top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Traduceri arrow Singur (fragment)-Juhani Aho (trad. Aneta Făzăcaș), nr.11-12(174-175),nov-dec2017
Singur (fragment)-Juhani Aho (trad. Aneta Făzăcaș), nr.11-12(174-175),nov-dec2017 Print
Dec 11, 2017 at 11:00 PM

JUHANI AHO

          Juhani Aho (1861-1921), scriitor, ziarist și traducător, este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori realiști ai literaturii finlandeze. Opera sa este considerată ca fiind una din piesele-cheie ale literaturii nordice și este în continuare reeditată și citită. Creația lui reflectă cele două mari curente care au dominat literatura finlandeză în acea perioadă: naturalismul și neoromantismul. Autorul prezintă cu umor introducerea progresului tehnic în spațiul rural, dar a scris și romane în care explorează psihologia feminină: Fiica pastorului (1885) și Soția pastorului (1893), cel din urmă fiind adesea comparat cu Madame Bovary. A fost primul scriitor profesionist din țara sa și a fost propus de douăsprezece ori pentru premiul Nobel în literatură. Cărțile sale nu au fost traduse încă în limba română.

          Romanul Singur (Yksin), prin simbolismul și romantismul său, este unic în creația vastă a lui Aho. Este monologul ciclotimic al unui exilat de bună voie la Paris, în preajma expoziției universale din 1889, și care este, sau cel puțin se crede, îndrăgostit. Roman semiautobiografic, a marcat intrarea literaturii țării sale în epoca modernă și a provocat la publicare (1890) un scandal enorm, fiind considerat prea îndrăzneț după standardele literaturii finlandeze de atunci. Autoritățile din Finlanda îi subvenționaseră o călătorie de studii la Paris, experiență care ar fi trebuit să-l ajute pe Aho să scrie opere care să încurajeze spiritul patriotic, dar scriitorul, „înstrăinat” de poporul său, a prezentat „murdăria întâlnită în canalele Parisului”.

          Redăm mai jos, în traducere proprie, un fragment din romanul amintit.

 

SINGUR

(fragment)

O cunosc de când era mică. Mi-a atras atenția pentru prima dată atunci când fratele ei m-a prezentat familiei ca fiind cel mai bun prieten al său. Mama lor e o văduvă simpatică și tăcută, care pare blândă și bună, cu părul deja gri. Pare că trăiește doar pentru copiii ei.

Se servește cafeaua, o fetiță cu ochii de culoare deschisă, care mă privește cu îndrăzneală drept în ochi, care are chef să râdă și nu încearcă să ascundă acest lucru, aduce un coș cu pâine. Face o mică reverență, mai degrabă se scutură puțin, o obligație executată din milă și de care nu poate să scape, cum nu poate scăpa nici de fusta scurtă. Două cozi negre, împletite, îi ajung până deasupra taliei. O să frângi multe inimi când vei fi mare, îmi zic eu în gând.

Suntem prieteni buni. Mă duc adesea pe la ei, iar drumul fetei spre școală coincide cu traseul meu spre universitate. O ajung din urmă sau încetinesc pasul când o văd de departe cotind-o către colțul străzii. Când nu o observ, mă trezesc cu un bulgăre de zăpadă în spate. Iar când mă întorc să mă uit la ea, face deja un altul, râzând, cu mâinile înroșite. Are prospețimea dimineții, o pălărie aranjată într-o parte și un manșon de blană agățat la centură, ca tolba unui vânător. O întâlnesc uneori la opt dimineața, când mă întorc acasă după câte o noapte de chef monstru. Ea nu bănuiește de unde vin, aleargă către mine și, împingându-mă, trece pe lângă mine. Ajuns acasă, mă dezbrac, mă spăl de murdăria nocturnă și mă întind pe patul neatins și într-o clipă ea apare în fața mea, ca o mică pasăre familiară și nevinovată pe care o vezi adesea zburând în fața ta atunci când mergi pe drum.

 Este vizibil mândră de cavalerul ei adult, care o însoțește atât de des până la poarta școlii. Când ajunge, are obiceiul să-mi facă o reverență, iar eu îmi ridic pălăria ca în fața unei domnișoare. Adesea, aleargă către mine, părăsind grupul de fete de pe cealaltă parte a străzii și îmi aruncă teancul de cărți să i-l duc eu, lăudându-se astfel cu prietenia mea în fața colegelor sale. Când îi reușește, se întâmplă să-mi spună: „Mai veniți pe la noi!”. Numele meu îi apare cu siguranță în carnețel, alături de un poem, și cred că, în acea perioadă, eram „idealul” ei.

Mă logodesc și când vin să le-o prezint pe logodnica mea, ea nu vrea să vină în salon. Mama ei merge după ea, dar îi răspunde: „Nu vin!”, desenând imagini pe aburul ferestrei. Când maică-sa mai încearcă s-o atragă, ea îi răspunde din nou: „Nu, nu vin!” și șterge ochiul de sticlă ca să-l curețe. Eu văd asta prin ușa întredeschisă și o aud pe mamă certând-o: „Anna, nu mai murdări geamul!”.

