top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Orfeu arrow Poeme de Daniel Ioniță, nr. 1(716), ianuarie 2018
Poeme de Daniel Ioniță, nr. 1(716), ianuarie 2018 Print
Ian 29, 2018 at 11:00 PM

 

Daniel IONIŢĂ

Poet bilingv (engleză-română), născut în 1960 în Bucureşti. S-a stabilit în 1980, la vârsta de 20 de ani, împreună cu familia, în Auckland, Noua Zeelandă. În prezent trăieşte la Sydney, Australia. În timp ce îşi finalizează doctoratul specializat în traducere de poezie din limba română în limba engleză, predă în cadrul programului „Organisational Improvement” al Facultăţii de Comerţ de la Universitatea Tehnologică din Sydney. Păstrează un adânc interes pentru literatura română şi o strânsă legătură cu scena culturală din România. Editura Minerva i-a publicat Testament – Antologie de poezie română modernă (versiune bilingvă română-engleză – prima reprezentare de anvergură şi coerentă a poeziei româneşti în limba engleză), precum şi un volum de poezie proprie Agăţat între stele – tot în versiune bilingvă. Vede aceste lucrări ca pe tributul pe care-l datorează ţării în care s-a născut şi s-a format atât cultural, cât şi ca om şi, de asemenea, ca pe un testament pe care arta românească îl dăruieşte culturii universale. În 2016, Editura australiană Puncher & Wattman i-a introdus două poeme în volumul antologic al poeţilor contemporani australieni All These Presences (Toate aceste prezenţe). Proiecte curente includ volumul de poezie în limba română Insula cuvintelor de acasă (Editura Limes, Cluj-Napoca) şi Contradictory Cannibals, un volum de poezie în limba engleză ce va fi curând publicat de Editura Puncher & Wattman din Sydney. (Rexlibris Media Group, 15 iunie 2017)


Am salvat omenirea

 Am salvat omenirea.

Aseară, era cam nouă jumate.

Se ducea repede dracului,

atârnând împuţită şi plină de puroi

pe muchia distrugerii ei iminente.

Am salvat-o.

Am scos umanitatea din căcat

în ultima fracţiune de secundă.

Deşi, ca să fiu sincer,

nu a fost o salvare autentică

(nu sunt Dumnezeul Mântuitor).

Am tras-o doar, afară din pacostele

şi poginoagele prezente şi presante.

O uşurare temporară,

o mică amânare, dacă vreţi.

Nimeni n-a observant nimic.

Nevastă-mea, întotdeauna cu spirit practic,

mă suduie

De ce tot faci asta?

De ce-ţi tot pierzi timpul?

E a treia sau a patra oară când te chinui.

Nu înveţi niciodată nimic.

Eşti atât de naiv. Lasă-i dracului în pace.

Eu zic da, da!

Ea zice da, da...

 

Ochii din paharul cu martini

 De câte ori te-am iubit

De atâtea ori am terminat prin a-ţi bea ochii din paharul de martini

plin de lacrimi, cu inima ferfeniţă.

Aveam acelaşi obişnuit simţământ de neputinţă, regret şi mânie,

din care doar ochii tăi serviţi într-un martini mă mai putea scoate.

Se holbau la mine beliţi,

aşa fără pleoape cum se aflau,

rotindu-se aleatoric.

Sorbeam câte unul, îl sugeam puţin

şi-l scuipam înapoi.

Mai sorbeam câte puţin din băutură

şi mai înţepam câte un ochi cu scobitoarea

ca să mi-l apropii şi să te privesc în ochi

de aproape.

La sfârşit i-am lăsat în pahar,

deşi barmanul îmi spunea că se ronţăie ca o delicatesă.

I-am zis să-i ronţăie el, dacă vrea,

şi nu i-am lăsat niciun bacşiş.

Ca de obicei.

 

Nărodu de Adrian, Fâlfa şi ceilalţi

Pe strada mea-ntr-o mahala, departe,
Cu praf şi cu cişmea de cartier,
Stătea nea Ţanu, ziua, la taclale,
Şi noaptea-n pat la Fâlfa... pişicher.

Şi mai era familia Ungureanu
Cu tanti Sava, nea Aristotel,
Cu fete, una grasă, alta slabă,
Şi una care nu era de fel.

Cazacu, domnul şi cu coana mare,
Stăteau pe colţ într-o căsuţă joasă,
Cu rude şi nepoţi, şi cu un vişin
Sub care vara chefuiau la masă.

Anuţa şi cu badea Victor din Mărgău
Tăiau oglinzi în casa cu plocade
Şi fiu-şi suduiau: „Mă Adriène,
Măsèlilè săriţ-ar, mă năroade!”

Meilă nu venea seara acasă,
Dom’ Raţiu se certase cu Moraru,
Grăsuna Potra, avea – n-avea treabă,
Stătea la bârfa cu-a lu’ Păcuraru.

În fine, peste drum, mai era Fâlfa,
Farfuza cartierului, sadea,
Ce ne dădea seminţe şi bomboane
Să nu suflăm vreo vorbă despre ea...

Ziua, cu sor-mea, ne jucam în stradă,
Dar seara ne „cocoţăream” în tei
Să ne uităm prin curţi pe la vecini,
Copii curioşi să vadă... ce fac ei!

