top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Poezie arrow Versuri de Miorița Baciu și de Doina Rândunica Anton, nr.1(176),ianuarie 2018
Versuri de Miorița Baciu și de Doina Rândunica Anton, nr.1(176),ianuarie 2018 Print
Ian 30, 2018 at 11:00 PM

Miorița BACIU

 

Iubite, răsăritul…

 

La ceas de taină trec într-un anotimp fără poartă,

retrăiesc clipa dintâi.

 

Neobosit, mă conduci cu gesturi repetate spre dimineți

în care ninge cu polen și azur.

 

Îmi arăți păsări de argint ce străpung înaltul

și devin apoi scrum la orizontul

atârnând de o rază subțire între viață și moarte.

 

Scrutând nemărginirea, îmi șoptești balada pescărușului hoinar,

deplângi tragedia scoicilor lovite de val.

Îmi vorbești despre drama copacilor contorsionați,

pe care nimeni nu-i îmbrățișează.

 

Fluturi ne mângâie fruntea și desenează în inima noastră

misterul retrăit… a câta oară?

 

Tu îmi cobori în palmă eternitatea clipei –

poem de iubire târzie la tâmpla verii.

 

Trecere

 

Să mă trezesc din somnul cu taine adânci,

ascunse atâta timp.

Păsări mari treceau prin văzduh, îmi atingeau fruntea

cu aripa lor grea,

hotărâte să împlinească un destin.

 

Cum să ies învingătoare, când umbrele lor anunțau

întunericul iminent al anotimpului înghețat

și noaptea din sufletul meu?

 

Aripile mele au coborât obosite, au pierdut

vibrația zborului,

călătoria peste oceanul albastru a pierit,

nori ostili cumulus îmi tulbură lumina.

 

Doar ochii înlăcrimați ai florilor mă mustră, știind atâtea

despre zbor și lumină, despre trăiri și elanuri,

despre tristețe și grăbită ofilire.

Văd confuz, cuvintele mele își descompun sensurile

într-o reacție chimică devastatoare,

au amorțit, și-au pierdut forța germinativă,

nu mai au memorie, nici sentimente.

 

În coșmarul repetat la infinit, timpul – un clovn ciudat –

îmi plânge pe umărul stâng.

Mi-e frig, te caut pentru a mă scălda

în strălucirea iubirii,

mă încălzește îmbrățișarea ta catifelată.

 

Imperfect

 

Ascultam simfonia vântului,

pulsul libelulei între maci

îmi dădea curaj,

simțeam pe buzele tale

cadența cuvintelor îndrăgostite,

pline de adevăr.

 

Vocale colorate ne îmbrățișau

ca fluturi horațieni

și amândoi le transformam

în aripile aceluiași gând.

 

Doar neliniștea din tremurul pleoapei

topește intensitatea trăirii acum,

când zilele încărunțesc în amintiri

ce ascund răni ale unor vise risipite.

 

E vară iar

 

Iubirea, dimensiune a interiorității,

măsoară trecerea timpului

în lucruri, în gânduri, în trăiri.

Constat cu nostalgie că zăpezile dʼantan

și-au lăsat amprenta în părul meu,

aura lor îmi luminează tâmpla.

 

Și totuși, sufletul meu n-a părăsit definitiv

prima perioadă a naivității –

copilăria pulsează în judecăți ori gesturi stereotipe.

 

E vară iar, mă îmbată parfumul florilor de tei,

privighetoarea întinde până la cerul fără niciun nor

sublimul glasului ei.

 

Îngeri obosesc de-atâta caldă înserare și ațipesc,

hulubi se iubesc încrâncenat,

într-un dramatic dans flamenco în balans,

pe impunătoare turle de catedrale.

 

Tu încerci să-mi ghicești iubirea-n stele,

în inima mea plâng triste flori ale neputinței –

idealuri ofilite;

aripile păsărilor devin statui de piatră

în aer desenate.

 

Milonga

 

Dă-mi mâinile, îmi spuneai

în dimineți umezite de rouă.

