am făcut două vizite. Dumnealui venea vara pentru câteva săptămâni la ţară, locuia într-un sat vecin… Acestea erau singurele ocazii, lecţii de desen artistic, foarte puţine, nu se comparau cu pregătirea pe care o făceau elevii de la liceele de profil artistic. Nimic notabil din parte-mi, în aria artelor plastice, poate doar, după o mare îngăduinţă, gazeta de perete, cu chipul matematicianului Gh. Ţiţeica, pe care am făcut-o în clasa a X-a. Revenind la profesorul I. Lungu, îmi amintesc cuvintele acestui dascăl, mulţi ani director al liceului, îndrăzneala pe care mi-a acordat-o, spunându-mi: „Ăştia învaţă să ne conducă pe spinarea noastră şi nici nu-i lasă să înveţe, fiindcă cei mai mari îi schimbă, parcă pentru a ne arăta cât sunt de proşti”. Era interesant, reconfortant să găseşti, la acea vârstă, o explicaţie a existenţei, a mersului naturii, a societăţii şi a gândirii umane la lecţiile de filosofie, cu supunerea acestor domenii definitorii ale vieţii resorturilor interioare, adică a cauzelor naturale existente în obiecte, procese, fenomene, a contradicţiilor ce le fac să fie ceea ce sunt, apoi să pricepi cum ele prin acumulare aduc o altă realitate, altă competenţă, fiindcă aşa se trece la o altă calitate (acumulările aduc salturi). Lecţiile dialecticii, la care erau citaţi, prin contribuţia lor marcată de timpul în care au trăit, de evoluţia cunoaşterii, cei mai mari filosofi, gânditori din Antichitate, până-n actualitate… nimic, cu toate contraargumentele existente, în faţa viziunii aici schiţate, nu egala explicaţia, în chestiunile de fond, erau doar puse ştiinţe în exemplificare, în susţinerea parcursului, pretins total. Nu era în ordine  învăţătura filosofică ce susţinea, pe altă parte, ordinea proletară adusă la nivelul categoriilor filosofice. Aceasta din urmă plătea tributul partinităţii (ex. şi prin compromisul adus de legea negării negaţiei, aplicat la domeniul vieţii sociale, erau uitate contrarevoluţiile, sincopele, crimele). Se mai promitea că progresul ştiinţei şi al tehnicii va confirma cu noi date şi calea proletară a vieţii sociale.

Profesor de istorie şi de ştiinţe sociale, în clasele liceale, era doamna Magdalena Filip, iar introducerea disciplinelor de economie politică şi filosofie i-a impus acestei profesoare excelente să se pregătească odată cu noi, elevii. Propunătoarea, om crescut în respect pentru obligaţii, de o corectitudine rar întâlnită. În contextul dat, mai arăta o curiozitate, explicabilă prin noutate, soluţii şi o adaptare a ritmului expunerii atât de favorabilă înţelegerii, fixării ideilor principale.  Ce conta că Hegel, în viziunea sa, a pus „dialectica cu capul în jos”, din moment ce atâţia urmaşi o pun pe picioare, iar progresul cunoaşterii  îi aduce perspective noi? Studenţii de la filosofie erau fericiţi că pot pătrunde în secretele disciplinelor sociale şi mai ales ale aceleia ce mai purta şi numele de „dragoste de înţelepciune”.

 

Ș. J.: Ați fost coleg de studenție cu Mihai Olos. Ce năzdrăvănii făcea Mihai, cum vi-l amintiți? Se anunța, de pe atunci, ca un geniu?

