top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Tată-slab povestitor (Ioan Groșan), 112(Marian Ilea), nr.1(176),ianuarie 2018
Tată-slab povestitor (Ioan Groșan), 112(Marian Ilea), nr.1(176),ianuarie 2018 Print
Ian 30, 2018 at 11:00 PM

Ioan GROŞAN

TATĂ - SLAB POVESTITOR

 

Nu sunt un bun povestitor de basme. Excelenţa textelor scrise m-a inhibat întotdeauna. Orice reproducere orală a lor, cu inevitabilele hiatusuri şi rezumări, mi s-a părut şi mi se pare aproape o blasfemie. Cum să repovesteşti, cu vocea ta, minunăţii scrise precum Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, Făt-Frumos din lacrimă, Capra cu trei iezi, nemaivorbind de basmele Fraţilor Grimm sau ale lui Andersen?! În ceea ce mă priveşte, e imposibil. De aceea n-am fost în stare niciodată să le spun fiicelor mele, când erau mici, vreo poveste clasică: pur şi simplu mă blocam.

În schimb, mama! Ea n-are nicio inhibiţie în sensul celor spuse mai sus. Povesteşte cu patos, cu un instinct epic formidabil. Are, în tot ceea ce relatează, nu numai în basme, dar şi-n amintirile ei inepuizabile din copilăria şi adolescenţa petrecute în comuna Roşia de Secaş şi la Şcoala Normală de fete de la Blaj, „construcţii” narative de-a dreptul – cum să le zic? – „brebaniene”. (În lungile noastre drumuri de mii de kilometri de-a lungul şi de-a latul Europei, cu mine pe post de „copilot” foarte ascultător în BMWurile sau Mercedesurile Domniei-Sale, maestrul tinereţii mele, Nicolae Breban, mi-a explicat, pe scurt, diferenţa între povestire sau nuvelă şi roman: dacă nuvela are de regulă o structură liniară de tip A-B-C-D, romanul poate sări de la A la A prim, apoi la A secund, după care revine la B, urmând o nouă săritură la B prim sau direct la D, ca să revină la punctul C al acţiunii ş.a.m.d.). Ei bine, cam aşa proceda şi mama: povestindu-mi, de pildă, despre un bal din tinereţea ei, nu-mi spunea numai cine asigura muzica ori despre mâncărurile şi băuturile pe care le aduceau de-acasă tinerii ca să fie petrecerea îmbelşugată, ci dintr-un colţ al memoriei ei exhaustive răsărea vreo mătuşă care stătea stingheră într-un colţ urmărind dansurile junilor şi despre care aflam imediat ce viaţă tristă a avut, cum s-a căsătorit, cum o bătea bărbatu-său înainte de a muri la Stalingrad, lângă un consătean care a scăpat din încercuire şi care apoi a fost dus la Canalul Dunăre-Marea Neagră, că era chiabur etc. etc.

Aşadar, pentru mine n-a fost de mirare că atunci când fiicele mele, care aveau vreo trei-patru ani, au stat o vreme în Maramureş, mama le-a împuiat capul cu poveşti, fie „clasice”, fie inventate ad-hoc, astfel că în scurt timp deveniseră dependente: nu mai adormeau fără să li se spună un basm. Iar când s-au întors din Maramureş şi au stat la mine, din motive obiective, câteva luni, m-am trezit cu obligaţia de a le spune în fiecare seară câte-un basm, mai ales fiindcă auziseră că sunt „scriitor”, adică autor de poveşti.

Ce să fi făcut? Nu le puteam citi pur şi simplu dintr-o carte de gen, fiindcă mama le citise cam tot ce era de citit pentru vârsta lor, plus că mi-era lene, aşa că, în lipsă de ceva mai bun, am construit şi eu un „basm”. Extrem de economic ca desfăşurare, cu numai trei personaje, cu o „acţiune” clară, limpede, fără divagaţii şi unde, bineînţeles, la sfârşit Binele înfrângea Răul. Îl repetam seară de seară şi fiicele mele nu păreau deranjate de această crasă lipsă de imaginaţie, ba dimpotrivă, păreau că savurează acelaşi final fericit, adormind apoi împăcate.

