top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow 1241 A.D. (II) (Alin Florian), nr.11-12 (174-175_, nov-dec 2017
1241 A.D. (II) (Alin Florian), nr.11-12 (174-175_, nov-dec 2017 Print
Dec 11, 2017 at 11:00 PM

Alin FLORIAN

1241 A.D.

 

II

          Ceața groasă a dimineții învelea ca o mantie valea Somășului, așa încât de deasupra moșul Ștefan părea că ar fi în ceruri și privea de-a dreapta muritorii care nu se vedeau sub pâcla groasă, dar pe care-i știa încă dormind la vremea aceea. Din când în când răzbea câte un cântec înfundat de cocoș dinspre satele din vale sau poate din orașul Rodnei. Era obosit. Dar nu a putut să doarmă astă-noapte. Voia să plece Vajk. Să se trezească și să meargă cu tocmeala lui. Și numai anu’ viitor să se mai întoarcă pe Rodna. De data asta, moșu’ Ștefan nu mai voia negustori la stâna lui de pe Saca. Să-l lase, să-i dea pace, să privească în tihnă Rodnele, Ineul, luciul Somășului și gata. Bietu’ Ioanu…, negustorii ăștia îl tulbură când îi spun atâtea. La urma urmei, Ioanu e flăcău și va pricepe că nu-i nicăieri viața mai lină ca la munte, pe culmi. Strămoșii lui acolo își aveau sălașul, nu pe șesuri, unde colcăiesc molimele oilor și cele ale oamenilor. „Cum să nu hie atâtea molime dacă îs așe mulți creștini la șesuri?”, ofta moșul.

          La urcuș se auziră pași. Erau oșteni crăiești, urcând pe jos, ducându-și caii de căpestre.

           - Dimineață bună, Baci!, tună primul pe limba ungurească.

          - Și ție să-ți fie, om bun!, mormăi moșul. Văd că sunteți osteniți de urcuș... Dacă binevoiți, hodiniți un pic la noi.

          - Bine ai văzut, venerabile. Așa este.

- Pesemne ați făcut cale lungă. Vă aduc îndată urdă proaspătă și vin roș… Și se repezi la culcușuri să-l trezească pe Zăgrian.

          - Măi ficior, sus, că te-a arde soarele în cap! Hai și adă urdă și vin, că avem uspătoi de departe! Sorgoș, nu sta, mă, auz’? Adă și caș! Unde-i Grigor?

          - O suit pă Rodne dis-de-dimineață… cu calul lu’ Ioanu…

          - Da’ di ce, mă? Di ce nu mi-o spus mnică?

          - S-o temut că te-a trezî… Ș-apoi o zâs că vre să gate de cioplit valăul înăinte să începeț de robotit p-aci…, să hie gata cân om porni cu uăile în sus, să aivă din ce să beie apă bietile de ele…

          - No, bine. Nu-mi place de voi! Trebe să-m daț de știre ce faceț, mă, ai auzât ce am zâs?

          - Bine, baciule. Îi spui.

          - Așe!, rânji moșu Ștefan. Dar în sufletul lui, Grigor, care era mâna lui dreaptă, era mulțumit de el, fiindcă tot ce gândea el că trebe săvârșit, Grigor deja făcea și știa ce trebuie să facă. Acum inima lui era cât un purice, iar oboseala i-a pierit la vederea slujilor împărătești. Era de rău. Și trebuia să afle cumva de la ei ce căutau acolo, dincolo de mina de argint, unde veneau din timp în timp ca să ducă ori pe Somăș, ori pe calea bătută, metalul cel sclipitor.

          Zăgrian sosi cu cașul și cu urda și le-o tăie felii pe o scândură lată de un coț. Cei cinci oșteni se așezară pe bocii șlefuiți de stat de-a lungul anilor. Așteptară oalele de lut ca să le toarne vinul și mestecau grăbit cașul adus.

