top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Eseu arrow Matricea culturală italiană, posibilă premisă...(Lialiana Rodica Feder) nr.11-12(174-175)nov-dec2017
Matricea culturală italiană, posibilă premisă...(Lialiana Rodica Feder) nr.11-12(174-175)nov-dec2017 Print
Dec 11, 2017 at 11:00 PM

Liliana Rodica FEDER

MATRICEA CULTURALĂ ITALIANĂ,

POSIBILĂ PREMISĂ ÎN STUDIILE ŞI CERCETĂRILE BIOGRAFIEI INTELECTUALE A LUI MIRCEA ELIADE

 

Într-un context istoric în care Italia îşi etala capriciile diplomatice în cancelariile române în mod părtinitor, suspicionând România de servilism în faţa Franţei, vom înţelege de ce şi relaţiile culturale dintre cele două ţări au suferit o stagnare în perioada interbelică, cu atât mai grav dacă ne gândim ce rol important a jucat în renaşterea culturală românească din prima jumătate a secolului al XIX-lea cultura italiană, o adevărată sursă de inspiraţie pentru intelectuali precum: Gheorghe Asachi1, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Bălcescu, acesta din urmă cel mai evident în manifestarea ataşamentului faţă de tot ceea ce însemna spiritualitatea italiană din ipostaza de exilat politic, poposit pe pământul Siciliei. Aceleaşi profunde reverberaţii de interes pentru cultura patriei lui Dante le ilustrează şi poziţiile istoricilor Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan.

Raportându-ne la realităţile istorice mai sus amintite, putem explica faimoasa influenţă a „librăriei franceze” invocate de Mircea Eliade în Memorii în familiile de aristrocraţi şi intelectuali români, cărora le era mult mai uşor a-şi procura o carte franţuzească sau un ziar francez. După Primul Război Modial, poziţia culturii italiene în România apărea mai degrabă compromisă. Toate studiile culturale întreprinse de-a lungul timpului pe acest subiect au subliniat precaritatea difuzării culturii şi a limbii italiene în spaţiul românesc al anilor 1920-1940. Iniţiativa propagării acesteia a aparţinut mai degrabă unor profesori universitari italieni precum Ramiro Ortiz2 la Bucureşti, Cesare Ferrari la Timişoara sau Gian Domenico Serra la Cluj, toţi constrânşi a-şi desfăşura activitatea într-un regim de absolută restricţie economică, fără ca din Italia să ajungă contribuţii financiare în susţinerea demersului lor, după cum foarte greu ajungeau şi cărţile solicitate pentru îmbogăţirea fondurilor de carte din librării sau din departamentele de italienistică din cadrul facultăţilor de litere din România. Strădaniile acestor profesori au reprezentat doar o parte din ceea ce azi am putea numi diseminarea cărţilor şi a autorilor de limbă italiană pe teritoriul românesc. Din fericire, au existat şi grupuri de studenţi români care aveau acelaşi scop: a completa patrimoniul de carte italiană din bibliotecile româneşti, şi care lucrau „cu asiduitate pe cărţile italieneşti3 la Bucureşti, în cadrul Institutului Italian de Cultură. Într-o astfel de ipostază îl vom găsi şi pe tânărul student Mircea Eliade, care într-o scrisoare adresată profesorului Vittorio Macchioro îi va cere să intervină pe lângă prietenii săi savanţi „autori de cărţi pe care le vom citi cu pasiune”, pentru că „bibliotecile noastre universitare şi publice sunt atât de sărace!”4.