Subiectul era următorul: într-o poieniţă dintr-o pădure se juca ţopăind pe lăbuţele lui un iepuraş. (De ce-oi fi folosit atâtea diminutive nu-mi dau seama nici în ziua de azi). Dar iepuraşul nu numai că se juca, dar şi mânca: morcovei, semincioare, căpşunici, trifoiaş, piure de cartofi, supică de tăiţei (mama mă învăţase să bag neapărat în meniul personajelor şi felurile de mâncare la care ele făceau nazuri). Şi cum se juca şi înfuleca el acolo, cine pândea din tufişuri? (Şi-aici făceam ochii mari şi instantaneu făceau şi ele la fel, deşi ştiau deja din a doua seară cine trebuie să apară). LUPUL! Iepuraşul, ocupat cu ţopăielele lui, nu-l băgase în seamă şi dintr-o dată zbang! lupul sări din tufişuri şi-l prinse pe iepuraş de gât. (Aici eram destul de exact, fiindcă văzusem la Teleenciclopedia că toate carnivorele atacă victimele la gât, să le sufoce repede). „O să te mănânc, iepuraşule!”, urlam eu gros din vârful patului, după care îmi subţiam vocea şi scoteam, ca iepuraş, nişte scâncete ascuţite. (Şi aici eram şi mai exact: fusesem invitat o dată de Mircea Dinescu şi de sculptorul Mihai Buculei la o vânătoare de iepuri şi vulpi pe nişte ogoare de lângă comuna Mănăstirea din Bărăgan, vânătoare în toată regula, à la Ţiriac, cu hăitaşi, cu câini, cu locaşuri de tragere; mi se dăduse şi mie o puşcă şi, când un iepure a gonit prin faţa „standului” meu, l-am luat în cătare şi am tras; însă, vai, nu l-am nimerit prea bine, doar l-am rănit în coapsă, iar iepurele a căzut pe-o parte, dând mereu din picioarele din spate şi scoţând nişte ţipete insuportabile, ca de copil mic, al căror sunet mă urmăreşte şi astăzi; ca să le curm, m-am apropiat şi-am mai tras un foc; de-atunci n-am mai fost la nicio vânătoare şi nici n-o să mai fiu vreodată). Dar plânsul şi rugăminţile fierbinţi ale iepuraşului (scânceam şi eu: „Te rog, lupule, nu mă omorî! Am şi eu familie, copilaşi...”) sunt auzite la un moment dat de... „DE URS!” strigau ele fericite încă din, cum spuneam, a doua seară după debutul meu ca autor de basme. De urs, într-adevăr, care nu stătu o clipă pe gânduri, ci porni în galop ca un SUPERBEAR ce se afla, năvălind în poieniţă şi sărind pe lacomul lup. Şi unde nu mi ţi-l luă (reminiscenţă livrescă, probabil din Creangă) şi-l smotoci şi-l părui şi-i dădu atâtea labe la fund, că bietul lup, urlând ca din gură de şarpe („Aaauuuuu!”), abia reuşi să scape şi să fugă, șchiopătând şi cu coada între picioare. Iar ursul şi iepuraşul au trăit împreună fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Aplauze, cu mânuţele lor. Apoi adormeau împăcate, cu o expresie inubliabilă de mulţumire pe chip, de care şi azi, aducându-mi aminte, mă emoţionez.

