top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Varia arrow Restituiri: Titu Maiorescu și discipolii sai (Nicolae Scurtu), nr.11-12 (174-175), nov-dec 2017
Restituiri: Titu Maiorescu și discipolii sai (Nicolae Scurtu), nr.11-12 (174-175), nov-dec 2017 Print
Dec 11, 2017 at 11:00 PM

Nicolae SCURTU

Titu Maiorescu

și discipolii săi

 

Biografia profesorului, istoricului și criticului literar Titu Maiorescu (1840–1917) se cuvine, la o sută de ani de la intrarea sa în veșnicie, să fie cercetată și prin prisma mărturiilor, a confesiunilor și a relatărilor pe care le-au făcut unii dintre discipolii săi.

E cunoscut faptul, deși lui Titu Maiorescu nu i s-a consacrat o biobibliografie completă, că o bună parte dintre elevii, discipolii și emulii săi au scris și au evocat personalitatea acestui cărturar care era înzestrat cu o extraordinară capacitate de a forma și de a modela generațiile tinere.

Unul dintre cei ce s-au bucurat de atenția și prețuirea lui Titu Maiorescu este profesorul, geograful și poetul George Vâlsan (1885–1935), care a fost remarcat încă din timpul studiilor universitare și trimis la îndemnul dascălului său și la cel al lui Simion Mehedinți să studieze geografia fizică și etnografia, în perioada 1911–1912, la Universitatea din Berlin.

În prima epistolă îi mulțumește profesorului și cărturarului Titu Maiorescu pentru „prețioasele cărți și broșuri trimise“, în care descoperă un articol al lui Mihai Eminescu publicat în „Curierul de Iași”1 despre care nu știa.

Iar în cea de a doua epistolă întâlnim o radiografie cât se poate de veridică a familiei germane și a învățământului superior din Germania acelui moment. Îl impresionează colegii, profesorii și libertatea desăvârșită de a alege și de a frecventa unele cursuri. Este însă nemulțumit că știa prea puțină germană.

 

 

***

 

București, 19 decembrie 1909

 

Domnule Maiorescu,

 

Am primit prețioasele cărți și broșuri trimise de d[umnea]v[oastră] și vă rog să primiți adâncile mele mulțumiri. O adevărată surprindere a fost pentru mine articolul din „Curierul de Iași”.

Înaintea lui Eminescu, de acum va trebui să mă închin nu numai poetului, ci și cugetătorului limpede și sistematic, cu deplină orientare în filosofie.

Când am în față un astfel de articol, eu nu pot decât să-mi recunosc puținele merite și să mă gândesc cu grijă la povara atât de frumoasă și de grea pe care am primit-o.

Una din cele mai mari mândrii ale vieții mele ar fi să o pot duce cu bine până la capăt.

Vă rog să primiți d[umnea]voastră și doamna respectuoasele mele salutări și urări de călătorie bună.

G. Vâlsan

 

***

 

Berlin, 29 mai 1911

St[il] v[echi]

 

Domnule Maiorescu,

 

Am plecat din București, păstrând în minte imaginea pe care o căpătasem de la d[umnea]voastră asupra vieții de familie germană: un interior prietenos, în care toți te primesc cu zâmbetul pe buze și în care se serbează aniversarea lui Schiller prin poezii și cântece.

Lucrul căpătase pentru mine o însemnătate aproape simbolică și statueta încununată cu verdeață a marelui poet idealist, în închipuirea mea, era legată de viața sufletească a familiei germane.

Patru luni de ședere în Berlin, mi-au tulburat în mare parte această imagine simpatică. Încântătoarea familie în mijlocul căreia ați căzut d[umnea]voastră la venirea în Germania, eu nu am găsit-o. În familia actuală, așa cum o cunosc eu, nu am aflat nici statueta poetului și nici volume de versuri.

Pe etajere, ici-colo câte un bibelou, care pare de marmoră, dar de multe ori nu e, și care e pus acolo nu de drag, ci ca să dea oarecare aspect încăperii.

Iar din gura domnișoarelor cu ochi albaștri, în locul versurilor lui Schiller, am auzit: „Zeit ist Geld și Man muß wirken”2. Această tendință practică, dominată de dorința de câștig, mi-a părut evidentă în domenii foarte deosebite: de la casele cu fațade monumentale, de stuc, și înăuntru cu pereți subțiri, cu uși de brad crăpate și cu mobile sumare, până la profesorul de universitate, care vorbește despre Kant și e foarte îngrijat dacă i-ai plătit sau nu prelegerea.