- Dacă voiți, puteți să vă plecați capetele la noi înainte de a merge mai departe. Mă gândesc că aveți cale lungă de bătut, îi ispiti moșul.

- Baci, ce ești tu, saxon ori cuman?, i-o întoarse căpetenia.

- Sunt de-al locului, român, olach, cum se spune în graiul dumitale, sunt de când mă știu aici, aici, unde moșii mei de pe vremea lui Decevalu au fost cu oile aici și tocmai și mai de mult.

- Câte oi ai, bătrânule?, îl întrebă un oștean mai masiv decât căpitanul lor.

- Astăzi mai am cinci sute și treizeci de oi.

- Cum adică „astăzi”? Ieri atunci câte ai avut?

- D-apăi, ieri am avut cu trei sute și optzeci și opt de oițe mai mult. Dar le-am vândut negustorului Vajk, negustorul casei de Gutkeled și al cucernicului prelat de Varadinum. Sau al Oradiei, cum zicem noi, românii.

- Cum te numești, moșule?

- Ștefan.

Între timp, au mistuit tot ce aveau pe masa ciobănească. La semnul căpitanului, își luară toți săbiile la chingă și își făcură cruce semn de mulțumire după masă.

- Koszonom, Baci Ștefan!

- Nu dormiți aici?

- Nu-i cu putință. Am săvârșit odihna la vrednicul Aristaldus de Rodna, groful vostru de aici. E liniște aicia sus?

- Da, prietene. De ce nu ar fi?, îi șopti moșul.

- Pe pasul cumanilor nu ai mai văzut trecând încoace în vremea asta pe nimeni?

- N-am văzut. Și drept să-ți spun dumitale, e lucru de mirare, că mai veneau câteodată caravane, negustori de pe cine știe ce meleaguri ori creștini de rând călare pe asini sau pe cai ori pedeștri. Da’ de o vreme, e pustie cărarea.

- Moșule, ai fost gazdă bună cu noi. Noi mergem dincolo de munți, la cetatea Bâtko din Etelkuz, dar și mai departe, spre Milcovia. Suntem slujitori ai Marelui Crai Bela, asemeni Duce de Transilvania și avem poruncă să ajungem acolo cu scriere de la Înălțimea lui pentru comitele cetății. Mai multe nu grăim, dar sfat pot să-ți dau: îngrijește-ți bătrânețile în jos spre cetățile mari din câmpurile Ardealului, du-te cu oile într-acolo…

- De ce să merg, prietene? Eu aicea vreu să închid ochii precum străbunii mei. Peste ei au trecut molime și restriști, nu s-au dus de aici. Numai în iernile grele mai coboram. În rest aici, aiesta e pământul meu și aici e țărâna moșilor mei. Cum să merg eu acum, după o viață de om?

- Baciule, ai urmași?

- Am.

- Atunci, dacă ai, cuvine-se să mă asculți. Cu bine!

Cei cinci urcau spre pasul de care întrebase mai-nainte căpetenia lor. De pe coama Săcii cobora grăbit Grigor pe Bălaiul lui Ioanu. Privirea lui era plină de groază.

- Ce-i baiu, măi Grigor?

- Băciuc, dis-de-diminiaț am pornit să mai lucru pă cel valău…

- Știu…

- Așe… am cioplit ce am cioplit până ce, oprindu-mă să mă hodinesc o țâră, am văzut lângă știolu’ Lalei zăgani mulți, rupând dintr-o mortăciune. Era un cal. Mai încolo era un mort, nu știu de când stă acolo, o săptămână ori mai mult, și nu-i în straie ca de la noi.

- Cine știe de unde a hi…, s-a hi pierdut săracu’.

- Baciule, nu cred. Are nasu’, urechile și limba tăiete. Și are răni de săgeți pă spate. Io, unu’, zâc că o hi fujit de oarice. Iară pă cal are șauă din pei de bivol, cu vultur împărătesc pe ea.