Literatura subiectiv-confesivă, literatura de jurnal, opera publicistică5 şi epistolară, filtrate prin beletristica scriitorului Mircea Eliade, reprezintă importante instrumente de lucru suficient de generoase în a oferi informaţii pertinente istoricului literar într-o posibilă reconstrucţie a modului în care cele două culturi latine se întâlneau în spaţiul european şi asupra modului în care erau percepuţi intelectualii celor două ţări. Ce se citea în perioada interbelică din literatura italiană ne spune însuşi Eliade în scrierile sale de tinereţe: Gabriele D’Annunzio: „Robert mi-a mărturisit odată că D’Annunzio îi seamănă. A citit L’Enfant de volupté şi Le Feu, dar se pronunţă Il Piacere. Il Fuoco6; Sfântul Francisc: „Am rămas o săptămână, citind Evangheliile şi Apocalipsul. Eu aveam în sac un caiet alb menit unei povestiri pe care nu o puteam scrie. Lângă caiet S. Francisc şi Pascal7; Arturo Farinelli: „Laude ce convin de minune formidabilei culturi şi vastei opere critice a lui Arturo
Farinelli. Încercând, mai demult, să-i schiţez preocupările, cunoştinţele şi orientările – în marginea capodoperei sale
La vita è un sogno - n-am putut începe decât cu Arturo Farinelli sau De Eruditia8; Alighieri Dante cu a sa
La Vita Nova, după cum reiese din articolul Beatrice şi Don Quijote: „De ce să nu ne trudim a ajunge fiecare din noi un Dante, transfigurat într-o dragoste de aspră şi sălbatecă spiritualitate?9; Alfredo Panzini (a se vedea cele două articole, Portrete italiene Alfredo Panzini - în „Cuvântul”, an III, nr. 722, 30 martie 1927, p.1-2 şi Roma lui Panzini, apărut tot în „Cuvântul”, an III, nr. 762,
19 mai, p.1-2); Francesco Guicciardini, alături de Niccolò Macchiavelli, Giovanni Gentile, Ardengo Soffici, Luigi Pirandello: „V-am scris că mă preocup să fac cunoscută Italia, sub toate aspectele, în ţara mea? Zilele acestea, voi primi o scrisoare de la Papini. Buonaiutti îmi scrie şi el. Vorbesc despre Panzini, Farinelli, Gentile, Soffici, Pirandello, Vailati etc.”10. Lista scriitorilor citiți e mult mai cuprinzătoare, dar ceea ce este important e că toţi aceşti autori nu vor constitui într-un final doar apanajul tânărului cititor Eliade, ei vor aparţine unei generaţii cu aspiraţii elitiste, care, ne place să credem, vor fi pus în practică îndemnul aceluiaşi tânăr ce scria în „Vlăstarul” (an IV, februarie, 1928, p. 4) următoarele cuvinte: „Ca odihnă, sînt indispensabile cărţile de literatură. Evitaţi preponderenţa librăriei franceze. Cetiţi nordici, London, Kipling, Papini, Unamuno, D’Annunzio, Rilke, Thomas Mann. Se recomandă din clasici: Pascal, Racine, La Rochefoucauld, Baltasar Graçian, e tradus în franţuzeşte (Mercure de France), Machiavel. Nu citiţi Zola, ci Maupassant, Goncourt. Nu vă entuziasmaţi de Anatole France, lacul orbeşte, dar trece iute. Şi acum, fără final, vă doresc poftă de muncă11.    