D. M.: Mihai Olos a fost prietenos, pozitiv şi lui i se răspundea cu aceleaşi sentimente. Ştia, avea un simţ special să se oprească la studiile din atelier în punctul unde nu mai avea ceva personal de spus, alte indicaţii, în atâtea cazuri, le trata ca elemente facultative, ceea ce nu însemna că modalităţile, tehnicile nu erau memorate, urmând, după caz, să le dea întrebuinţare. În anii studenţiei s-a supus şcolii, rigorilor formei, la care adăuga în compensaţie o sensibilitate cu care ne-am familiarizat uşor. Eu n-aş putea-o confunda. Din când în când ne mai citea câte o poezie. Talentul nu se mai pune în discuţie. Lui Mihai îi plăcea să încurajeze, era animat de această bucurie, eu aşa l-am cunoscut, dotat cu acest afect ce e întâlnit mai rar. Preocupat de artă, de poezie şi scutit de pregătirea militară, o zi pe săptămână, de convocările de peste vară, de anumite cursuri teoretice, îşi vedea de artă, de profilul spiritual ce i-a însufleţit viaţa, creaţia. Era un exemplu de trăire, o fire artistică ce se întâlneşte mai rar şi care este îndreptăţită la toate elogiile. A plecat dincolo de spaţiul vieţuirii noastre diurne, pentru a dăinui nelimitat, lăsându-ne aici regrete.

 

Ș. J.: Deși ați pictat și aveți lucrări deosebite, am văzut câteva, mai spre timpurile noastre v-ați ocupat mai mult cu poezia și cu morala (publicistica). De ce nu vă mai atrage pictura, ce limite i-ați aflat?

D. M.: Cred că timpul l-am împărţit după cum simţeam că aş avea ceva  de spus, ceea ce nu înseamnă că părerea mea ar obliga la recunoaşterea eforturilor proprii, că m-aş simţi absolut confortabil, pentru că aş fi găsit măsura. Alternativ am scris, am pictat, am refăcut lucrări, alteori am fost nevoit să las domeniilor atât de diferite, comentate aici, perioade de incubaţie. Nimic nu consider că nu poate fi făcut şi mai bine, că aş fi atins cheia de boltă. La multe din articole, în special la cele publicate în revista „Agero Stuttgart” şi în revista on-line, am ataşat picturi, considerând textul şi imaginea o comunicare complementară. Din păcate, revista „Agero Stuttgart” şi-a încheiat activitatea. Articolele, imaginile nu mai pot fi accesate. Îi port o amintire de mare respect, admiraţie promotorului cultural, domnului Lucian Hetco, redactor-șef al revistei. Pictura chiar că mă atrage şi îmi tot propun să revin asupra unor lucrări, mai cu seamă în ulei. Sper să o pot face cât mai curând, fiindcă pictura ne prezintă pe noi, se reprezintă pe sine, onoarea, sentimentele galeriilor lumii, în tot ce poate fi mai frumos, mai trainic în trecerea timpului, în lumina ochilor. Între gândurile mele se află şi publicarea unui album…

 

Ș. J.: Cum vi se par vremurile pe care le trăim? Sunteți doctor în filosofie cu o teză nepolitizată, dinainte de 1989. De ce nu ați ajuns la o catedră universitară?