Pe geam intra ramura încărcată

cu flori de cireș,

chipul tău aducea în sudul levantin

liniștea, lumina munților

și răcoarea pădurii de fag a lui Pintea;

gândul îți era încins cu stele

interpretându-mi cu patos o pagină din Hegel

în viziunea școlii clujene…

 

Serile de mai ne îmbrățișau dorința,

se înfiorau și ele de atâta poezie.

Treceam prin ani în pașii unui tangou

cu mângâieri și zbateri care au coborât în inima mea

odată cu trilurile unei privighetori nepământene –

caldă amintire.

 

 

Doina Rândunica ANTON

 

Atât de firesc

 

Te-am văzut

Veneai peste ape cu braţele deschise,

Dar eu nu ştiam dacă am loc

Între braţele acelei minuni

Aveam o rochie nouă

Ca nisipul înduplecat de iarbă

Te-am văzut şi m-am întrebat

Dacă veneai aşa, peste ape,

Pentru mine, anume

Trecusem de tinereţe,

Trecusem de unduire,

În sângele meu se scufundau amfore,

Se alinau ţărmuri

Eram la îndemâna unui răspuns

Atât de firesc,  

Dar nimic n-am mai întrebat

Sfâşiată în două eram,

De trecerea ta

 

Risipa unei clipe

 

Nu te ştiam

Iarba era moale ca lumina stelelor
Afară era tot mai înăuntru
Un car scârţâia departe, pe prundul sărat
Picioarele desculţe se destăinuiau pietrei
Aşternuturile dădeau semne celor rătăciţi în furtună
Nu te ştiam

Sub ochi, crinii sălbatici
Scriau despre sfârşitul lumii 
Aveai cămaşa deschisă la piept 
Eram o lebădă cu o aripă de hârtie,

Cu cealaltă încolăcită în jurul lunii

Pluteam înspre copilărie
Puntea era veche, pe alocuri pierdută în hăuri
Biserica nu mai încăpea sub ea,

Clopotele nu se mai loveau de nori
Mă întrebam dacă vei simţi pragul câmpiei în inimă.

Nesfârşirea razei pe frunza bumbuştei.
Ici-colo scânteia câte un fluture pierdut, 
Fulgera câte un izvor nenăscut
Eram în schimbare şi nu te ştiam 
Afară era tot mai înăuntru 
O pajură venea din când în când să îşi caute puii
Peste creştetul nopţii îşi scutura limba greoaie
Cerând ajutor
Ferestrele se spărgeau în castelele verzi
Smaraldul era trecut prin sabia iubirii 
Risipa se întindea peste toate
Aveai cămaşa deschisă la piept
Iarba învingea ultima tărie a vămii

 

Un fir de lumină

 

Vorbesc cu păianjenul alb 
Îi desenez o cruce pe spate
Îmi dăruieşte un fir de lumină şi îmi spune să plec,
Dar eu încă nu am deznădăjduit
Am ocru pe vârful degetelor
Atât cât să mă strecor printre anotimpuri,

Cât să îmi încălzesc privirea
E adevărat,

Aştern nopţile sub mine 
Acolo unde însetează dorinţe lumeşti,
Vând peşti înotând în tăvi de argint
Ca pe nişte răvaşe de dragoste,
Mă oglindesc în ochii lor,

Trec puntea mult prea subţire

 

Mă vei vedea de departe
Deschideţi braţele,

Căci zbuciumul vieţii aici

E doar cât pui carte pe carte !

 

Capcane subtile

 

Prietenul meu Clemente
Din ţara mangrovelor
Trece cu barca dis-de-dimineaţă
Prin dreptul ferestrei
Se aude cum apa lovește
Oblonul,
Cum împinge răsăritul spre maluri

Mă aplec și cumpăr trei pești
Pereții casei sunt tot mai departe
Primele bucurii mi se înghesuie în inimă
Din mijlocul vieţii se desprinde
Mătasea unor capcane subtile
Închid cu mănunchiuri de iarbă
Vârtejul acestei ispite

Mă hotărăsc să împart peștii

La intrarea în urbea necunoscută
Fără casă, fără stăpân, fără încrederea necesară,
Încerc să dau de prietenul Clemente
Din ţara caldă a mangrovelor

 

 

 

p1 aprilie2018.jpg

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.