Așa încât dacă frumosul idealism german cu dezinteresarea lui mai există, eu, de aci din Berlin, nu vă pot da nicio știre despre el. Nu l-am întâlnit. America aceea, care își are reprezentanți și la noi în țară, a lăsat urme adânci asupra vieții actuale germane.

Eu care venisem cu gândul să admir civilizația germană, în această privință prefer să-mi întorc privirile spre barbara mea țară. Îmi pare și mai frumos și mai bun.

Mărginindu-mă la viața universitară, un lucru de care iarăș[i] am rămas surprins, cu toate că fusesem prevenit de d[umnea]voastră, de starea culturală a studențimii.

Noi ne plângem mereu de cultura inferioară pe care o capătă băieții noștri în liceu. Dar, după câte văd, elevii germani nu ies cu o pregătire superioară celei de la noi, ba în unele privințe ies cu una inferioară, iar în universitate, chiar din primul an începe specializarea, care din ce în ce devine mai accentuată.

Studentul nu poate căpăta în universitatea germană o cultură generală în urma căreia să poată vedea în proporții juste valoarea obiectului său. Universitatea devine tot mai mult o organizație celulară.

E drept însă că în fiecare celulă, aproape fără uși și fără ferestre, se lucrează foarte conștiincios. Se citește toată literatura subiectului, se sistematizează, se fac toate cercetările posibile cu o răbdare și o corectitudine care impun respect.

Nu cred să existe școli în altă parte a lumii care să dea mai perfecte mașini științifice.

Un singur lucru mă cam miră. După o muncă atât de sistematică și de prevăzătoare, de multe ori rezultatele sunt mai prejos de ce s-ar fi așteptat un semicivilizat ca mine.

Unul din profesorii mei, von Luschen, după câte aud o celebritate pe care Universitatea de aci a răpit-o celei din Viena, s-a specializat în antropologia și etnografia Africii.

Am văzut rezultatul final, după o muncă de peste treizeci de ani: o hartă a Africii arătând curentele de imigrare. Sunt multe linii pe ea, dar fiecare linie, fiecare cotitură sau ramificare de linii, are câte un mic semn de întrebare, ce e drept așa de mic, încât de departe abia de se mai vede.

Un lucru mă încântă mult în viața universitară germană: posibilitatea de a te cultiva independent, adică nu numai deplina libertate în alegerea profesorului și subiectului care îți convine, dar și posibilitatea de a studia adânc ramura care te atrage.

Muzeele și în special bibliotecile sunt adevărate minuni. Dar aci trebuie să mă opresc. Cunoștințele mele de limbă germană sunt foarte reduse încă, și lauda unei biblioteci în care nu poți citi decât cu dicționarul în mână, desigur e o laudă de puțină valoare.

Aceasta e supărarea cea mare pe care o am aci în Berlin. La început eram desperat, acum văd că mintea se poate deprinde cu o hrană oricât de neobișnuită. Totuș[i] până acum mi-e destul de greu.

De citit și de înțeles ar mai merge, dar de vorbit și, mai ales, de scris, foarte puțin. Și mi-ar fi drag și mie să vorbesc cu profesorii pe care îi audiez, să le spun ce lucrez eu, să primesc sfaturi de la ei, cum văd că se întâmplă cu atâți băieți abia [i]eșiți de pe băncile liceului, și care, au ori n‑au ce spune, caută totdeauna prilej de convorbire cu profesorii lor. Nădăjduiesc, însă, că vremea aceasta va veni odată și pentru mine.

Așa duc eu până acum viața în Germania. Mă gândesc că lucrul acesta pentru d[umnea]voastră e foarte puțin interesant. Aceasta m-a făcut să stau mult în cumpănă dacă trebuie sau nu să vă iau, cu citirea acestei scrisori, din timpul d[omniei] voastre acum atât de ocupat.

Dar cum, pentru mine, d[umnea]voastră ați rămas în primul rând tot profesorul cel iubit care își pleacă urechea la manifestări chiar mai puțin însemnate ale tinerimii, m-am hotărât să vă scriu și să vă dau vești despre cum i se pare viața germană unuia dintre supușii d[omniei] voastre elevi.

Rugându-vă să comunicați doamnei Maiorescu sărutări de mâini, rămân al d[omniei] voastre, cu tot respectul,

G. Vâlsan

 

Note

• Originalele acestor epistole, necunoscute, se află la Biblioteca Academiei Române.

1. „Curierul de Iași”, ziar politico-administrativ și de informații cultural‑literare (1868–1877). Mihai Eminescu a fost redactor al acestei publicații în perioada mai 1876-august 1877. Articolul la care se referă George Vâlsan este Idealul unității politice a românilor, publicat în noiembrie 1876.

 

2. Timpul înseamnă bani. Iar omul trebuie să muncească.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.