D. M.: Nu am ajuns la o catedră universitară, dar am predat filosofie la licee din oraş (înainte de înfiinţarea secţiei de filosofie la universitatea din Baia Mare, se putea face tot atâta filosofie şi la unele licee, prin orele prevăzute în programă). Am predat filosofie la Universitatea de Nord, Baia Mare, ca lector asociat. Aproape că mi-au fost suficiente trăirile. La o întrebare aplicată sunt dator cu un răspuns din aceeaşi categorie. M-am interesat de o catedră şi în prima etapă chiar se arăta materializarea acestei posibilităţi. Am fost asigurat că norma va cuprinde Epistemologia (teza mea… se străduia să facă  o paralelă între cunoaşterea ştiinţifică şi artistică). Ca să vezi surpriza, a fost schimbată norma, pusă la concurs, componenţa acesteia cu istoria filosofiei etc., etc… şi în ultimul alineat apărea şi epistemologia. Nu mi-am mai depus dosarul. Eventualele regrete, în cazul că aş fi putut câştiga concursul, ar fi fost legate şi de diminuarea salariului cu vreo 400-500 de lei , fiindcă la trecerea pe o normă în învăţământul superior îmi era considerată o vechime de ½ , adică, la doi ani de învățămînt general, liceal, un an de învățământ universitar (aşa am fost informat). De-a dreptul gravă mi se părea, în caz de reuşită, întrebuinţarea puterilor mele, zi şi noapte, în exclusivitate, pentru pregătirea cursurilor, punând un veto plăcerii mele de a picta, altor activităţi. Disciplinele filosofice nu se arătau a fi nişte jucării (apoi puţini cunosc cu adevărat exigenţele studenţilor faţă de profesori, părerea lor sinceră faţă de ceea ce li se citeşte la cursuri). Era de înţeles că şi pensia urma să fie mai mică, pentru că mai aveam de profesat vreo zece ani cu diminuarea la salariu amintită adineaori. Uite cum aranjamentele de la facultate nu m-au defavorizat… În vremurile în care trăim rămâne tot spaţiul planetei şi timp suficient pentru afilierea la principii creatoare, pentru observarea şi aplanarea conflictelor ce-i sărăcesc pe unii până la cea mai mare mizerie, la moartea prin inaniţie, iar pe marii escroci îi aduc la îmbuibarea, la maliţiozitatea ce propun sigur o definiție mai cuprinzătoare josniciei.

A rămas stringentă chemarea de a modera, angaja, de a ne arăta virtuţile ce pot aduce echilibrul, de a-i tempera pe infamii, pe colericii ce ne batjocoresc sentimentele. Omenirea nu va trăi niciodată într-o lume în care să nu vadă, să nu simtă răul, deznădejdea, întunericul, dar ea poate lupta şi poate ajunge la o viaţă mai bună. Oamenii se pot preface că nu aud, nu văd, nu simt, dar îi costă neimplicarea, le aduce sclavia. Vremurile pe care le trăim ne arată faţete inepuizabile ale vieţuirii, posibilitatea de a cunoaşte, de a stăpâni tot mai mult. Înainte stau interesele, odată cu nevoia angajării, a luptei până la ultima picătură de energie. Ce frumos, concluzia care ne iubeşte e dată de constatarea că progresul ne domină existenţa.

 

Ș. J.: Este omul sub vremi, vorba cronicarului, ori doar noi ne scuzăm astfel când nu ajungem acolo unde ne-am propus?

D. M.: Sigur că trăim în anumite condiţii existenţiale, că nu ne putem elibera total de constrângeri, de vremi. Cunoaşterea, demnitatea, inteligenţa, experienţa, norocul ne pot ajuta să facem mai omenoasă ordinea, să o credem viabilă pentru multă vreme. Dar oare pentru câtă vreme le  va conveni schimbarea chiar celor ce au realizat-o, având în vedere că se schimbă condiţiile, chiar propriile aspiraţii? Sunt destui oameni ce-şi prezintă viaţa ca o reuşită, chipurile, care au stăpânit împrejurările, vremile, le-au dat curs favorabil. Profesorii de la facultatea de filosofie erau fericiţi când nu li se cerea să scrie articole cu conţinut politic, dar din când în când, poate o dată pe an, nu puteau refuza „comanda, propunerea organelor”. Iată oamenii sub vremi. Teoriile bazate pe realităţi, evenimente, pe parcursul istoriei, până la un loc, sunt însoţite de utopii,  nevoite să anexeze promisiuni, să-şi ascundă cumva limitele… Nevoia de fericire, de visare, de linişte e reclamată de o existenţă ce greu se poate ridica la o măsură a binelui mijlociu. Răspunsurile la „omul este sub vremi”, în contextul interviului, nu poate omite creaţia. Deci se pot pune o serie de întrebări despre ce anume evidenţiază punctele de vedere, mesajele creatorilor diferitelor genuri artistice (sigur, sub formele specifice ale imaginilor, ale reflectării pe care le aduc acestea, ale principiilor estetice ce le stau drept suport) sau, în alt chip spus, ce idealuri slujesc, cât sunt acestea de aservite puterii, intereselor ei ori sunt decise, chemate a zugrăvi transparent viaţa. Cât ar fi de critice, de neutre ideologic, cât sunt de îndepărtate de prolecultism ori de integrate acestui curent? Parcă-i evidenţiată prin practică preocuparea de prim ordin de a realiza o sintaxă proprie, o legătură coerentă a componentelor ce alcătuiesc limbajul, de a obţine recunoaşterea artistică, izbânda formei artistice. În arta adevărată, conţinutul e formă şi forma conţinut. La modul preliminar s-ar putea spune că publicul are nevoie de confirmarea punctelor lui de vedere, de o bucurie a adevărurilor proprii, apoi de nivelul elevat, de originalitate. Supunerea necondiţionată vremii dezgustă.