Toate bune şi frumoase, însă într-o zi, bucuros că-mi apăruse în volum O sută de ani la Porţile Orientului, am venit de la Casa Scriitorilor cam abţiguit, adică abţiguit bine, ce mai încoace încolo. („Krepkaia”, pentru cunoscători...). „Tata, povestea!” m-au somat ele. N-aveam nici cel mai mic chef să-mi reiterez discursul, cum se zice mai nou, dar ce să fi făcut? M-am întins aşa îmbrăcat între ele şi-am început: „Într-o frumoasă poieniţă, o iepuriţă ţopăia şi mânca piure de castane...” (Din când în când schimbam meniul, în funcţie de mofturile lor la mâncare; însă de ce am înlocuit iepuraşul cu o iepuriţă, iarăşi nu-mi dau seama. Probabil de la „Krepkaia”...). Şi-mi mai aduc aminte că am spus „povestea” din seara aceea până pe la apariţia lupului, după care am aţipit niţel şi nu mai refac, din ceaţa memoriei, decât fragmente din ce îndrugam eu acolo, „la datorie”. Însă Cristina, care mi-a moştenit umorul atâta cât îl am şi care e mai mare cu un an decât sora ei, Lidia, se bucură în fiecare an când mergem împreună, de Paşte şi de Crăciun, în Maramureş, să repovestească întreaga scenă, spre amuzamentul copios al cumnatului, al surorii mele şi-al verilor invitaţi, mai puţin al bunicii lor, mama mea, Mimi, care dacă ar fi ştiut în ce hal am venit atunci seara acasă, m-ar fi scalpat cu prima ocazie. Aşadar, în timp ce lupul călărea iepuriţa înspăimântată, implorându-l să n-o... să n-o... smotocească, am adormit. Oripilate că povestea ar putea avea un final tragic, fetele mele au sărit pe mine şi-au început să mă zgâlţâie: „Tata! Tata! Unde e ursul?”. „Ursul e... mangă”, povesteşte Cristina c-am bâiguit eu. „Ce e aia mangă?” a întrebat, mai timidă, Lidia. „Mangă e... că ursul a mâncat mai multă cireşică... şi i s-a făcut puţin rău”. „Şi nu mai vine ursul?!” s-au îngrozit ele. „Ba vine” se pare c-am zis, pus pe ideea de împăciuire, aşa cum, în copilărie, uitându-mă pe gaura cheii, dintr-o cameră alăturată, văzusem „comisiile de împăciuire” care funcţionau pe lângă sfaturile populare şi unde părţile împricinate obişnuiau să se împace în cele din urmă în jurul unei damigene de horincă vine şi-i spune lupului: „Măi cumetre, ce s-o mai lungim, mai bine să luăm una mică...”. „Ce să ia?!”. „O cireşică... să socializeze şi ei, că era frig...”. „Şi iepuriţa?” „Iepuriţa am zis eu, aşa cum mi-au relatat fiicele a doua zi când m-am ridicat în fine din bârlogul patului ce să facă şi ea, aşa, singură-n pădure? A luat şi ea o cireşică, au dansat şi... şi-au trăit toţi trei fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Şi, probabil cu imaginea acestui „ménage à trois”, am adormit din nou.

Recunosc, un final cam neverosimil, fie şi-ntr-un basm. Probabil la fel de neverosimil li s-a părut şi fiicelor mele, fiindcă, privindu-mă sceptice în privinţa înzestrării mele ca „scriitor”, nu m-au mai pus niciodată să le povestesc ceva.

 (fragment din volumul în curs de apariţie Lumea ca literatură. Alte amintiri)

 

 

Marian ILEA

112

 

Virgilia e nevasta lui Virgiliu. Mai în vârstă decât el. Serioasă. Nu-l ia în seamă pe soţ. Virgiliu e inginer de îmbunătăţiri funciare. Cu ţinuta-i dreaptă, țanțoș, îmbrăcat în palton de stofă groasă şi fină, maro-închis, puţin prea mare, bine încheiat la nasturi, parcă luat din vechea garderobă a bunicului, din noiembrie până-n aprilie, umbla prin judeţul Maramureş cu varii treburi. Mai avea doi ani până la pensie. Virgilia se pensionase deja, din învăţământ. Cei doi locuiesc în Baia-Sprie, pe strada Bocor Wolf, într-un bloc de nefamilişti. Virgilia e brunetă, faţă ovală, trăsături regulate, ten fin, distinsă, păr negru corb, moale, lucios şi pieptănat într-un rulou întors pe dinăuntru, prins cu o agrafă, gât subţire.