- Așe… L-ai îngropat?

- Nu. Cu ce? Cu barda să săp groapa?

- Nărodule! Nu mai bați toaca la nime. Du-te și mâncă ceva, iei hărlețu’, topor, funie și ceară de lumnină.

- Bine. Iaca mă duc.

- Mă! Ie ceva merinde și doi cai. Viu și io. Trezește-i pă fratele Vajk și pă Ioanu!

Grigor plecă în pripă. Moșul Ștefan simțea că se învârte în loc, așa cum pe vremuri își juca răposata lui soție, tânără fiind… Jocul acela s-a dus și pe ziua de ieri cea liniștită i-a luat-o cea de azi, care n-a început deloc bine. Numai Vajk îi de vină. I-a adus blezna și tulburarea la stână…

- Dimineața bună, prietene Stephan, se auzi glasul lui Vajk de sub streașină.

- Tare bună, mormăi moșul. Cum ai durmit?, îi strigă.

-De mult am mai dormit așa, în tinerețe, în drum spre Ierusalim. Doară că atunci era cald și afară, și în rogojină, acum fusese cald numai în pătul.

- Frate Vajk, se apropie de el moșul, am de împlinit un lucru, sus, pă munte. Mai târziu o să suie la stână feciorul meu Gavril, laolaltă cu nepotul Ioanu, carii o să aibă grijă să nu-ți lipsească nimică. Rogu-te, rămâi până diseară aci și îi porni mâne către cetatea Oradiei, că astăzi e Duminica Florilor Domnului și te poți hodini. Și apoi în trei zâle ajungi la Varadin cu argații tăi, de mergi neostenit…

- Nu mă lasă inima să mai stau, făgăduind cucerniciei sale, cardinalului Benedictus, că nu voi zăbovi pe cale, ca să poată fi pregătiți mielușeii pentru masa cea mare din ziua Sfintei Sărbători. De altă parte, mi-am lăsat feciorul, pe Paulus, în Rodna, la casa dreptului Aristaldus. Are două fete oacheșe și nu m-aș supăra dacă m-aș încuscri cu dânsul… Așadar, nu voiesc nici să te supăr și mă voi supune rugăminții tale.

- Mulțumesc, frate Vajk.

- Totu-i pregătit, stăpâne Ștefane, glăsui argatul.

- Dacă nu te supăr, ce faci în munte, frate Ștefan? Văd hârleț la voi, topoare, funie, ba chiar și o arbaletă.

- Hm… Grigor primește o poruncă și împlinește două… Nu trebuia arbaleta, dar nu-i stric socoteala. Nu poci să te mint, că minciuna îi prispa iadului. Tare aș fi vrut să te cruț și să nu-ți spun…. Vorbele tale m-au tulburat, dar nu ești singurul care îmi aduce vești rele. Acuma oi urca pe munte ca să aduc liniștea sufletului unui biet nefericit, găsit de Grigor și care ne-ar fi luminat și ne-ar fi pregătit pentru ceea ce a văzut el… Uite că ți-am spus!

- Rogu-te, ca un frate ce îmi ești, să-mi dai dezlegare să vin și eu…

- Cum voiești, fie… Adă încă un cal, Grigor. Îi timpul ca să urcăm.

 

III

Cerul albastru al Duminicii Floriilor era deasupra celor trei oameni care suiau călare spre culmile Pietrosului. Zarea mai aduna ici-colo însă câte un nor pufos ca de vară, ca și cum ar căuta să ascundă de ochii celor trei creștini lucruri neștiute de ei. Doar vântul bătea în voie ca un stăpân netulburat al acestor creste învăluite în soare, dar încă nesmulse din ghearele frigului.

- Priviți, acolo!, glăsui Grigor, cu degetul întins spre marginea de răsărit a știolului.

Vulturii se adunaseră la rămășițele bietului om, care și-a găsit sfârșitul lângă tăul numit „fără fund” încă din vechime.