 

Ș. J.: Sunteți născut în Sălaj. Cum ați ajuns băimărean? Este aceasta un câștig ori un neajuns?

D. M.: Am ajuns în Baia Mare printr-un concurs de dosare. A fost oraşul cel mai apropiat şi mai mare de satul natal. A fost o reuşită, la care îşi aduce sporul şi contactul cu viaţa artistică a oraşului, cu revistele, publicaţiile locale şi nu mai puţin cu o anumită legătură pe care am avut-o cu Școala băimăreană de pictură, cu Colonia Pictorilor. Nereuşitele, cum să nu-şi aibă şi ele locul, mi se datorează. Oraşul este de un pitoresc aparte. Nu pot uita Dealul Florilor, din toamna anului 1967, podoabă de culori nemaiîntâlnită. Eu mă bucur de parcurile ce se întrec în frumuseţe, de monumentalitatea oraşului. La tot ce se înalţă în oraşul nostru mă simt şi eu înălţat şi, greu de crezut, chiar coproprietar.

 

Ș. J.: Ce profesori de la Facultatea de Arte Plastice vă amintiți? Dar de la cea de Filosofie?

D. M.: De la Facultatea de Arte Plastice îmi amintesc cu emoţie, cu stimă de profesorul de istoria artei Leontin Elaş, de profesorul Coreolan Munteanu, de Vasile Crişan, persoane de o rară delicateţe. Cursurile profesorului Leontin Elaş erau încărcate de o vibraţie aparte, sentimente ce ne erau transmise oră de oră, la cursuri frecventate şi de un grup de studenţi de la Filologie. Mi-a rămas în memorie preocuparea domniei sale pentru a fi primit la fondul de carte al Muzeului de Artă  din Cluj. La I.P, Facultatea de Arte Plastice, l-am mai audiat pe profesorul Dumitru Isac; era şi director al Teatrului Naţional din Cluj, ne preda estetica. De asemenea, pe  profesorul de psihologie, domnul Ioan Rad. I-am întâlnit ulterior şi la Facultatea de Filosofie. De mare utilitate erau încercările de aşezare în ordinea valorică a lucrărilor, prin numirea de către profesor a mai multor colegi care să facă mişcarea exponatelor. Un moment amuzant a fost marcat de ivirea, la lecţiile practice de atelier, a unui preparator nou, care cunoştea foarte puţin limba română. Explicând, arătând modelul feminin (o femeie), punându-i mâna pe umăr, a întrebat cum se numeşte acesta. Niciunul dintre colegii maghiari care cunoaşteau bine limba nu i-a sărit în ajutor. Un coleg mucalit ( n. v.) i-a zis ţâţa, iar când a ajuns să încadreze o altă parte a bustului, îndreptându-şi mâna spre sâni, din nou colegul l-a asigurat că acelea se numesc coastele. Era evident de la orele destinate crochiurilor că noi cunoşteam regulile în cauză (preparatorul se vede că era în trecere pe la noi, n-a mai venit). Toţi dascălii, artiştii noştri ne-au lăsat amintiri emoţionante. La Facultatea de Filosofie, doamna profesor universitar Călina Mare, viitoarea conducătoare a tezei de doctorat, a fost un îndrumător știinţific pe care îl ascultam cu încântare. Discuţiile cu Domnia sa le consider sărbători spirituale, impuse de valoare:  raţiunea, cuvintele ce menţionau principiile, sentimentele, rezumarea acestor categorii, sfere ideatice în câteva expresii, sintagme, le dădeau  forţă de reprezentare, circulaţie. Cred că mi-a transmis, pe măsura posibilităţilor mele de primire, exigenţele la care urma să fac faţă.  