Din noiembrie până-n aprilie, Virgilia purta un batic de mătase colorat. Paltonul lui Virgiliu şi baticul Virgiliei se aflau în contrast. Zilnic, Virgilia croşeta până la ora cincisprezece. Apoi pleca la mănăstirea de lângă oraş. Mai multe doamne ca ea se întâlneau cu călugărul înţelept Halmaghi. Astfel, Virgilia aflase de: „Sfântul Apostol care zicea către Filipeni: Fraţilor...”, de: „Doamne-ndură-te de noi” şi de: „Dă-ne, Doamne, nouă”.

Împreună cu doamnele: Şarolta, Aurora, Bika şi Manda, Virgilia aflase și de reîncarnare, de Cartea Morților, cea tibetană, ori de cea egipteană, unde inima mortului e pusă pe unul din talgerele balanței, pe celălalt stând Justiția, și de spovedania mortului: „Am dat pâine celui care a răbdat foame, l-am protejat pe cel slab contra celui puternic… N-am făcut să plângă pe nimeni, n-am ucis...”. Vocea călugărului Halmaghi era susurătoare, blândă. Virgiliei i se încredințase una dintre prețioasele chei ale bibliotecii mănăstirii. Studia. Abia pe la ora zece seara doamna lui Virgiliu se întorcea în apartamentul de bloc de la etajul trei.

Virgiliu şi Virgilia erau modeşti, cinstiţi, unde trebuiau să pună umărul ca să ajute, îl puneau, dar erau cam lipsiţi de dinamism. Mai ales Virgiliu, care număra zilele până când vor veni eliberarea, pensia, pacea, liniştea. În douăzeci şi doi februarie seara, 2016, când Virgiliu mai avea 611 zile până la fericirea finală, toate s-au dus dracului. 

S-a întâmplat cam aşa: Virgiliu mânca în bucătărie un sandvici cu somon şi un caltaboş vegan negru, orele douăzeci şi două, când a scrâșnit cheia în yală.
Virgilia a intrat pe coridor. S-a dezbrăcat și s-a îmbrăcat în hainele de casă. Virgiliu continua să mestece. Virgilia s-a aşezat pe un scaun de bucătărie, în timp ce Virgiliu medita la îmbunătăţirile funciare din judeţul Maramureş. Virgilia l-a privit ţintă în ochi pe soţul ei. A început să turuie. Virgiliu a prins a face ochii mari, tot mai mari, gata să-i iasă din orbite. Virgilia continua să vorbească, dar acum nu-l mai privea pe Virgiliu, se uita fix într-un colţ al bucătăriei, unde trebăluia, la pânza lui aproape ţesută, un păianjen: „Am meditat foarte mult, Virgiliu, am citit în biblioteca de la mănăstire câte șase ore pe zi, împreună cu doamna Şarolta. I-am pus des întrebări călugărului Halmaghi, am învăţat multe, la vârsta mea m-am apucat iar de studiu, printre cărţile şi damigenele cu vin din mănăstire. Virgiliu, Halmaghi are un Volvo, mai multe case mănăstireşti, dispărea în oraş, când revenea ne plimbam prin grădina cu arbori rari sădiţi de mânuța lui, aduşi de pe unde a putut, de la Roma, de pe la călugăriţele baziliene de lângă Brescia. Toţi s-au adaptat climei mănăstirești, Virgiliu. Tu nu eşti atent. Mestecă, dar și ascultă. Când se schimbă stăpânirile, e nevoie de învăţături noi, care să-ţi desluşească noile stăpâniri. Cam cum a fost și la noi după revoluţie, Virgiliu. Călugărul Halmaghi dă casă şi masă celor neputincioşi. Dă învăţătură celor care se silesc să desluşească. Dacă ar fi să definesc chiar acum Moartea, care pe tine te sperie și te înfricoşează, te face să pari cocoşat şi milog, Virgiliu, aş zice că e tot un drum al Vieţii, așa ca un drum interior, deşi noţiunile de interior și de exterior şi-au cam pierdut semnificaţia, mă folosesc totuși de ele pentru a-ţi sugera ție drumul, calea, nodul ori miezul fiinţial, dar cine ajunge să-l parcurgă în viaţă, măi Virgiliu, nu-l mai are de făcut, condensat şi intensificat, în clipa morţii. Poate că-i chiar așa, trebuie experimentat. Mă-ntreb de câteva luni care-i diferenţa între Bardo, starea intermediară descrisă în Cartea tibetană a morţilor, şi lumea din oraşul în care trăim noi?! Poate că nu-i nicio diferență. Nici călugărul Halmaghi n-are încă răspuns. După moarte însă, Virgiliu, reperul e clar: Dumnezeu, Isus şi cuvintele Evangheliei.