Baciul coborî primul.

- Acest om o călătorit mult până aici. O pătimit mult. Ce fel de pământeni o fost aieștia ce l-o sluțât așe? Oameni de treabă nu or fost. Nici fiarele nu ar face asta. L-o prins ploile și zăpada… Straile îs înghețate de atâta apă. Bietu' de el. O înghețat de frig pă cal când o hi venit încoace.

- Și calul de ce a murit?, șopti Vajk.

- Numai Dumnezău Bunu’ știe… Calul trebuia să fugă, nu stătea el așe, de unu’ singur…, răspunse Grigor…

- Mă… ia uite-te aci! Săgeată… calul l-or lovit… și o murit de asta… apoi însamnă că… îi otravă!

Se lăsă o tăcere grea peste cei trei. Era un lucru pe care nu-l văzuse niciunul dintre ei până atunci. Baciul avea mulți ani, dar să audă ori să vadă că un neam schilodește fața unui om și aruncă săgeți cu otravă, mai ales și în cai, nici nu și-ar fi închipuit. Nici Vajk, cel care a participat în tinerețe la cruciadă pentru Sfintele Locuri, nu văzuse ceea ce acum i se înfățișa sub creasta Pietrosului. Cu atât mai puțin Grigor, care, deși era un om încercat de vremuri, era tânăr și nu văzuse până atunci ororile pe care le pot face unii asupra altora. Nu a fost martor la războaie sau bătălii. Și era înfiorat de sfârșitul groaznic al celui căzut acolo.

-Haideți ca să-l îngropăm creștinește. Vajk, tu fă bine și aprinde lumnina, să o așezăm la cap. Grigor, sapă-i groapa. Io îi leg o cruce.

Tăcuți ca și cum nu ar vrea să supere pământul care era săpat ca să primească pe cel de jos, i-au așezat rămășițele pământești în groapa săpată pe malul tăului. Pe crucea făcută de moș Ștefan, Vajk a așezat lumânarea aprinsă și, rostind dimpreună „Tatăl nostru”, iar la sfârșit „Să aibă odihnă în veci”, au împlinit datoria creștinească față de străin…

Soarele era după crestele munților. Vântul se mai întețise. Se pregăteau de plecare. Nu era chip ca să se rătăcească. Poteca mergea pe marginea jnepenilor, coborând spre stână prin poieni largi, legate unele de altele. Pe cer apăruseră primele stele.

- Cât aș vrea să fiu o pasăre și să știu ce o pățit bietul aista, îngăimă Grigor.

- Eu aș vrea să fiu o pasăre și să merg până departe, către răsărit, ca să văd de ce o venit el încoace. Semnul de pe șa e de la un neam din răsărit… Au fost tulburați ei, încât a apucat încoace… zise Vajk.

- Dar de cine?, căscă ochii Grigor.

- Ce-i acolo, mă?, sări Baciul. Nu văd bine?

- Unde?, tresăriră amândoi.

- Pă ceriu… Arde ceriu’ la răsărit…!

- Szent Joszef es Maria!... Ei sunt…, tremură îngrozit Vajk.

- Cine, cine „ei”?, îl apucă de braț Grigor. Vajk se prăbuși pe desagă cu palmele pe cap.

- Fiii iadului!… Uitați-vă, au prădat ținuturile cumanilor și ale românilor de acolo, ucid tot ce prind viu, mănâncă carne de om, ard totul în cale, pustiesc, așa cum am auzit la contele Gutkeled... vin, vin încoace…

Moșul Ștefan înmărmurise. Ar fi vrut acum să doarmă și să crează că e un vis greu și că atunci când se va trezi, toate vor fi ca ieri. Dar nu era. Focurile mari ce mistuiau așezările din răsărit care erau la depărtare de o zi, poate două, se vedeau pe cerul limpede al nopții, ca o fereastră a iadului…

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.