Din adolescenţă până la vârsta senectuţii, pentru Mircea Eliade Italia „a jucat rolul unei plăci turnante.”12 Spaţiul acesta cultural trăia în şi prin el, nu doar prin prisma relaţiilor de amiciţie sau colegiale instaurate cu o seamă de oameni de cultură din peninsula italică. Italia a rămas permanent vie în memoria afectivă eliadescă, pentru că îşi găsise în acesta un pictor sensibil, cu ochii mereu aţintiţi la frumuseţile sale naturale, pe care nu a ezitat să le prezinte şi celorlalţi. Elocvente în acest sens sunt articolele-reportaj publicate în intervalul 1927–1930: Evadări pascale: Veneţia, Notiţe de drum: Napoli sau Note de drum: Vezuviu-Pompei, Jurnalul florentin. Din lucrările biografice citate, coroborate cu literatura diaristică, descoperirea literaturii italiene, iar mai apoi deschiderea unor teme recurente în opera de maturitate, gânditorul român le datorează impactului pe care opera unor scriitori italieni l-a avut asupra sa. Interesul demonstrat acestora se va metamorfoza într-un itinerariu iniţiatic. Marele cutremur existenţial şi spiritual, în cazul lui Eliade, a stat sub semnul unei triade: Giovanni Papini, un alter ego al primei vârste creatoare, respectiv Raffaele Pettazzoni şi Vittorio Macchioro, ultimii doi introducându-l în istoria religiilor. Alături de aceştia, se insinuează prezenţa şi a altor intelectuali italieni; ne gândim la Carlo Formicchi şi Giuseppe Tucci, datorită cărora a ajuns în zone mai puţin explorate, și cărora le datorează deschiderea spre studiile de orientalistică (a se vedea experiența indiană), și la Julius Evola, cu care împărtășește interesul pentru ezoterism și mistica ascetică. Mulţi biografi recunosc că apropierea lui Eliade de Renaşterea italiană a însemnat foarte multe lucruri, iar teza de licenţă asupra acestei perioade prefigurează ieşirea dintr-o paradigmă veche, a provincialismului, şi ţintirea unui nou model, al omului universal, idee ai cărei germeni se găsesc în reprezentanţii emblematici renascentişti: Pico della Mirandola şi Marsilio Ficino. Redescoperirea neoplatonicismului, interesul pentru magie, ocultism şi pentru cele mai vechi tradiţii spirituale definesc tentativa viitorului istoric al religiilor de a armoniza aceste curente cu creştinismul.

Odată cu lansarea aserţiunii profesorului Marin Mincu în volumul Mircea Eliade e Italia, care afirmase sentenţios: „Fără întâlnirea cu Italia, Mircea Eliade nu ar fi fost ceea ce a devenit.”13, înțelegem de ce Eliade alesese a se desprinde uşor din grila culturală românească a generaţiei sale, revendicându-şi interese culturale în spaţiul peninsular italian. În anii studenției, în care profilul gazetarului este cel ce eclipsează scriitorul sau omul de știință, și-a distribuit forțele pe fronturi ale cunoașterii diferite, și suntem convinși că acest lucru a cerut o energie adecvată, titanică, întrucât milita pentru reformarea romanului, pentru experimentarea unor genuri literare puțin exploatate – eseul și jurnalul - sau pentru „schimbarea la față” a spiritualității generației interbelice. Articolele publicate în revistele vremii, ce ascund viitoarele idei dezbătute în operele științifice, se nasc din convingerea papiniană practicată de Eliade că menirea adevăratului intelectual este aceea de a-şi exprima convingerile mai cu seamă în mod critic faţă de imperfecţiunile unor sisteme de gândire. Se cuvine însă o precizare: efervescenţa creativă a lui Eliade nu reprezenta doar apanajul propriu, exersat în calitate de reprezentant al „noii generaţii”, ci întreaga elită intelectuală românească de până la 1933 a fost cuprinsă „în mod conştient, de această febră a creativităţii necesare ca misiune istorică asumată14. Faţă de mulţi colegi de generaţie, a știut a se prevala de avantajul deţinerii şi exercitării limbii italiene15 (elocventă în acest context al demonstraţiei rămâne corespondenţa pe care a întreţinut-o de-a lungul vremii cu învăţaţi italieni, interviurile în limba italiană din anii ‘75 – ’85), o limbă în care citea, scria şi comunica. Pornind de la premisa că învăţarea unei noi limbi pentru Eliade reprezenta de fapt posibilitatea intrării în posesia unui nou instrument de lucru, uzitarea limbii lui Dante, explică invocarea în articolele de tinereţe sau în Romanul Adolescentului Miop a unor nume de scriitori italieni precum: Ardengo Soffici, Sergio Corrazini, Luigi Pirandello, Gabriele D’Annunzio, Niccolò Macchiavelli, Guido Morselli, Alfredo Panzini, Italo Svevo, a unor personalităţi din cultura italiană: Aldo Mieli, Vittorio Macchioro, Carlo Formichi, Ettore Lo Gatto, Raffaele Pettazzoni, Ernesto Buonaiuti sau Giuseppe Tucci, Julius Evola, Benedetto Croce, Giovanni Gentile şi Ernesto de Martino, a unor edituri prestigioase din Italia (Laterza, Zanichelli, Fratelli Bocca, Formiggini) sau a unor reviste de specialitate („Il Progresso religioso”, „Bilychnis”, „Rassegna italiana”, „Archivio di storia della scienza”, „Ricerche religiose”), și prezența în biblioteca personală din adolescență a unor nume cum ar fi : Gabriele D’Annunzio, Matilde Lerrao15, Grazia Delleda, Antonio Fogazzaro, Edmondo De Amicis, Dario Nicoderni, Ugo Ojetti, Alessandro Manzoni, Silvio Pellico.