Logodnica mea stă la masa din salon și se uită la niște poze. Pentru o clipă, mă îndoiesc de sentimentele mele. Văzute din față, trăsăturile ei sunt așa grosiere și comune.

A doua zi, fratele ei îmi povestește râzând că Anna o găsește pe logodnica mea, care e învățătoare la școala de fete, „urâtă” și „pretențioasă” și că nimeni din clasa ei nu o suportă. „Ce gusturi proaste are...!”

 

Ea îmi dispare din ochi și din gânduri vreme de câțiva ani. Îmi iau examenul, mă mut la țară și nu merg decât rareori la Helsinki. Singura mea imagine despre ea din acea vreme este cea a unei școlărițe uscățive, dintr-o clasă superioară, de la școala finlandeză de fete. E mai timidă decât era înainte și, într-o zi, când frate-său a râs de „iubirea” ei, a plecat supărată și nu am mai văzut-o.

Anul trecut, a apărut în calea mea ea, cea de acum. Eram plictisit de propria-mi existență, de viața mea de la țară și de orășelele în care predasem. Logodna mea era ruptă de ceva vreme deja, la fel și noile posibile mariaje. Mi se ivește ocazia să călătoresc în străinătate și plec la primăvară să studiez franceza la Helsinki. Ajung aici cu acea furie interioară care se naște din singurătatea de la țară, în colțurile îndepărtate din micile orașe, acolo unde forța vieții seacă, unde sufletul suferă și se îngustează. Nimic nu mă mai reținea, părinții mei erau morți și nu mai aveam nicio familie la care să țin. Nu mai aveam nicio obligație față de nimeni și aveam intenția să-mi trăiesc viața din plin, să mai profit, vreme de cîțiva ani, de viața mondenă, înainte de a mă abandona bătrâneții.  Am sosit la Helsinki aproape în aceeași stare de spirit ca atunci când venisem aici pentru prima dată, proaspăt absolvent de bacalaureat.

Mă grăbesc spre vechea clădire familiară și sun. O tânără vine să-mi deschidă ușa. Am încă sentimentul că fața ei, ochii, părul ei lung, pieptul rotunjit, corpul ei zvelt... totul s-a imprimat dintr-o singură mișcare și într-o clipită în sufletul meu, ca pe placa unui fotograf.

          - Oh, bună ziua, exclamă ea și, cu un aer voios, îmi întinde mâna.

Sunt pe punctul de a-i spune că e deja o domnișoară și că nu am recunoscut-o. Dar ceva mă reține. Resimt confuz nevoia de a mă convinge că diferența de vârstă nu e totuși așa de mare. Cel mult cincisprezece ani, calculez eu intrând după ea în salon.

Ea fuge s-o aducă pe maică-sa, se întoarce la ușă și îmi aruncă o privire. Gesturile și mișcările acestea parcă s-ar întâmpla în mine și-mi fac sângele să fiarbă.

Mă îndrăgostesc pe loc. Precum un adult călit în tot felul de experiențe, mă atașez de ea. Ea pare să fie tot ceea ce căutasem în van până acum. Nicio trăsătură, niciun gest, niciun tremur al vocii ei nu m-ar deranja sau plictisi. Înainte, de fiecare dată când mă îndrăgosteam, aveam momente de slăbiciune, sentimentele mele păreau roase de carii. Puteam să le găsesc defecte celorlalte fete, să le critic nepăsător și aveam mereu presentimentul că dragostea mea se va pierde – și de altfel s-a și pierdut. Și puteam întotdeauna să le explic motivele pentru care le iubeam. Acum, nu mai găsesc niciun motiv. Nu pot justifica acest atașament. Așa e, pur și simplu. Ca un vin tare, mi-a intrat cu o înghițitură în sânge, prin celule și prin vene, făcându-mă mai tânăr și mai puternic.

Gândesc ca acum câțiva ani, când m-am îndrăgostit prima dată. Dragostea mea e la fel de sensibilă, iar comportamentul la fel de infantil. Caut mereu ocazia să o întâlnesc, găsesc tot felul de motive pentru a merge la ei, iar seara, înainte de culcare, trec adesea pe sub fereastra ei. Îmi neglijez obligațiile, nu mă mai interesează să îmi pregătesc călătoria și nu am curajul să învăț limba franceză, deși pentru acest lucru am venit aici. Sentimentele pentru tânăra mea profesoară seamănă cu ceea ce simțeam mai demult la școală. Încerc să scap făcând cât mai puțin posibil.

Sosește primăvara, pe mare se poate iar naviga și ar trebui să iau primul vapor spre Lübeck. Amân. E prea cald în sud, e prea multă lume la Paris din cauza deschiderii expoziției universale etc.

 (Juhani Aho, Seul, tradus din finlandeză de Bénédicte Villain, 2013, Rivages)

 

Prezentare și traducere din limba franceză de Aneta Făzăcaș

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.