Fără cele trei, oare nu suntem hăituiţi şi-n viaţă şi-n lumea de dincolo, Virgiliu? Cădem în amăgiri, false identităţi, idoli şi refugii imaginare, Virgiliu? Ce zici tu? Spaima, groaza nu sunt oare îndărătul fugii noastre? Nu suntem aruncaţi de colo-colo de fel de fel de valuri şi vijelii, care eu nu ştiu ce sunt, care ne sperie, ne înspăimântă, fugim şi căutăm să vedem lumina, care ea, lumina, e deja peste noi, în noi?! În Cartea tibetană a morţilor se spune clar, am citit cuvânt cu cuvânt că ai doar o alternativă, adică cele două Mari Căi, Virgiliu. Vai! Lumina e atât de puternică şi necunoscută nouă, că ne bagă în sperieți. De fapt, ne apropie de cele difuze, familiare, lumeşti, exact aşa cum faci și tu. Până la urmă aflăm că şi-n viaţă e tot aşa, tot luminos. Dar trebuie să fii conștient pe ce cale mergi, Virgiliu. Vai! Moartea nu pare a fi decât calea Vieţii. Doar că numai supercondensat şi obligatoriu, fără fente şi eschive, putem să mergem spre centrul fiinţial trecând (şi) prin propriile creaţii. Cam asta am înţeles eu, Virgilia ta, din Cartea tibetană și din cea egipteană a morților, Virgiliu. Lepădarea de sine, eliberarea, lucru de care nu prea suntem capabili în viaţă! Moartea conştientă din Apocalipsa lui Ioan, care e trăită, consumată încă din timpul vieţii, simbolică, ba alegorică, drumul spre lumină, ca să putem noi păşi din lumea asta în alta fără niciun zbucium, Virgiliu meu drag!”.

Virgiliu simţea că nu mai are aer. Se oprise de mult din mestecat. Se uita la Virgilia lui, care încă privea cu intensitate păianjenul ţesător.

„Tu cum ai vrea să fii înmormântat, Virgiliu? Eu îmi doresc să fiu învelită într-un cearşaf alb, cu picioarele goale, şi pusă în pământ, pentru ca fiecare dintre elementele trupului să reajungă rapid în Natură. Tu ce-ţi doreşti, Virgiliu?”

„Eu vreau să dispar din acest loc şi să ajung iute în altul”, îngăimase, terorizat, iar nu speriat, Virgiliu.

„Aha, ești grăbit, ţie ţi se potriveşte Cartea tibetană a morţilor mai degrabă decât cea egipteană! Poate că ai dreptate! Şi eu aş putea să renunţ la câte ceva din Apocalipsa lui Ioan. Ce zici, Virgiliu, sunt nebună?!”

„Cu siguranţă”, a mai spus inginerul de îmbunătăţiri funciare, simţind cum bucăţi pe jumătate mestecate din sandviciul cu somon şi din caltaboşul vegan negru i s-au oprit în gât şi că-l înconjoară ceva negru, negru, tibetan ori egiptean.

„Mă suuufoc, Virgi...”, mai îngăimă Virgiliu.

„Dar eu măcar am curajul să spun ce simt şi ce cred, Virgiliu”, a încheiat Virgilia, pregătindu-se să sune la 112.

 

În cincisprezece minute, la scara blocului sosise ambulanţa. L-au depus cu targa pe Virgiliu în vehicol, au dat drumul la sirenă. Era o urgenţă.  


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.