Experienţa, cultura Doamnei profesor şi a profesorului de psihologie Ioan Rad, a sociologului Andrei Roth, a profesorului Dumitru Isac, personalităţi în domeniu de o recunoaştre internaţională, m-au urmărit mai târziu la clasă, încercând şi eu să dau lecţiilor sentimentul bucuriei. Cel puţin am încercat. Câteva cuvinte mi-au rămas definitiv întipărite în minte, mi-au fost spuse de profesorul Ovidiu Maghiaru cu privire la conducătorul meu ştiinţific:  ,„Dna prof., fiţi liniştit, vă spun sigur, nu ia în considerare clevetirile, prezentările defavorabile ale altor persoane, rămâne la părerile sale, le ia în considerare laudele, prezentările pozitive”. Este ceva atât de frumos şi atât de rar întâlnit. Atâţia profesori, precum cei enumeraţi, erau bune exemple de a ne petrece timpul cu domniile lor, în preajma dânşilor. Istoricul literar, eseistul, profesorul de filosofie Dumitru Isac mi-a fost îndrumătorul ştiinţific al  lucrării de licenţă, o comunicare cu temă estetică, la absolvirea Facultății de Filosofie. A fost foarte generos. Totuşi, m-a întrebat ce-i lipseşte lucrării, fiindcă la sfârşit are punct. Mi-a spus apoi că îi lipsesc două citate şi am făcut completările.

 

Ș. J.: Merită azi să publici o carte, văzând dezinteresul pentru filosofie al tinerilor? Dar de poezie?

D. M.: E o poveste tristă publicarea cărţilor, odată cu rămânerea lor în stocuri. Poate că pentru o vreme soluţia va fi dată de publicarea on-line. Nepublicarea înseamnă renunţarea la rigoare, la cernerea posibilă a conţinutului, a formei, la nefinalizarea proiectelor, la rămânerea tuturor construcţiilor, a zidirilor în stadiul de eboşă. Oamenii trebuie să-şi găsească mijloace de a-şi dezvolta talentele, de a crea, fiindcă creaţia le dă sentimentul autodepăşirii, le mai ameliorează viaţa. Chiar şi visarea legată de creaţie mai întăreşte sufletul, îi dă speranţe. 

 

Ș. J.: Trecem, oare, printr-o etapă de mari schimbări, de mutații ale gândirii, de lumea detestă știința de carte ori lumea a devenit mai pragmatică?

D. M.: Toate premisele sunt de luat în considerare. Schimbările sunt mari, doar o parte a lumii detestă ştiinţa, aceea care nu a ajuns la o performanţă suficientă care să-i aducă mulţumirile, recunoaşterea, promovarea, nu mai punem în discuţie pe cei care n-au o minimă pregătire. Mulţumirea integrală venită din partea avansului ştiinţei, pe de altă parte, este o utopie. Mai pragmatică în ce sens? Poate în privinţa minimului efort urmat de rezultate ce asigură supraveţuirea. Până la urmă ştiinţa împreună cu tehnica sunt pilonii de susţinere a pragmatismului, dovedind în procente semnificative că aceste componente aduc prin adevărul ce-l  propagă, căruia îi dau sens angajant, schimbări notabile în viaţa oamenilor. Mulţumirea integrală ce ar putea veni din partea avansului ştiinţei este o utopie.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.