 

Romanţă deşănţată

 

Gladiator al vieţii, port în mine,

prin întunerec, veştede cununi –

săruturi tulburi, prinse de cu seară

cusute-n remuşcări de zei nebuni,

care-mi tăiau în gând, odinioară,

răzbite încleştări catifelate

zăcând pe-o rână, peste sânii lâncezi –

conchistadori de vise deochiate,

curtând alene cu măscări sordide

muieri lascive pe-o canapea,

cu roata universului pe pântec

şi-o răsuflare aprigă şi grea –

ca oseminte-ntr-un pahar aiurea,

sorbit prin lăturalnice mocniri

cotrobăind prin dosnicii de trupuri

croite din sudalme şi-înjosiri.

 

Mă ruginisem de atâta plânset

şi rob al rănii sfinte mă jertfeam,

când m-am trezit, între rostiri şi patimi,

cum prins de vrăji pe trupu-ţi colindam.

 

Dar azi din schilava-mi singurătate

mă văd şezut pe-un scaun sub un tei,

tot cobzărind romanţe deşănţate,

cântând poveşti cu feţi frumoşi şi zmei

care se bat pe viaţă şi pe moarte,

şi pentru coapse ample de femei.

 

Lupta lui Iacov cu Dumnezeu 

Știu bine că vine iar noaptea,

mereu noaptea,

şi s-ar putea să nu se sfârşească bine.

Dar am pregătită o ameninţare

cu care voi încerca să Te prind de pulpana hainei

iar atunci mă vei lovi în coapsă,

Cui să mă plâng că nu e fair-play?

Fiindcă tot Tu vei juca şi rolul de arbitru

şi sunt aproape sigur

că vei opri lupta ca să fiu descalificat.

Voi şchipăta tot restul vieţii.

Oamenii de pe stradă şi din metrou,

ocazionalul şofer de taxi,

doamna de la ghişeul pentru taxe și impozite –

nimeni din aceştia nu va şti ce s-a întâmplat.

„Uite încă un schilod...”.

Colegii de serviciu mă vor întreba dacă sunt ok.

Le voi mormăi ceva despre o discopatie

şi se vor obişnui repede cu mersul meu şontîc.

Cu nedumeririle familiei va fi mai greu.

Ce-i voi spune celei alese?

Ce le voi spune copiilor?

Oare adevărul?

Cum că m-am trezit într-o noapte,

nu cu teamă de sărăcie, nici măcar cu groază de moarte,

ci pur şi simplu împietrit de frica înstrăinării?

Căci mă înstrăinasem de mine, de cine eram,

de cine mă făcuseşi să fiu.

Am venit noaptea. Auzisem că te plimbi uneori

aşa netam-nesam, în mijloc de noapte,

prin pădure, sus pe deal, pe la pârâul lui Iaboc,

deşi nu aveam nicio garanţie că te voi întâlni...

Mai mult. Ştiam bine că pe cât eşti de imprevizibil,

pe atât eşti de nerezonabil... Toată lumea ştie:

seceri de unde n-ai semănat

şi strângi de unde n-ai vânturat.

Dar tocmai de aceea

am venit să te ameninţ cu ceva la fel de aiurea –

nu te voi lăsa până nu mă vei binecuvânta.

 

Regrete

 

Toate regretele lumii se apleacă peste mine

mă apasă, mă înăbuşă, mă împing spre abis.

Cad şi mă agăţ de o ultimă părere de rău,

una la îndemână, despre copii, despre părinţi, despre bunici,

despre vise neterminate sau neîncepute.

Vreau să vin să-ţi explic omeneşte că am regretat

tot ce se putea regreta –

dar mă tot împiedic de lumânări, colive

şi de parastasele morţilor, ai mei, ai tăi, ai mă-tii.

Nu mi-a mai rămas la dispoziţie

nici măcar o urmă de părere de rău

 

Morţile mele

 

În cimitirul meu am morţi de toate felurile.

 

Unele din ele sunt portocalii, şi altele vinete

unele stridente, iar altele pline de abnegaţie abia şoptită

unele mai molatice, altele cu ochii verzi.

Câteva morţi sunt chiar puţin cam libidinoase

şi fac curte nu prea subtilă cadavrelor

brunete sau blonde, după cum e moda.

 

Când vin rudele s-aducă flori,

să se reculeagă şi să-şi plângă cadavrul,

morţile mele se-nghesuie şi-şi înfig coatele

în coaste una alteia ca să se împingă-n faţă

cât mai aproape:

vor să vadă cine urmează, care-i la coadă,

cui îi va veni rândul mai repede.

 

Uneori mă irită –

sunt geloase unele pe altele

cu mici mâncătorii şi bârfe,

conspiraţii şi răutăţi.

Dar mie-mi plac toate, durdulii, nurlii, zurlii

aşa cum sunt ele! Le iubesc pe toate!

Le ador fiindcă au suflet bun!

Tratează cu blîndeţe

cadavrele vii aflate în anticamera veşniciei,

chiar de la naştere – adică de la începutul

degringoladei lor spre descompunere.

Le îmbrăţișează în ultimele clipe,

le mângâie şi le alungă groaza.

Când cei ce sunt meniţi să ne părăsească

se afla abia mai respirând pe vreun pat de spital,

pe sub roţile vreunui camion,

străpunşi de gloanţe în ambuscade

sau sfâşiaţi de explozii

pe sub valurile mării sau pe vreun hău de munte,

morţile mele durdulii, nurlii, zurlii

au grijă de ultimele lor momente

de ultimele lor dorinţe,

îi legănă şi-îi liniştesc.

le povestesc de frumuseţe

 

de lumină, de bucurie şi de iubire.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.