 

Note:

1. Despre influenţa culturii italiene la Gheorghe Asachi va scrie şi Mircea Eliade în articolul Contribuţiile românilor la Congresul de studii romane publicat în „Cuvântul”, an IV, nr. 1098, 15 mai 1928, p. 2., în Mircea Eliade, Virilitate şi asceză, Scrieri de tinereţe, 1928, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 137-138.

2. Să mai adăugăm că din iniţiativa profesorului Ramiro Ortiz, în 1923 G. Călinescu va traduce romanul lui Giovanni Papini, Un Om Sfârşit, scriitor citit, întâlnit şi asumat de tânărul Eliade.

3. Scrisoare adresată profesorului Vittorio Macchioro, datată 29 martie 1928, în Mircea Eliade, Europa, Asia, America... Corespondenţă, vol.II, (I-P), Cuvânt înainte şi îngrijirea ediţiei de Mircea Handoca, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p.156.

4. Scrisoare adresată profesorului Vittorio Macchioro, datată mai 1926, în Mircea Eliade, Europa, Asia, America... Corespondenţă, op.cit., p.117.

5. Mircea Eliade, Romanul Adolescentului Miop, prefaţă Dan C. Mihăilescu, Editura Cartex 2000, Bucureşti, 2008, p. 22.

6. Mircea Eliade, Romanul Adolescentului Miop, op.cit., p. 191.

7. Mircea Eliade, Farinelli hispanizat, în Mircea Eliade, Virilitate şi Asceză, Scrieri de tinereţe, 1928, op.cit., p. 13.

8. Mircea Eliade, Beatrice şi Don Quijote, în Mircea Eliade, Virilitate şi Asceză, Scrieri de tinereţe, 1928, op.cit., p. 39.

9. Mircea Eliade, scrisoare adresată profesorului Vittorio Macchioro, datată 29 martie 1928, în Mircea Eliade, Europa, Asia, America... Corespondenţă, vol.II. (I-P), op.cit., p. 156.

10. Mircea Eliade, Post Scriptum, în Mircea Eliade, Virilitate şi Asceză, Scrieri de tinereţe, 1928, op. cit., p. 68.

11. Scrisoare adresată profesorului Vittorio Macchioro, ianuarie 1927, în Mircea Eliade, Europa, Asia, America, Corespondenţa, vol.II.  (I-P), op. cit., p. 143.

12. Marin Mincu, Linee di interrelazione tra le culture italiana e romena, în Mincu Marin, Scagno Roberto (cura), Mircea Eliade e l’Italia, Jaca Book, Milano, 1987, p. 17.

13. ibidem, p. 7

14. Graţiela Benga, Mircea Eliade. Căderea în istorie, Colecția Studii. Monografii, seria Universitas, Ed. Hestia, București, 2005, p. 89.

 

15. Matilde Lerrao, de fapt o transcriere greşită a numelui prozatoarei italiene Matilde Serrao.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.